miercuri, 31 mai 2017

Sclavii noștri, curierii (II)


Vă povesteam mai demult despre niște discuții halucinante din mediul virtual românesc despre curierat și pretențiile unora (multora) de a avea curierii la dispoziție drept sclavi personali. Ei, azi am dat peste alta. 

Cuuuum, dacă nu te găsește acasă curierul să-ți lase coletul la vecin? Șoc și oroare, ai tot dreptul să dai în judecată compania de curierat și să câștigi, ba să le mai ceri și despăgubiri și să-ți cumperi bungalow în Maldive de banii obținuți de la ei (ultima parte e de la mine). 

Un tip detaliază cu acuratețe că în SUA un astfel de caz ar avea câștig de cauză în instanță. Păi ce să zic, nu mă mir deloc :)) Adică SUA e țara în care dai în judecată McDonalds - pentru că nu ți s-a spus că e fierbinte cafeaua și te-ai fript - și câștigi! Cazul e real, ați auzit cu siguranță. Ei bine, da... acolo pot crede că dai în judecată firma de curierat că ți-a livrat papucii cu pene de struț la vecinul și le-a zburat o pană. În Europa însă, nu. Sau poate doar în România, din câte văd. 

Ce m-a frapat a fost pretenția să revină curierul până te găsește acasă. Nu, nu cumva să te deplasezi tu la sediu să-ți ridici papucii cu pene de struț. Despre vecin am lămurit deja, să ferească Aghiuță al curierilor să-ți preia el pachetul, mânia distrugătoare a clientului se va abate asupra curierului, companiei de transport și urmașilor lor până la a șaptea generație 😛

Poți să explici până poimarți că preluarea pachetului se face pe semnătură și cel care l-a primit e răspunzător legal de colet, tocmai în baza acelei semnături. În caz că n-ai ostenit, poți să explici până poimiercuri că orice client are la dispoziție, gratuit, opțiunea ”livrare personală”; dacă n-o folosește, sănătate și spor în ramură. Sistemul ăsta e implementat de ani de zile, fiind folosit de companii de curierat foarte cunoscute precum DHL, Hermes, UPS ori TNT. Dar deh... ce sunt țări precum Austria, Germania sau Marea Britanie? Coate goale, mațe fripte. 

Altcineva, că vai dacă omu' are în colet vibratoare sau medicamente de nu-știu-care. Păi dacă-s vibratoare... ce să zic, îi dorim să nu preia soacra coletul 😃 Cât despre medicamente, eu nu știu să se livreze la domiciliu (și am mari îndoieli că ar fi așa) - ci la o farmacie, de exemplu. Sau clientul se prezintă la vamă și ridică medicamentele prezentând rețeta.

Subiectul mi se pare atât de absurd, că nici nu mai am răbdare să perorez. Cred că am scris mai degrabă pentru că nu-mi vine să cred că există atât de multe Buricuri-ale-Pământului-wannabe.

duminică, 28 mai 2017

”Codul lui Michelangelo. Mesajele secrete ale Capelei Sixtine”


Când am primit în dar această carte, am știut că primul lucru pe care trebuie să-l fac este să citesc ”Agonie și Extaz”. Pentru a putea înțelege care-au fost mesajele lăsate de Michelangelo în cele două monumentale fresce ale sale (tavanul și peretele cel mare al altarului din Capela Sixtină), trebuia mai întâi să știu cum anume a ajuns să facă asta, ce-a fost în mintea și sufletul lui. Abia apoi am început să citesc ”Codul...”, care nu este o lucrare de ficțiune, ci interpretarea sistematică a picturilor și descifrarea, pas cu pas, a mesajelor ascunse lăsate de Michelangelo, mare parte dintre ele înțelese cu adevărat de-abia în zilele noastre. 

Lucrarea este foarte cuprinzătoare, o abundență de informații care presupun o serie de cunoștințe minime preexistente pentru a putea fi cât de cât înțelese. Nu-mi propun să fac un rezumat, ci doar să trec în revistă câteva aspecte care mi s-au părut cu adevărat surprinzătoare. 

- Tavanul Capelei Sixine reprezintă Geneza, însă nu are un titlu propriu. Contrar unei credințe larg răspândite, Michelangelo nu a pictat stând întins pe spate, dar poziția absolut nefirească și teribil de incomodă în care-a pictat vreme de patru ani de zile (pe schele, ținând capul pe spate) i-a cauzat nenumărate probleme de sănătate. Scolioza și degradarea vederii au fost numai două dintre ele.

- Intenția primordială a lui Michelangelo a fost de a crea o ”punte” ezoterică între creștinism și iudaism, religie pe care o cunoștea foarte bine de la învățații evrei care-au fondat Academia Platonică din Florența sub ocrotirea lui Lorenzo de' Medici. În acest scop, a inserat în pictură mai multe litere ebraice și simboluri cabalistice. Toate acestea în chip foarte subtil, pentru a nu fi detectate de ochii suspicioși ai Papei sau ai acoliților săi. Spre exemplu, scena uciderii lui Goliat de către David constituie de fapt o reprezentare stilizată a literei ebraice gimel, care în Cabală semnifică puterea. 

- Panoul Creației a fost pictat într-o singură zi, cu mâna liberă (fără schițe de carton ajutătoare, cum se proceda de obicei). Un act de-un curaj la limita inconștienței, care dovedea nerăbdarea lui Michelangelo de-a încheia lucrarea pe care, nu o dată, a descris-o drept un calvar. 

- În interpretarea cabalistică, ființa umană este rodul cunoașterii. Michelangelo ilustrează acest concept plasându-l pe Dumnezeu în interiorul unui creier uman, mai precis în emisfera dreaptă. Este felul lui de-a spune că Dumnezeu nu-i dădea lui Adam doar viață, ci și înțelepciune. Nu este singura imagine care trimite cu gândul la corpul omenesc; în scena ”Separarea Pământului  de ape”, Dumnezeu este reprezentat într-un rinichi. În altă imagine, o porțiune din mantia Lui Dumnezeu seamănă foarte bine cu o coloană vertebrală. Michelangelo cunoștea foarte bine anatomia corpului uman, ca urmare a disecțiilor ilegale făcute în Florența la începuturile carierei sale de sculptor. 

Scena Creației, în care Dumnezeu e reprezentat într-un creier uman

-  Se bănuiește că reprezentarea Lui Dumnezeu într-un creier în momentul creării lui Adam constituie, de fapt, un mesaj ascuns: omul poate ajunge la Divinitate și fără ajutorul Bisericii, deoarece felul în care a fost creat îi permite aceasta. Spre finalul vieții, Michelangelo nu a avut o relație prea bună cu Biserica Catolică, pe care o condamna pentru opulența și abuzurile sale și acesta a fost unul dintre mijloacele prin care și-a exprimat desconsiderația. 

- Tradiția iudaică este singura care nu împărtășește opinia generală potrivit căreia fructul oprit din care au mâncat Adam și Eva ar fi fost mărul. Conform Talmudului (carte care conține interpretarea scolastică a Vechiului Testament din punct de vedere religios, legislativ, literar și istoric), Pomul Cunoașterii era de fapt un smochin. Așa este reprezentat și-n ilustrațiile pictate de Michelangelo. De altfel, în Biblie se menționează clar faptul că, în momentul în care au conștientizat că sunt goi, Adam și Eva s-au acoperit cu frunze de smochin. 

- Personal, m-am întrebat de multe ori de ce statuia lui Moise are coarne. A trebuit să citesc această carte pentru a afla că nu are, sau în tot cazul nu asta a fost intenția lui Michelangelo. El plănuise ca statuia - reprezentând profetul pe care-l admira cel mai mult - să fie amplasată undeva la înălțime, razele de soare care pătrundeau prin ferestre urmând să cadă asupra capului său. Cele două protuberanțe din creștet aveau să contribuie, cu ajutorul luminii solare, la crearea unui efect de nimb în jurul capului, sugerând iluminarea divină. Privind statuia de jos în sus, respectiv de la nivelul podelei, ele nici n-ar fi fost vizibile. Demersul a fost zădărnicit de faptul că statuia nu a mai fost instalată unde-și propusese Michelangelo, așa încât ”coarnele” nu și-au mai atins scopul și au rămas doar o ciudățenie. 


- Fresca ”Judecata de Apoi”, acoperind peretele de deasupra altarului, trimite cu gândul la Tablele Legii și este considerată una dintre cele mai prețioase lucrări picturale din lume. Aceasta întrucât albastrul folosit pentru fundal era făcut din piatra semiprețioasă lapis lazuli, importată din Persia (Iranul de azi) și măcinată manual. Costurile au fost acoperite de Papă, altminteri n-ar fi fost cu putință ca Michelangelo să-și permită așa ceva (cu ani în urmă, fondurile pentru fresca de pe tavan fuseseră achitate de el însuși și din această cauză din pictura de pe tavan lipsesc cele mai costisitoare culori ale momentului: auriu și albastru).

Fresca ”Judecata de Apoi”; forma părții de sus amintește de Tablele Legii

Ar mai fi multe, multe de spus și în ceea ce mă privește, aș recomanda lectura acestei cărți înainte de vizitarea Capelei Sixtine. Sigur, n-o să putem identifica toate simbolurile ca atare, dar cred că e fascinant să vezi cu ochii tăi ceea ce știi că a pictat Michelangelo, gândit, simțit...

joi, 25 mai 2017

Abuz infantil în familia regală britanică, au decretat ”experții” de pe Internet


Am avut liber astăzi, sărbătorindu-se și aici Înălțarea, drept pentru care am început prin a dormi până aproape de ora 11. Ah, ce bună e cafeaua după ce-ai dormit pe săturate... N-am prea multă energie pentru scris astăzi (ce, voi credeți că-i treabă ușoară să dormi? 😃), dar ceva din ce-am citit în ultimele zile m-a amuzat și-am zis c-ar fi păcat să râd singură. 

Nunta Pippei Middleton a fost, indiscutabil, evenimentul central al săptămânii. N-aș zice ”al anului”, dar în ultima vreme s-a scris foarte mult pe subiect. De la speculații despre cum va arăta rochia, până la invitați și ”oare va participa și Meghan Markle sau nu”.  

Meghan n-a fost prezentă la biserică (și bine-a făcut - s-ar fi ales cu un moment de atenție maximă pentru care însă ar fi plătit înzecit ulterior), rochia Pippei a fost foarte frumoasă, dar cea mai surprinzătoare concluzie a unora știți care-a fost? Hai că n-aveți atâta imaginație. S-a conchis nici mai mult nici mai puțin decât că.... sora miresei, ducesa Kate, își abuzează copilul. 

V-ați adunat maxilarul căzut? Că mie mi-a trebuit ceva, nu de alta.  Totul a pornit de la imaginea de mai jos, care-a făcut înconjurul lumii și care, din ce se vede, a suscitat mult mai mult interes chiar decât mireasa (biata Pippa, cât de control freak a fost și tot n-a reușit să evite asta):


Fotografia o arată pe Kate ținându-i probabil o predică micului prinț George, care tocmai făcuse nu-se-știe-exact-ce-năzbâtie (unii spun că din neatenție călcase pe trena miresei, fusese admonestat și ca urmare, zbiera nepotolit). 
Ei bine, hmm. Astfel de lucruri se întâmplă, în fond n-are decât patru ani. Mă hazardez să cred că nu pentru faptul de-a fi călcat pe trenă era certat în imaginea surprinsă, ci pentru că nu se mai oprea din urlat și atrăgea în mod nedorit atenția tuturor. Însă ce-au conchis câțiva dintre cei care au privit poza?

- ”Copilul plânge, deci în mod evident e nefericit și maică-sa nu-l ajută să depășească momentul”;
- ”Uitați-vă la vena umflată de pe gâtul ducesei, la fața înroșită și la maxilarul încleștat, semn de maximă agresivitate, huo!”; 
- ”Degetul arătător întins în față denotă o dorință reprimată de a lovi copilul” (say whaaaat???). 

Simt că mă enervez numai citând aiurelile astea. Now seriously. După cum știți, n-am copii și nu pretind că m-aș pricepe în domeniu, dar am tot mai acut senzația că acest nou și (poate excesiv de) promovat curent de parenting o ia într-o direcție greșită. Ferească toți sfinții și profeții să adresezi copilului o cât de firavă critică. Te-ai ars, nu ești un părinte bun, abuzezi copilul, îl traumatizezi pe viață, nu te-ai conectat cu el, chemați Protecția Copilului.

Evident, nici să te enervezi n-ai voie. O mamă trebuie să fie pururi zen, în caz contrar se aplică toate cele de la ”te-ai ars” încolo. 
Și tot evident, ducesa Kate n-are voie să fie și ea om ca toți oamenii, cu reacții normale și, în context, de înțeles.

Disclaimer: să ne-nțelegem, sunt absolut contra agresivității, indiferent asupra cui ar fi îndreptată. Doar că, în context, consider că reacțiile au fost disproporționate.

duminică, 21 mai 2017

Numele meu e o poveste de dragoste


De-a lungul timpului, am fost întrebată de foarte multe ori ”de la ce vine numele Greta” (în special când trăiam în România, dar și aici) și de fiecare dată răspunsul meu a fost ”de la Greta Garbo”. Un răspuns politically correct și care-l mulțumea pe interlocutor, dar, de fapt, era o minciună albă. Adică una inofensivă și diplomatică, realitatea fiind cu totul alta. 

Personal, multă vreme nu mi-a plăcut numele meu. În special în copilărie, era o adevărată bătaie de cap. Aveți idee câte cuvinte rimează cu Greta, respectiv de câte porecle am avut parte? Greta-babeta (cu variațiuni de tipul ”zboară cu racheta”), Greta-bicicleta, Greta-motoreta, Greta-trompeta-suge-suzeta și astea numai așa, la o primă strigare. Pacoste curată, vă spun. O invidiam din toți rărunchii pe colega numită Carmen și de fapt nici Mihaela nu stătea tocmai rău. Câte porecle vă vin în minte pornind de la numele astea? Exact 😃

Cu anii însă, a început să-mi placă și, după ce i-am aflat adevărata poveste, am știut că a fost alegerea perfectă. E un nume dat din iubire, acea iubire desăvârșită, curată și autentică, despre care citim în cărți. O iubire al cărei destin s-a întrerupt brusc și tragic, dar care a lăsat munți de amintiri. Una dintre ele am fost eu, Greta. 

Au fost odată (așa încep poveștile, nu...?), pe la începutul anilor '70, doi tineri, studenți în Iași. Ea la Istorie, el la Construcții. A fost dragoste la prima vedere care s-a maturizat împreună cu ei, transformându-se într-o iubire profundă. 
El observa că ea are o poșetă roșie și, fără să spună nimic, a doua zi se înființa cu un cadou: un set compus din cercei și mărgele, de culoare roșie. 
Ea l-a dăscălit înaintea examenului la Rezistența materialelor (teroarea tuturor politehniștilor) să poarte costum și cravată la examinarea orală. ”Aspectul își are importanța lui”, îi argumenta - iar el, deși sceptic, a ascultat-o. Nu datorită costumului a luat zece, dar profesorul și-a exprimat aprecierea față de ceea ce a perceput ca fiind un semn de considerație din partea studentului față de el ca profesor și față de examen în sine.
Își petreceau absolut tot timpul disponibil împreună, le plăcea să danseze, iar teii din Copou le-au ascultat ani de zile povestea și le-au fost martori tăcuți. Au trecut cu bine, împreună și ținându-se mereu de mână, peste o serie de probleme familiale, precum și peste despărțirea impusă de celebrele repartiții. Erau, cum bine spunea o scriitoare româncă, unghie și carne unul pentru celălalt. 

Într-una din zile, plimbându-se ca de obicei prin Copou, au văzut pe aleile parcului o fetiță. Să fi avut vreo doi ani, cu zulufi blonzi și vizibil derutată. Nu plângea, dar părea să caute ceva sau pe cineva. A văzut-o pe ea, a venit în fugă și i-a cuprins genunchii cu mânuțele: ”Mama?”. 
- E clar că s-a rătăcit de mama ei, și-au zis cei doi și, luând-o pe cea mică în brațe, au purces să dea ocol parcului. 
Mama nu poate fi prea departe, și-au zis și așa a fost. Nu după mult timp au reperat o femeie care plângea și alerga disperată, chemând. 
- Greta! a exclamat ea văzând-o pe fetiță, unde-ai fugit, te căutam, bine că ești bine... Vă mulțumesc!, li s-a adresat apoi celor doi tineri care zâmbeau, realizând confuzia din mintea copilei: ca și tânăra femeie, și mama fetiței era blondă, iar trăsăturile feței erau cumva asemănătoare... 

Impresionați de întâmplare, și-au făcut pe loc o promisiune.
- Dacă vom avea o fetiță, se va numi Greta. 

N-a fost să fie. El a murit în urma unui accident pe cât de stupid, pe atât de fatal. Ea și-a continuat viața, dar nu și-a mai revenit pe de-a întregul niciodată.

Se spune că dragostea învinge totul, și poate chiar așa și e, deși în cazul lor moartea și-a luat tributul. Câțiva ani mai târziu, căsătorită cu altcineva, ea a rămas însărcinată. A simțit din primul moment că va aduce pe lume o fetiță și i-a ales numele cu multe luni înainte de-a o naște. Iar tatăl, care cunoștea povestea, a fost, spre onoarea lui, de acord.

Fetița se numește Greta. Promisiune îndeplinită...

joi, 18 mai 2017

Salată de weekend (XII)


Săptămâna trecută a fost haotică și nici actuala nu pare să se simtă prea bine. Dar, ceea ce se preconiza a fi o salată amăruie, s-a transformat într-o delicatesă, având în vedere ultimul ”ingredient”: un articol pe care tocmai l-am citit mi-a adus aminte de seara în care l-am întâlnit pe regizorul Francis Ford Coppola.

1) Plecând azi de la serviciu, l-am sunat pe om din mașină. Cum ți-a fost ziua până acum, ce-ai mai făcut, ce program ai în continuare, bla-bla. ”Ăăăă.... azi ai de făcut X lucru, nu? Ah, ba nu, că azi e miercuri. Sau stai, e joi, deci ai de făcut Y, nu X. Ba nu, e miercuri. La naiba, nu mai știu, e miercuri sau e joi?”.
Chestia asta e un indicator al nivelului de distracție de care am parte de câteva zile încoace.

2) Prietena Aristița e grafomană, mai nou. Plouă cu mail-uri de la ea, scrie în ritmul în care respiră. Culmea e că nu cu mine are ce are, ci cu un alt departament, care-a comis o operă de artă abstractă (în traducere liberă: nimeni nu înțelege nimic), ale cărei consecințe se răsfrâng în mare parte direct asupra bucătăriei mele. Ergo, Aristița e frustrată, dar în același timp mărinimoasă: are grijă să fiu și eu la fel. Și dacă poate fi ceva mai rău de-atât, de data asta n-are orbul găinii - chiar sunt niște probleme mari. Mă concentrez intens, dorindu-mi să-i cadă Outlook-ul. Până acum nu s-a întâmplat (cum era aia cu puterea gândului...?), dar poate am noroc, cine știe. 

3) Am ochelari noi, sunt pionier. Vestea bună e că valorile cilindrului s-au redus (am astigmatism, că-s o specială și-o deosebită, nu puteam avea doar o miopie banală), drept pentru care foștii, de-acum, ochelari deveniseră prea puternici și deci, deranjanți. 
Reversul e că această veste bună m-a scuturat de câțiva marafeți 😏 V-aș arăta o poză, dar nu-i nimic de văzut: am ales o ramă similară celei pe care-o avusesem înainte și care, aș spune, mi se potrivește cel mai bine. Nici măcar n-am luat în calcul ideea de-a căuta altceva. Îmbătrânesc și nu mai am chef de experimente.

4) Agenția imobiliară care deține complexul de locuințe unde stăm a hotărât că avem nevoie de uși noi. Așa, din senin, un fel de hodoronc-tronc, foaie verde-alună, mie-mi plouă-n beci. Mă rog, am zis, poate schimbă și yala cu ocazia asta (cea pe care o avem mi se pare cam vulnerabilă, în sensul că m-aș simți mult mai în siguranță cu vreuna mai complicată). Dar nu. Au schimbat ușa pentru că aia dinainte nu mai arăta frumos, cică 😕 Acum am o ușă mai albă, mai strălucitoare, dar cu aceeași yală cam prea simplă. Și mai am ceva: pereții scorojiți în jurul ușii, pe interior, de la cum au schimbat tocul.  Va veni cineva să chituiască și să văruiască. La un moment dat. Când o face plopul pere...

5) Ca să-ncheiem într-o notă mai roz, vă las cu un articol care mi-a plăcut foarte, foarte mult. Am mai scris că sunt mare fan al trilogiei ”The Godfather”, dar până azi nu știusem cum de-a ajuns Marlon Brando să joace în ceea ce se poate spune că a fost rolul vieții lui.
http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/caracterul-si-brinza
Acum am înțeles de ce, la conferința informală organizată de Francis Ford Coppola în 2005 la București, cu studenții de la UNATC (la care-am avut marele noroc de-a fi prezentă), ne-a spus, printre multe altele, următorul lucru:
”E un truc. Dacă știi că o întrevedere va fi tensionată, e întotdeauna o idee bună să mănânci. Vă recomand același lucru în situații de genul acesta. Mâncați, va fi o atmosferă foarte relaxantă, pentru că prin hrană se trezesc simțurile, iar conexiunile interpersonale se creează imediat”.
Da, l-am întâlnit pe Coppola în urmă cu 12 ani (povestea e aici), ba am primit și autograf de la el. Vedeți de ce mi-e dor de profesia mea? Și-mi va fi întotdeauna, chiar dacă-mi place și ceea ce-am ajuns să fac între timp...

Așa. Din moment ce-am ajuns la concluzia că azi e joi, printr-o flotare logică rezultă că mâine e vineri. Decât atât, vorba ceea.

duminică, 14 mai 2017

Leapșă în loc de salată de weekend


Săptămâna asta, care-a fost cât pe-aici să mă transforme într-un candidat serios pentru ”One Flew Over the Cuckoo's Nest”, s-a încheiat apoteotic prin faptul că azi am fost la serviciu. S-au făcut din nou update-uri în sistem, și-n calitatea mea (complementară) de Key User, a trebuit să rulez o serie de teste pentru a verifica dacă nu cumva sistemul a fost pus pe butuci de modificările operate. 

Sistemul e mulțumesc-bine, dar eu sunt frântă. Și mâine e luni, oh joy. Drept pentru care am hotărât că merit să mă joc - și-am căutat o leapșă. 

Am găsit-o relativ repede, pe un blog de altfel foarte interesant (păcat că autoarea nu mai scrie, din ce observ), așa că să nu mai lungim vorba și să ne jucăm. 

1. Ia cartea cea mai la îndemână, deschide la pagina 18 și scrie aici al patrulea rând:
”... cimitir etrusc. Acesta era un simbol perfect pentru criza Bisericii înseși (...)” - ”Codul lui Michelangelo. Mesajele secrete ale Capelei Sixtine”, de Benjamin Blech & Roy Doliner. 

2. Fără să verifici, cât e ora?
În jur de ora 20.00.

3. Verifică!
20:04. Pfua, I'm good.

4. Înainte de-a răspunde la acest chestionar, la ce te uitai?
Revedeam un episod din sezonul al doilea ”The Apprentice”. Încă sunt de părere că pe vremea aia actualul președinte american avea mai multe țigle pe casă decât are acum.

5. Ce zgomot auzi în afară de cel al calculatorului?
Calculatorul meu e silențios, thank you very much. Altminteri, aud niște mierle antrenate într-o conversație aparent deosebit de interesantă.

6. Când ai ieșit ultima oară și ce ai făcut cu ocazia respectivă?
Am zis în primul paragraf :))) Asta da ieșire duminicală, n'est-ce pas?

7.  Ce ai visat azi noapte?
Errm.... nimic. Sau nimic de care să-mi aduc aminte, în tot cazul.

8. Când ai râs ultima oară?
La serviciu, azi. Am făcut schimb de experiență cu niște colegi, prezenți și ei la teste, pe tema ”cu ce nebuni avem de-a face zilnic” și le-am povestit de prietena mea, Aristița Orbulgăinescovici. Apropo, trebuie să vă istorisesc și despre Eufrosina Habarnamescu, altă comoară la casa omului :)))

9. Ce ai pe pereții încăperii în care te afli?
Nu tocmai ce mi-aș dori, adică tabloul ”Nașterea lui Venus”, de Sandro Botticelli. Am sentimentul că domnii de la Galeriile Uffizi nu ar fi prea încântați de perspectiva de a mi-l dona.

10. Dacă ai deveni multimilionară peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-ai cumpăra?
Ăăăă... pictura de care ziceam? :))) Glumesc, totuși 😃 Probabil o mașină nouă lui tata și apoi o croazieră în jurul lumii.

11. Care este ultimul film pe care l-ai văzut?
Nici nu mai țin minte de când nu m-am mai uitat la un film. Asta poate inclusiv ca urmare a faptului că m-am ”reprofilat” pe seriale. Aștept cu nerăbdare să apară noul sezon ”House of Cards” și, desigur, continuarea de la ”Twin Peaks” (despre cel din urmă presimt că am să scriu din belșug, sper că de bine și de, poate vă amintiți scena, ”wow, Bob, wow...” 😉).

12. Ai văzut ceva neobișnuit azi?
Nu, extratereștrii nu erau acasă.

13. Ce părere ai despre acest chestionar?
Nu e rău, dar in all fairness, am văzut / făcut unele mai bune de-atât.

14.  Spune-ne ceva ce nu știm încă.
V-aș spune cu ce mă îmbrac mâine, dar, fapt nu tocmai surprinzător, nu știu nici măcar eu.

15. Care ar fi prenumele copilului tău dacă ar fi o fetiță?
Dacă ar fi fost, vrei să zici. Alexandra. Într-o vreme îmi plăcea foarte mult și Claudia, dar am la serviciu două Claudii care-mi pun nervii pe bigudiuri, deci numele mi-a ieșit din grații.

16. Dar dacă ar fi (fost) băiat?
Luca. Sau Mark. Ori poate Marlon.

17. Te-ai gândit deja să locuiești în străinătate?
Închipuiește-ți că mi-a dat prin cap 🙃

18. Ce ai dori ca Dumnezeu să-ți spună când intri pe porțile Raiului?
”Imediat vei putea să le îmbrățișezi pe mama și pe bunica ta”.

19. Dacă ai putea schimba ceva în lume, ce ai schimba?
N-ar mai fi bătrâni singuri și cu lacrimi în ochi. N-ar mai fi copii uitați în orfelinate. N-ar mai exista animale abandonate.

20. Îți place să dansezi?
Nu pe orice muzică, nu mereu. Dar când e să fie, rup opincile :))

21. Ce-ai văzut la televizor când te-ai uitat ultima dată?
Am pierdut niște ore aseară urmărind Eurovisionul. Am și votat, în premieră - pentru concurentul din Croația, ale cărui piesă și interpretare mi-au plăcut cu adevărat, dar s-a văzut ce-a ieșit. Mare porcărie piesa aia câștigătoare... interpretul îmi amintea de Justin Bieber cu 5 kile de profunzime și simțire.

Ca de obicei, leapșa merge la toată lumea care-o vrea, fără discriminare.

Acestea fiind spuse, mă duc să reflectez intens cu ce să mă îmbrac mâine.

joi, 11 mai 2017

Relaxarea, o ecuație cu multiple necunoscute


Nu știu ce planete s-au aliniat și ce Belzebut s-a jucat cu ele ”de-a țara-n bumbi și Europa-n nasturi” (asta era o vorbă de-a maică-mii, ale cărei origini și sens deplin nu le-am priceput niciodată și nu mai am pe cine să-ntreb), dar săptămâna asta e deocheată, vă spun. Din trei șefe, n-am niciuna pe plantație - una are concediu, celelalte două bolesc cu râvnă. Drept pentru care am patrusutecincizecidemiidouăsutepatruzecișipatru de chestii de făcut, răspuns la telefoane, zeci de mail-uri, gestionat activitățile zilnice, supravegheat oamenii și, peste astea, treburile din pătrățica mea. Și, pentru că bumbi și nasturi, taman săptămâna asta am avut erori peste erori în sistem, livrări programate și neajunse la timp (ceea ce s-a tradus într-o pitorească brambureală), etc etc etc. 

Aproape că nici nu mai știu cum mă cheamă fără să mă uit în buletin. Și vreau să mă destind și eu ca omu'... dar observ că paleta de posibilități e foarte limitată:

- alcool nu beau decât la ocazii speciale, nu-mi place și oricum n-aș bea singură;
- dulciurilor le-am declarat război, după ce-am băgat de seamă că, din păcate, cântarul nu e stricat;
- de ceai m-am cam lăsat și cred că oricum mi-ar fi lene să-l fac;
- nu am cadă mare, în care să mă scufund în spumă și să renasc de-acolo ca Afrodita (am o cadă micuță, în care aș încăpea doar cu genunchii la gură);
- n-am energie să mă duc decât până-n bucătărie, așa că de vreo plimbare nici să n-aud;
- nu practic yoga;
- ajung acasă la lăsarea serii, deci prea târziu pentru o cură de shopping terapeutic.

Acestea fiind spuse.... eu cum mă relaxez ca să fiu sigură că n-o să visez la noapte sisteme logistice bolnave de sinuzită și să n-am coșmaruri cu munți de colete care se uită urât la mine?

marți, 9 mai 2017

Mici bucurii (IV)


Scriu tot mai rar și nu știu exact pe ce să dau vina pentru asta. De fapt, nici nu știu dacă există vreun motiv propriu-zis al absenței, altul decât acela al relativei monotonii de care am parte în ultima perioadă. Mă rog, hai să nu mai despic firul în (patrusutepatruzeciși)patru, în mod excepțional îl las așa, nedespicat 😃

N-am mai povestit demult despre micile bucurii, care n-au fost multe, dar nici nu au lipsit, așa încât în seara asta strig catalogul :)

1) În lunea de după concertul de la München (care mi-a adus o fericire al cărei gust aproape că-l uitasem), abia ajunsesem la serviciu, când m-aud strigată de undeva din spate. Prima dată am zis că mi se năzare, dar apelantul a insistat, deci m-am întors să văd cine e. Musiu Șarl, care grăbea pasul să m-ajungă din urmă.
- Bună, am vrut doar să te salut, că nu te-am văzut de-o grămadă de vreme (n.r., avusesem o săptămână liberă și imediat după aceea fusese el două săptămâni plecat în concediu). Ce mai faci, arăți foarte bine, ai avut concediu?
- Nu de curând, zic. 
- Nu? Dar arăți excelent, ai un aer foarte relaxat, cum se face?
- Hm, poate pentru că am fost ieri la un concert frumos, m-am simțit minunat și de-aia...
- Ah, da? Ce fel de concert? Heavy metal, nu?
M-am uitat dintr-o parte. Auzi la el, heavy metal... 😏
Zile-n șir am zâmbit rememorând această minoră discuție. A fost o confirmare că bucuria concertului îmi rămăsese întipărită pe chip.

2) Cu aproape șase ani în urmă am scris un articol despre un om cu totul și cu totul deosebit - profesorul meu de istorie din liceu. Am avut imensa surpriză să primesc comentarii de la foști elevi ai dumnealui, după ani de zile de când publicasem articolul. Atât de special a fost: oameni în toată firea îl caută pe Google și acum, ajungând astfel la textul meu, deși au trecut aproape 21 de ani de când domnul profesor nu mai există. Este o enormă bucurie pentru mine, să văd că a rămas neuitat. Așa cum merită. 

3) Am avut de curând o discuție de feedback cu șefa mea a mare (echivalenta lui Musiu Șarl). ”Ești extraordinară” a fost doar unul dintre multele lucruri pe care mi le-a spus. Din discuția asta ar trebui să iasă ceva concret, dar totul depinde (again) de Măturător, drăgălașul de el (mânca-l-ar termitele, încet și metodic). 

4) Pritocim de câteva luni un concediu care-ar trebui să fie într-adevăr ceva aparte. Am mers, de fapt, mai departe decât simplul pritocit - vize avem, bilete avem, rezervare la hotel avem. Cumva însă nu mă pot aduna să mă bucur cu adevărat. Cunoașteți ideile mele referitoare la anticipație... deci prefer să merg cu frâna de mână trasă. Încerc, de fapt, să nu mă gândesc la asta și să las să fie, așa cum am făcut și-n cazul Concertului de Anul Nou de la Viena. Motiv pentru care nu voi scrie pe blog decât după ce mă voi întoarce - dar mai sunt câteva luni bune până atunci. 

PS: n-o fi mâine vineri, dar nici luni nu e 🙃

joi, 4 mai 2017

Top 3 aberații pe tema vaccinurilor


Departe de mine intenția de-a mă lansa în vreo diatribă pe tema vaccinurilor (cred că subiectul e tratat, răs-tratat și suprasaturat, problema fiind că-s prea puține clopote și prea multe babe surde). Însă, citind mai mult sau mai puține în diagonală dezbaterile aprinse din ultimele săptămâni, am dat peste niște aberații de-o enormitate atât de monstruoasă, încât zic și eu ca țăranul care-a văzut prima dată girafa: dom'le, așa ceva nu există!

”Poliomielita a fost eradicată cu apă și săpun”.
 Acesta a fost argumentul unei persoane care, judecând după modul de exprimare, pare să fi citit în viață considerabil mai mult decât abecedarul. Așadar un om instruit, a cărui reacție la argumentul ”poliomielita a fost eradicată prin vaccinare” este un râs disprețuitor. ”Ce vaccin, dragă? Tu n-ai auzit de igienă? Apa și săpunul, astea au eliminat poliomielita!”. 
Eu nu-mi pot imagina cum de un om atât de ignorant are dreptul să umble slobod pe stradă.

”Vaccinurile conțin 40% mercur, 20% aluminiu, monoglutamat si formaldehidă”.
Am citit emanația asta și primul lucru la care m-am gândit a fost sceneta examenului din schița ”Un pedagog de școală nouă”.
”- Ionescule! Cumu-i pământul, mă? 
Ionescu: Mare, dom'le!
Profesorul: Pe dracu' mare! L-a măsurat mâni-ta să vază mare-i?”. 
Așa-mi venea și mie să-i zic ăleia de-a ouat minunea. Ai făcut tu analiza chimică a compoziției unui vaccin, de știi exact ce conține?
Să te-apuci să-i explici uneia d-asta diferența dintre metil-mercur (care într-adevăr e toxic) și etil-mercur (un derivat care previne infectarea produsului și nu are reacții alergice sau toxice) e ca și cum i-ai explica unei capre teoria universurilor paralele.

”Poliomielita nu e altceva decât un fel de răceală”.
Nici asta n-a dormit azi-noapte acasă, vorba ceea. Se ia de mână cu prima duduie, de fapt, care-a zis că poliomielita s-a eradicat cu apă și săpun. Eu cred că inamicul public numărul unu e de fapt Coldrexul. Refuză cu obstinație să trateze poliomielita.

Later Edit:
M-am tot gândit dacă să scriu care e poziția mea pe tema vaccinării (din moment ce am ”înfierat” curentul opus), m-am răzgândit, m-am gândit iar.
Pe foarte-foarte scurt:
- exceptând situațiile speciale (copiii cu anumite probleme de sănătate și / sau cu imunitate compromisă), cred cu tărie că vaccinurile obligatorii trebuie făcute. Opționalele rămân la latitudinea părinților.
- statistic, absolut orice manevră medicală presupune o doză mai mică sau mai mare de risc (inclusiv să iei o aspirină poate fi riscant). Nu se poate nega acest lucru. Dar a nu le face nu e doar riscant.  E ruletă rusească.
- sunt sute, zeci de opinii medicale (deci avizate) care explică, detaliat și cu argumente solide, că vaccinurile nu provoacă autism, cum se tot vehiculează de cei care au făcut facultatea de medicină pe Google. Nenorocita asta de afecțiune nu are, încă, o cauză clar determinată. Se bănuiește a fi de ordin genetic, dar nici acest lucru nu e sigur. Ce e sigur e că nu vaccinurile o provoacă.
- din ciclul ”put your money where your mouth is”, eu fac anual vaccinul antigripal. Să tot fie vreo zece ani de când l-am făcut prima oară. N-am avut niciodată reacții adverse, iar unicul efect resimțit a fost că mi s-a întărit imunitatea. Ultima răceală notabilă a fost prin 2013, din câte-mi aduc aminte. În singurul an în care am uitat de vaccin am răcit destul de urât, de vreo trei ori în mai puțin de două luni.
My 2 cents.

marți, 2 mai 2017

Moment aniversar cu praz, baloane, organe și tiară


Duminică a fost ziua șefei, drept pentru care am benchetuit. Vorbă să fie. În realitate am plimbat cu dexteritate furculița prin farfurie, încercând să mănânc atât cât să nu bată la ochi (explicații mai jos), am tras de apă minerală și Cola (eram cu mașina), dar mai ales am căscat ochii, m-am minunat îndelung și pe-ndelete și mi-am repetat că mare-i Grădina (explicații, ați ghicit, mai jos). 

A împlinit 50 de ani femeia, deci zaiafet la o berărie situată la vreo 40 de kilometri de orașul unde stau. Splendid. Cochetam cu ideea de-a veni cu trenul, nu că mi-era de băut - cine mă cunoaște, știe că eu mai mult ”stric” berea, adică o-ncep și n-o mai termin, iar cât despre tărie, nici pomeneală - însă n-aveam chef să mă trambalez cu mașina, nu cunoșteam locația, oi găsi / n-oi găsi loc de parcare șamd. Dar sărbătorita m-a potcovit cu sarcina de-a o ”culege” în drum pe o altă șefă (am trei șefe, în caz că vă-ntrebați), deci la drum, Greto, cu inima pe cuie, ca de fiecare dată când mă aventurez pe teren necunoscut. 

Ajuns cu bine, parcat cu succes (pfiu), felicitat și pupat reglementar personajul principal. O masă separată pentru cei de la firmă, yey, putem sorcovi în liniște 😃 Foarte instructiv s-a dovedit a fi. Am aflat că Sfârfâlică, de asemenea invitat, e pasionat de orhidee (nu pare deloc genul pe care să-l bănuiești de asemenea sensibilități), și-a procurat inclusiv o perie specială pentru frunze, vorbește cu florile zilnic (a... ha 🤔), dar era frustrat că vreo câteva dintre ele s-au uscat.
Nu pot să m-abțin. ”Păi dacă le-oi fi vorbit pe tonul pe care-mi vorbeai mie când te-apuca strechea, normal că s-au uscat bietele plante”. Nu, cică a fost blând. Asupra acestui aspect am serioase dubii, bazate pe-o experiență de cinci ani și jumătate cu mai sus-menționatul.

Am suspendat temporar fascinanta discuție pentru a i se înmâna un cadou șefei. Este momentul să reiterez ceea ce-am mai povestit în alte împrejurări. Cu astfel de ocazii, se obișnuiește să se organizeze anumite jocuri, sărbătoritul trebuind să execute niște sarcini, în aplauzele și chicotelile asistenței. De data aceasta, în afara darurilor obișnuite, au fost trei cadouri decernate cu ceremonial. 

Eh, ș-acu' așezați-vă binișor.

1. Autori: Sfârfâlică și încă doi colegi, șefi la alte departamente. 
Am ieșit în fața berăriei și au adus un uriaș panou din plută (atât de mare era că n-a încăput în mașină, îl transportaseră într-o remorcă). Pe el fuseseră fixate cincizeci de baloane - numărul anilor împliniți, umflate cam pe jumătate. Sărbătorita a primit două săgeți de darts și de la oarecare distanță trebuia să nimerească baloanele. În fiecare balon se găseau câte trei monede de cincizeci de cenți, fiecare monedă fiind ”învelită” într-un capac de bere. Dacă rata trei baloane consecutiv, dând cu săgeata pe alături, trebuia să bea dintr-o sticlă de Schnapps.
”Băi, da' câtă bere or bea ăștia”, am cugetat eu, calculând că-n total erau 150 de monede 😵 Faptu-i cert, oamenii au avut multă răbdare, de-au stat să bage atâtea monede în capace. Sper că și șefa o să dea dovadă de aceeași răbdare, ca să le scoată de-acolo.

2. Autori: sora șefei și soțul său.
Au adus o cutie de dimensiuni considerabile, pe care scria mare ”Piese de schimb”. Sora citea un fel de poezie, habar n-am dacă era creație proprie sau luată de pe undeva, nu contează. Ideea era că, iată, îmbătrânești, diverse părți ale corpului cedează și ai nevoie de, ați ghicit, piese de schimb. Fiecare vers făcea referire la câte-un organ sau parte a corpului. ”Picioarele sunt obosite, de la cât ai mers”, recită ea de exemplu, iar bărbatul ei dă la iveală o pulpă de porc ambalată în vid. ”Ai petrecut mult în viață, iar ficatul se resimte” și din cutie apare un ficat, tot în pungă vidată.
Până a isprăvit de citit toată poezia, se formase un morman impresionant de carne. Rinichi, limbă, mușchi de nu-știu-care, cotlet șamd. De asemenea, în cutie se găseau și legume, pentru un trai sănătos. Nu vă spun ce comentarii au fost la apariția unui respectabil praz, dotat cu niște mustăți fenomenale. 
Eram siderată, dar toți cei din jur se distrau de minune și erau de acord că e un cadou extraordinar. Sărbătorita părea de asemenea foarte încântată. Deci eu sper că n-o să primesc vreodată organe și membre de animale, cadou de ziua mea. Dixit!

3. Autori: patru fete din departamentul nostru - eu, celelalte două șefe și încă o colegă având aceeași funcție ca mine, doar că pe altă specialitate).
(Disclaimer imperios necesar: în afară de a contribui financiar cu o sumă stabilită de comun acord, n-am avut niciun rol în alegerea cadoului. Parole d'honneur!)
Au fost, de fapt, două cadouri: unul de oameni normali la cap (o felicitare în care s-au pus bani) și unul... judecați și voi.
S-a adus un mare paner, în care se găseau o sumedenie de obiecte ambalate individual. Tradiția cere să fie tot atâtea câți ani se aniversează. Sărbătoritul trebuie să desfacă în public fiecare cadou, să mulțumească și să-l întrebuințeze pe loc, în aplauzele publicului. 
Pân-aici, numai de bine. Problema era că obiectele erau - din punctul meu de vedere - niște inutilități, asta-n cel mai bun caz. În cel mai rău, de-un kitsch sinistru. Spicuiesc din memorie: coardă de sărit; ochelari de soare supradimensionați, de carnaval; maglavais pentru făcut baloane de săpun; o tiară sclipicioasă din plastic, cu pietricele și pene roz; două cârlige de rufe, tot roz; cifrele zilei de naștere, din material gonflabil; ghirlande; pampoane de-alea de folosesc majoretele; o cravată; o brichetă; o pereche de șlapi (ultimele trei, tot roz); o țigară (măcar asta nu mai era roz, for a change). Etc etc, nu mai enumăr că m-apucă nervii, iar. 
Băi frate!!! Eu înțeleg - obiceiuri, amuzament, bla-bla, dar... dacă am fi pus laolaltă toți banii adunați pentru cadourile 1 și 3, ieșeam la vreo 200 de Euro, după estimările mele. Nu era de preferat să-i fi dat banii ăștia, să-și cumpere femeia ceva ce i-ar fi plăcut? Cam ce utilitate o să dea oribilității de tiară? Sau ochelarilor de soare mai mari decât capul ei?
Mi-am adus aminte de precedentele aniversări ale aceleiași șefe, când de asemenea cadourile au fost din categoria ”scuipă-ți în sân”. Am povestit acum câțiva ani despre asta, aici. Clar, biata femeie n-are prea mult noroc, deși s-a arătat încântată - dar numai ea știe ce-o fi gândit de fapt.

Dar să vă spun ce-am îmbucat, ca să-nțelegeți de ce-am plimbat furculița. Nu a ales fiecare din meniu, ci era totul prestabilit:
- o supă limpede și clară, cu una bucată perișoară din ficat (manjabilă, vorba lui Virgil Ierunca);
- o friptură cu sos, cu garnitură din varză roșie fiartă, piure de spanac și o gălușcă făcută din cartofi, în compoziție punându-se și ceva făină, precum și ouă. 
E momentul să spun că felul al doilea - tipic bavarez, trebuie să spun - e una dintre puținele mâncăruri care mie nu-mi plac nici cu slujbe. Carnea aia mi se pare ațoasă, cu tot sosul. Găluștele mai treacă-meargă, dar nu-s deloc ceva după care să pot spune că mă dau în vânt. Cât despre varza fiartă și piureul verrrrde din spanac... să fim milostivi și să tragem perdeaua, cum zicea Mark Twain. 
- la desert, înghețată. Nimic memorabil, dar măcar mi-a trecut gustul de spanac fiert.

Între timp, Sfârfâlică avea existențiale: cum de sunt găluștele atât de galbene? Prietenei lui nu-i ies așa. S-a făcut schimb intens de experiență, dar nimeni nu părea să dețină răspunsul, așa că a întrebat-o pe chelneriță. ”De la ouăle șefului”, a glăsuit ea suav, lăsându-ne perplecși. ”Crește găini bune de ou”, a mai zis ea, dar prea târziu. Am plăsmuit pe dată câteva imagini interzise minorilor, pornind de la ”ouăle șefului” și prazul pomenit mai devreme. 

Am ajuns acasă pe la ora 1:30 noaptea și ieri am zăcut toată ziua, epuizată pesemne de-atâta bătut apa-n piuă.