miercuri, 27 ianuarie 2016

La ceas aniversar de Mozart


Pentru aceia dintre voi care mă citiți și / sau care mă cunoașteți, nu mai este demult o noutate faptul că-l iubesc pe Mozart. A fost prima mea dragoste în materie de muzică clasică și mă întorc mereu la el cu duioșie și încântare. ”My Mozart”, așa-mi place să mă gândesc la el. Și nu consider că exagerez; e tot atât de ”al meu”, pe cât este de ”al tuturor” celor care-i ascultă și prețuiesc muzica.

Astăzi, la aniversarea a 260 de ani de la nașterea lui, m-am hotărât să vă povestesc despre filmul ”Amadeus”, în regia lui Milos Forman. Deși în anumite privințe se abate de la adevăr, prezentând faptele romanțat și pe alocuri melodramatic, este probabil cea mai frumoasă poveste despre acest compozitor care s-ar fi putut spune și ecraniza vreodată. Este filmul datorită căruia, atunci când l-am văzut prima dată (în anul 2003), m-am îndrăgostit de geniul și de muzica lui Mozart, pentru a cărei frumusețe cred că nu s-a inventat un epitet care s-o descrie cu adevărat. 

Tom Hulce, în rolul lui W. A. Mozart

”Amadeus” reprezintă o extraordinară împletire a imaginii și decorurilor elaborate cu muzica, a istoriei cu mici detalii picante și savuroase specifice epocii, e o poveste despre un geniu privit prin ochii marelui rău rival. De fapt, acest ultim aspect nu-și are corespondent în realitate. Antonio Salieri n-a fost niciodată adversarul lui Mozart, ba dimpotrivă; cu toate că, posturile de profil din Viena fiind în general puține, li s-a întâmplat uneori să concureze pentru același loc, ei aveau relații bune, se respectau reciproc și chiar au colaborat la compunerea unei cantate. Dar putem trece ușor cu vederea această inexactitate, pentru că F. Murray Abraham creează un Salieri atât de convingător, încât ai tendința să uiți că e un film și ai sentimentul că te-ai întors în timp și asiști la momente de viață reale.

F. Murray Abraham, în rolul lui Salieri

”Mozart, mărturisesc, eu te-am omorât...! Iartă-mă, iartă-l pe ucigașul tău!”. Un Salieri prăbușit, aflat în agonia remușcărilor, care imploră iertarea victimei sale și apoi încearcă să se sinucidă. Așa începe filmul, care de fapt este o reconstituire a perioadei de glorie și a decăderii lui Mozart și care din multe puncte de vedere îl prezintă pe Amadeus așa cum a fost cu adevărat. Un geniu, un compozitor extrem de prolific și de original, cu o personalitate incertă și incompletă, un bărbat niciodată pe deplin maturizat, foarte conștient de propria valoare, egoist și plin de sine, de multe ori înfumurat și obraznic, dar pe care odată ascultându-l, nu puteai decât să-l îndrăgești. Uitate-i erau toate păcatele în momentul în care se așeza la pian sau își dirija operele. Mărturie stă însuși faptul că inclusiv dușmanii lui n-au putut niciodată să-i conteste valoarea.

Decorurile și costumele sunt absolut impresionante, reproducând fidel atmosfera Vienei secolului al XVIII-lea; dar numai ele singure n-ar fi fost de ajuns. Cea mai de preț ”avere” al acestui film, muzica, este valorificată la maximum. Coloana sonoră, constând în mare parte din muzica lui Mozart, a fost supervizată de cunoscutul dirijor Sir Neville Mariner și transformă o peliculă oricum foarte bună într-o adevărată capodoperă. Muzica este fie veselă, plină de viață și de energie, sau dimpotrivă, sumbră și apăsătoare; dar mereu frumoasă și impresionantă. Ce poate fi mai dramatic și mai intens decât imaginea unui Mozart agonizând pe patul de moarte și, cu ultimele resurse de viață din el, compunând Recviemul?

Imagine din film: ultimele clipe ale lui Mozart, care compune Recviemul, iar Salieri transcrie tot ce aude

Partea asta corespunde realității, că veni vorba. Nu, Salieri nu i-a fost alături în momentul morții, așa cum se arată în film. Dar dintr-o scrisoare a cumnatei sale rezultă că, într-adevăr, Mozart a murit în timp ce compunea. Ultimele șoapte auzite din gura lui au fost reproduceri ale sunetelor de trompetă din Recviem. Mie una mi-e suficient să mă gândesc la asta și deja mă trec fiorii.

Am văzut de șapte ori acest film și nu cred că mă voi opri aici. Este tulburător și la fiecare vizionare am descoperit ceva ce-mi scăpase până atunci, care mă emoționează și mă impresionează. Mă întorc mereu cu aceeași bucurie la el, surâd la aroganța naivă a lui Mozart (care, deși se declară onorat de faptul că Salieri compusese special pentru el un marș de întâmpinare la palat, nu se sfiește să-l reproducă imediat la pian, în prezența împăratului, zicând în gura mare: ”hm, aici nu prea merge. Oare cum ar fi... așa?”, iar din ”așa-ul” respectiv, prin improvizație, se concretizează cunoscuta arie ”Fluturaș, nu mai ai aripioare” din opera ”Nunta lui Figaro”), reflectez, mă întristez, mă mir de paradoxul unui destin atât de capricios, care-a pus asemenea genialitate într-un om altminteri frivol și superficial din multe puncte de vedere, iar la sfârșit, inevitabil, îmi dau lacrimile.

Gândindu-mă mai bine, și pentru că am găsit secvența cu ”Fluturașul” pe Youtube, m-am gândit să v-o arăt. Pentru aceia dintre voi care nu au văzut filmul, scurtă introducere: vrând să-și afișeze bunăvoința și nobilele intenții, Salieri compusese un marș pentru Mozart. Împăratul, încântat, s-a oferit să-l interpreteze el însuși, în momentul în care Mozart va intra în salon. Și-acum.... audiție plăcută :)



”The rest is just the same, isn't it?" :))

Dacă ați văzut filmul, m-aș bucura mult să știu cum vi s-a părut. Iar dacă nu... Doamne, vedeți-l. Nu fac promisiuni cu ușurință, mai ales în chestiuni atât de personale cum ar fi preferințele fiecăruia pentru muzică, dar de data asta pot face liniștită o excepție: vă promit că n-o să regretați că ați petrecut aproape trei ore în compania lui Amadeus :)

2 comentarii:

coco spunea...

de mult nu am ascultat, mercic!

Greta spunea...

Sper că ți-a plăcut :)