marți, 31 mai 2016

Modern marriage, modern marriage... :))


... it's an institute you can't disparage, s-ar putea parafraza un vers dintr-un cântec al lui Frank Sinatra, care-a devenit soundtrack-ul unui binecunoscut sitcom  :)) Ok, jupânul nu e Al Bundy, păcatele mele și eu cu siguranță nu sunt Peggy (deși acum că mă gândesc, probabil că totuși am ceva în comun cu antemenționata, și-anume pasiunea pentru gătit :D). Dar un mariaj modern cu siguranță vom avea în viitorul imediat, deoarece omul a primit un contract foarte bun, într-o localitate situată la aproximativ 300 de kilometri de Bayreuth, domiciliul nostru comun. Cel mai probabil este vorba de un an și jumătate, dar nu-i exclus să fie și doi, în funcție de anumite circumstanțe de la fața locului.

Condițiile sunt absolut mulțumitoare, perspectivele arată bine, lucrurile s-au pus repede și lin pe făgaș în toate privințele, practic ar fi perfect dacă n-ar fi vorba de distanță. Dar perfecțiunea e plictisitoare, nu-i așa? :)) După calculele noastre, ne vom vedea cam de două ori pe lună, alternativ - o dată vine el în weekend, o dată mă duc eu. La asta se adaugă mini-concediile mele (v-am mai zis că am concediu 30 de zile lucrătoare pe an? Șase săptămâni, cum ar veni, pe care le-am ”împărțit” gospodărește pe parcursul întregului an. Mno, măcar în privința asta nu mă pot plânge), deci va trebui s-o scoatem la capăt cu aceste periodice ”guri de oxigen”. 

Am reflectat împreună dacă să-mi las serviciul și să-l urmez în orașul respectiv, dar am ajuns la concluzia că, având în vedere faptul că e un post temporar, n-ar fi prea înțelept din niciun punct de vedere. Ar însemna să renunțăm la locuința asta (care, exceptând faptul că n-are balcon, e ideală pentru noi și ne-am simțit mereu foarte bine în ea), să caut alt loc de muncă - și n-am nicio garanție că aș găsi ceva comparabil, nefiind vorba de o localitate mare sau învecinată cu orașe mai răsărite), deci totul ar sta sub semnul riscului. Și după ce anii aceștia doi vor fi trecut, sunt toate șansele de-a ne muta oricum în alt oraș, pentru că mobilitatea profesională reprezintă un concept foarte răspândit în Germania.
Așa încât preferăm s-o facem o dată și bine - el cu un contract definitiv, eu cu un curs de specializare, pe care-mi doresc să-l fac și care mi-ar oferi ceea ce le place nemților la nebunie: un carton. Nemții adoră cartoanele, să știți. Diplomele, vreau să spun. Mai ales pe-alea obținute aici. Or, eu am învățat tot ce știu la fața locului și am avansat în ierarhie prin metoda ”learning by doing”. Am experiență considerabilă în logistică, dar nu am niciun ”docoment”, vorba lui Caragiale, care să stea mărturie. Și fără el n-am nicio garanție că voi mai ajunge într-o poziție bună, de răspundere, cum am acum.

Da, cunosc (și eu) celebrul dicton ”cine nu riscă, nu câștigă”, dar cred că-n viață e vorba de-a mai și cântări procentul de risc. Aparent vorbesc cu ușurință, dar numai aparent. Sunt doi ani din viața noastră în care nu vom petrece foarte mult timp împreună și suntem cât se poate de conștienți de asta. Pe de altă parte, noi doi SUNTEM. În toate sensurile posibile. Și asta nu se va schimba doar pentru că o vreme mai mult ne vom auzi decât ne vom vedea.
(Din nou, pare că vorbesc cu ușurință. Dar știm amândoi ce înseamnă depărtarea și dorul: la începuturile noastre, noi am fost într-o relație la distanță, ceva mai mult de doi ani. El în Germania, eu în România. Ne vedeam la trei-patru luni. Și, cu toate că nu ne-a fost ușor, suntem :) ).

Ca să închei postarea într-o notă amuzantă, am o ghicitoare pentru voi: oare cine era până acum responsabil cu spinoasa chestiune a gătitului?


Mda, ați ghicit: dumnealui jupânul. Anticipez deci că mă voi transforma într-o bucătăreasă desăvârșită, ca-n imaginea de mai sus :)) Cu toate că dacă stau să mă gândesc, n-am ouă. Am în schimb parmezan ras și un iaurt cu mure.
 

duminică, 29 mai 2016

O problemă pe care-am avut-o (Blog Challenge 18)


Leapșa-foileton a ajuns la tema cu numărul 18, iar pentru asta trebuie să vorbesc despre o problemă pe care am avut-o, indiferent care. După ce m-am gândit și-am eliminat de pe listă problemele despre care am scris deja, pe cele despre care nu voi scrie niciodată și pe cele derizorii, m-am oprit la, probabil, cea mai mare provocare pe care am întâmpinat-o în Germania - aceea de a-mi găsi serviciu.

După cum am mai scris cu diverse ocazii, eu am absolvit Facultatea de Jurnalism, după care am făcut un masterat în Comunicare & Relații Publice. Nefiind născută ieri, îmi dădeam seama că emigrarea în Germania presupune renunțarea la ziaristică (lucrasem în media, în România, timp de trei ani). Însă în condițiile în care urma să m-apuc de germană la aproape 28 de ani, șansele mele în domeniu erau practic nule.
Păstram o umbră de speranță în ceea ce privește activitatea în PR. Și acolo se scrie, desigur, dar nu e ca și cum ai face reportaje pentru ”Der Spiegel”. După ce am obținut un internship la departamentul de Relații Publice al clinicii din Bayreuth, am fost destul de sigură că am șanse reale în branșă. M-am descurcat bine și la final am obținut un certificat de practică foarte bun. Câteva luni mai târziu, am făcut încă un internship, de data asta în marketing regional. Despre ambele experiențe am povestit acum câțiva ani, aici

După cel de-al doilea internship, s-a cam rupt filmul. Nu se mai lega nimic, primeam în continuare invitații la interviuri, dar rezultatul era de fiecare dată un mail de respingere. Cred că au fost sute de astfel de mail-uri, fiecare dintre ele constituind un ghiont în nervii mei oricum terciuiți. În retrospect, înțeleg de ce; de ani de zile, piața de muncă e suprasaturată de absolvenți de studii superioare în domeniul mass-media, probabil că nici nu pot fi absorbiți cu toții.
Pe lângă asta, perioada 2009-2010 a fost foarte grea din punct de vedere economic pentru Germania, rata șomajului crescuse mult, practic nici n-o puteam nimeri mai prost cu primele căutări. Ce mai tura-vura - cu studiile mele făcute în România și cu germana începută la 28 de ani, aveam tot atât de multe șanse pe câte au porcii să zboare. 


Din ce văd, se pare că n-ar fi imposibil, totuși :)) Anyway, la vremea aia porcii nu păreau să fie dispuși la deplasarea pe calea aerului, iar eu ajunsesem la capătul puterilor. Realmente nu știam încotro s-o iau, unde să mai aplic, DE CE nu iese, dar oare va ieși vreodată? Am făcut și un curs de engleză pentru afaceri, pentru că băgasem de seamă că reprezintă un avantaj substanțial, iar engleza mea se cam prăfuise de când mă apucasem de germană. M-am ales cu un certificat eliberat de Camera de Comerț și Industrie din Londra (nivelul 2). Am luat examenul cu punctaj aproape maxim, dar certificatul nu mi-a folosit la nimic deocamdată. Măcar e valabil toată viața, cine știe, poate și-o dovedi utilitatea la un moment dat.

Să mă apuc de altă școală nu era o opțiune. Unu, la o specializare de scurtă durată (doi sau trei ani, care îmbină teoria cu practica și care se numește Ausbildung), nu eram acceptată în principal din cauza vârstei. Am aplicat și acolo, desigur, am stat de vorbă cu oameni care lucrau în Resurse Umane, peste tot mi s-a spus același lucru: teoretic, vârsta nu reprezintă o problemă. Practic, este... mai ales când cei mai mulți dintre aplicanții la astfel de specializări au în jur de 17-18 ani. Singurul Ausbildung unde m-ar fi acceptat ar fi fost în domeniul îngrijirii persoanelor în vârstă, pentru că e mereu criză de personal; însă, știind ce presupune asta, chiar nu mă simțeam în stare.
La facultate poate că m-aș fi putut duce, dar aveam 30 de ani și aveam nevoie de bani. Și nu în ultimul rând... nu știu dacă aș mai fi avut răbdare. Pentru un curs de câteva luni, da... pentru un studiu de opt semestre, nu prea cred. 

Serviciul actual a fost o șansă venită într-un moment când eram secătuită de energie și foarte speriată de situația în care mă aflam. Nu voi uita niciodată perioada aceea cruntă, lipsa de perspectivă, deruta, momentele de disperare... De câte ori sunt obosită de hăituiala de la serviciu, îmi aduc aminte cât de mult îmi doream cândva să fiu frântă de oboseală din cauza muncii. Și sunt recunoscătoare. 

joi, 26 mai 2016

Despre Robin Wright și feminismul prost înțeles


După cum am mai scris nu o dată pe blog, sunt fan al serialului ”House of Cards” în general și-al lui Kevin Spacey în special. Obiectiv vorbind, sunt convinsă că măcar jumătate din reușita serialului se datorează prestației sale. Dincolo de jocul lui, care personal mi se pare fabulos, a intrat atât de bine și de convingător în rolul lui Francis Underwood, încât nu-mi mai pot imagina un alt președinte al Statelor Unite. 

În ceea ce-o privește pe partenera lui, Robin Wright, lucrurile stau oarecum diferit (din punctul meu de vedere, pe care evident că nu-l impun nimănui). O consider o actriță bună, dar în niciun caz nu putem vorbi la ea despre sclipire de geniu. Ar fi putut fi multe alte actrițe în locul ei și-ar fi fost la fel de convingătoare declamând cu aplomb ”Francis, consider că sunt pregătită pentru funcția de vicepreședinte”. Pe de altă parte, niciun alt actor n-ar avea privirea pe care-o are Spacey când se uită direct în camera de filmare și ne ia drept martori într-o chestiune sau alta. 


Vedeți? La asta mă refer :)) (Așa s-a încheiat primul episod din sezonul al doilea și-mi venea să-i răspund ”why, thank you, Mr. President, it's so nice to be back!”). Privirea AIA, zâmbetul din colțul gurii... sunt unice. Sunt extraordinare. Și sunt parte din ceea ce este Kevin Spacey, justificând astfel onorariul pe care-l primește pentru fiecare episod. Pentru că despre asta e vorba, de fapt. Despre bani. 

De curând, Robin Wright a declarat că i-a somat pe producători să-i plătească același onorariu ca și lui Spacey (primea mai puțin decât el; nu știu despre ce sumă vorbim în cazul ei, dar despre el citisem pe undeva că ar încasa 500.000 de dolari pe episod). Ei bine, ei i s-a părut inacceptabil acest lucru și practic le-a forțat mâna producătorilor să-i mărească salariul, amenințându-i că-i va dezvălui ca fiind niște misogini care tratează femeile discriminatoriu: "You'd better pay me or I'll go public". Sunt propriile ei cuvinte. Argumentul principal a fost acela că, potrivit unor statistici, personajul ei ar fi fost într-o anumită perioadă mai popular decât cel lui Spacey. Drept pentru care merită bani în plus, zise ea, pierzând din vedere că era normal să fie mai iubită Claire decât Frank, din simplul fapt că Frank e un nemernic, un manipulator, un președinte corupt și-n multe alte feluri (ca să nu dau spoilere).

Producătorii au cedat la, hai s-o spunem pe-aia dreaptă, șantajul ei și i-au dat onorariul cerut. Presupunerea mea este că nu de frica amenințărilor ei au făcut-o, ci pentru că probabil nu-și permit s-o piardă; serialul e prea avansat pentru a o mai înlocui, iar personajul ei este mult prea important în economia întregii acțiuni. Așa că i-au dat cât a cerut, iar ea, mândră de sine, a făcut... ce? A dezvăluit totul presei, după cum spuneam mai sus. 
De asemenea, mi s-a părut de-o măgărie impardonabilă argumentul ei potrivit căruia ea n-a făcut carieră pentru că s-a ocupat de copii. ”Cate Blanchett sau Nicole Kidman au făcut câte patru filme pe an în timp ce eu îmi creșteam copiii”, a zis ea, dând de două ori cu bățul în baltă. Unu, și cele două actrițe menționate au copii. Doi, fiecare a fost premiată cu Oscar (Blanchett chiar de două ori). Robin Wright nu s-a apropiat niciodată de-un rol care să-i aducă măcar o nominalizare.

Lăsând la o parte gestul ei care mie nu mi se pare deloc, dar absolut deloc elegant (adică îi ameninți că faci public dacă nu-ți dau câți bani ceri, ei îți dau, iar după asta tot faci public, na bravo) - deci, aparte de asta, inițiativa ei a provocat un val de manifestări de-un feminism acerb. Este o actriță extraordinară, ce dacă-n afară de ”Santa Barbara” n-a mai jucat în niciun film cunoscut, oh, dar stai, a avut un rol minor în ”Forrest Gump”, deci e de-același calibru cu Spacey. Dă-l încolo cu Oscarurile lui cu tot, Robin e minunată, merită la fel de mulți bani ca el. Ce dacă ea nu este A-Lister, i-au dat banii ceruți, deci merită. Ea merită banii pentru că personajul ei e mai popular, ce n-ați înțeles? Scenariul? Ce contează scenariul? Ah, a zis chiar ea că personajul - subliniez, personajul - e mai popular? Și ce dacă, lumea o iubeeeeheește, foarte bine că i-au dat bani. Degeaba argumentele referitoare la performanță, degeaba precizările legate de cotația fiecăruia dintre ei la Hollywood. Nooo, e bună, i-au dat mai puțin doar pentru că e femeie, dar i-a aranjat ea.

Lumea tinde s-o ia tot mai mult razna, iar mie mi se pare că înțeleg tot mai puțin(e). Adică sunt de acord că femeile sunt uneori plătite mai prost decât bărbații și asta ar trebui să se schimbe - însăși Meryl Streep milita pentru onorarii egale - dar să avem rezon... Una e să fii Streep și să ceri onorariu egal din postura a trei premii Oscar și a recordului deocamdată neegalat de nominalizări și alta e să fii o actriță care, până la ”House of Cards”, era cunoscută numai pentru rolul din ”Santa Barbara” - un serial de mâna a paișpea. 

Una peste alta, în povestea asta Robin Wright nu mi s-a părut cu nimic mai presus de-o țață care-și pune mâinile-n șolduri și să rățoiește ”să mi se dea!”. 

marți, 24 mai 2016

Dându-mă (și eu) cu părerea...


Într-o lume în care există încă foarte mulți oameni convinși că Lee Harvey Oswald a fost unicul trăgător în atentatul de pe 22 noiembrie 1963, nu e nicio mirare că ipoteza unei subite crize de conștiință a lui Dan Condrea este în continuare privită ca fiind perfect plauzibilă.  Chipurile nu a putut rezista perspectivei închisorii și a plonjat într-un copac, fără pic de considerație pentru mediul înconjurător (sarcasm). 

Nu o să înșir toate motivele pentru care sunt convinsă că există două variante posibile: fie niște domni, ușor preocupați de ceea ce va spune a doua zi la audieri, l-au mătrășit în stilul împrumutat din filmele cu mafioți (cultura cinematografică în exces dăunează, iată), fie omul s-a pus la adăpost undeva în niște insule cu o climă mai blândă. Pasămite bătea un vânt cam vijelios dinspre Parchetul General. Despre argumentele în sprijinul acestor ipoteze s-a scris și s-a răs-scris, nu aș aduce nimic în plus. Într-adevăr, varianta a doua pare de-a dreptul fantasmagorică. Dar așa, ca exercițiu: în câte filme ați văzut exploatată ideea unui cadavru atât de mutilat, încât e identificat exclusiv după acte și haine? Că eu am văzut în mai multe. Ba parcă și Agatha Christie are un roman polițist concentrat în jurul acestei idei.

Știu că unora le sună ca un scenariu de film prost, dar să ne aducem aminte că, timp de vreo zece ani după teribilul accident din Pont d'Alma, bodyguardul Prințesei Diana a suferit de amnezie. Intens a suferit. Când în sfârșit și-o fi revenit un pic sărmanul suferind, viața mersese înainte. Diana a rămas neuitată pentru totdeauna, așa cum și trebuie să fie, dar încrâncenarea oamenilor de-a afla ce s-a întâmplat s-a... diluat. (Hai că nu puteam să termin de scris ideea fără un joc de cuvinte tâmpițel previzibil). Actualmente lucrează la ceva companie de securitate, cu alte cuvinte își vede de viața lui. Atât mai spun pe subiect: dintre toți ocupanții mașinii, el era unicul care purta centură de siguranță, deși ca bodyguard era obligat să nu o poarte (pentru a putea interveni imediat în caz de ceva). Dacă amnezia lui a fost reală, apăi tot reală a fost și deprimarea lui Condrea, urmată de sinucidere. Cam asta voiam să zic. 

Fără legătură cu subiectul de mai sus, dar țin musai s-o spun: frații mei albi bucureșteni, eu încă sper să n-o proptiți pe Firea la primăria capitalei. Nu-i vorbă, eu n-am nici de câștigat, nici de pierdut... dar chiar așa?! Chiar Firea, o mahalagioaică și  o mincinoasă dovedită?

duminică, 22 mai 2016

Masa de prânz la Frankfurt: surpriza de la italian


După ce ne-am plimbat câteva ore bune, în mod previzibil, ne-a apucat foamea. Ne uitaserăm deja pe meniurile afișate în fața câtorva restaurante, dar nimic nu ne tenta în mod special (sau nu ne era suficient de foame, cel mai probabil). Nici nu prea știam ce vrem să mâncăm, însă plimbându-ne prin cartierul Westend, am decis că e imperios necesar să ne îndreptăm către o zonă cu restaurante ceva mai... proletare. 


În special meniurile de lighioane (pardon, fructe de mare :))) ne-au făcut să ne gândim că pe-acolo nu-i de noi. Adică până și platoul mizerabil :P avea un preț nu tocmai de neglijat. Ăsta era restaurant pentru lumea ceva mai fină, dar ne-a amuzat că, pentru orice eventualitate, exista și un fel de mâncare pentru plebei: pâinea cu unt la 2,90 Euro :))

Așa c-am ținut-o la pas de plimbare, în continuare neștiind ce căutăm, până când am dat peste un local italian numit Fontana di Trevi. Hai să fie ăsta, am zis. Cât de rău poate fi? Luăm o pizza, ceva acolo, să ne țină de foame ca să avem energie de preumblări prin Frankfurt și basta.

”Buongiorno”, ne-a salutat un chelner în limba lui Dante. Am dori o masă pentru două persoane, dar nu avem rezervare, am zis noi în graiul lui Schiller.  Nicio problemă, poftiți.

Interior ”Fontana di Trevi” - imagine de pe Tripadvisor.

Am poftit, în continuare în expectativă. Nici nu ne-am așezat bine, că ne-au fost aduse meniurile și, imediat după aceea, un bol cu unt amestecat cu ierburi aromate, altul cu niște măsline cărnoase și mari cât prunele, pâine și un bol metalic cu capac, în care se afla parmezan ras. Ne-am îndeletnicit cu acest aperitiv oferit din partea casei în timp ce am cercetat meniul, renunțând la pizza și hotărându-ne amândoi pentru același fel - ”Pasta Mista”, adică patru tipuri de paste făcute chiar în restaurant, fiecare din ele cu alt sos (meniu pentru două persoane).
”Este vorba despre spaghetti arrabiata, tagliatele cu sos de trufe, gnocchi umplut cu brânză, în sos de smântână și tortellini cu sos curry”, ne-a lămurit chelnerul, care vorbea germana cu un pronunțat accent italienesc. Din ce ne-am dat seama, toți chelnerii erau italieni, ceea ce dădea o tușă suplimentară de autentic. 

Când a venit mâncarea, am măsurat-o circumspecți cu privirea. Nu prea ne săturăm noi din asta, dar acum dacă ne-am apucat...


Jupânul a atacat mai întâi spaghetele, eu - tagliatelele. Să las la urmă ce-i mai picant, m-am gândit (nu-s un mare fan al mâncării picante). De la primele înghițituri ne-am uitat unul la altul a ”wow!”.

Nu am cuvinte să descriu cât de bună a fost mâncarea. Cât de fine și aromate au fost sosurile, cât de bine s-a potrivit fiecare sos cu tipul de paste căruia îi fusese destinat și cât de bine se completau gusturile. Realmente nu ne venea să credem cât poate fi de bun. Am băut vin Pinot Grigio, care cu ocazia asta și-a câștigat loc pe lista vinurilor mele preferate (nu mai băusem și-am zis să experimentez). 

Rar de tot s-a întâmplat să fim atât de încântați de vreo mâncare. Aproape ne-a părut rău când s-a terminat - și, cu tot scepticismul nostru de la început, am constatat că ne săturaserăm pe deplin. Eu am hotărât că mai e loc și pentru desert. Ce să fie? Tiramisu? Bun, dar parcă prea banal pentru restaurantul ăsta, am zis noi, cărora deja ni se urcase la cap, după cum se vede :)) Zabaione, descoperim în meniu. Știi ce-i asta? mă întreabă omul. Habar n-am, mărturisesc, în non-rafinamentul meu asumat. Un google rapid de pe telefon ne ajută să știm ce-ar urma să mănânc: o cremă fină, din gălbenuș de ou și vin dulce. Sună bine, să fie și-o cafea pe lângă el. 

La cafea ni s-au adus, din partea casei, și biscuiți Cantuccini. Dacă știam acum trei ani, când am fost la Florența, că se consumă numai înmuiați, poate nu-mi mai ciobeam dintele în ei. Nici atunci nu eram rafinată și, după cum se vede, n-am evoluat prea mult :))


Da' cel puțin acum știu cum se mănâncă scofeturile alea, astfel încât să nu-ți lași dinții în ele. Au fost foarte buni la cafea, motiv pentru care am cumpărat și acasă (în continuare încerc să mă rafinez :D). Zabaione a fost excelent, un desert ușor și cu aromă discretă de vin, foarte potrivit după o masă cu atât de multe gusturi distincte.

O experiență extraordinară, pe care ceva-mi spune că n-o vom uita prea curând. Următoarele restaurante italiene la care vom merge vor fi, probabil, o dezamăgire: nu cred că mai găsim ceva comparabil în viitorul apropiat. Și nici măcar nu a fost scump; totul a costat 40 de euro. Pentru o masă de două persoane, inclusiv cu băuturi și desert, mi se pare foarte rezonabil.

Ah, ce dor și ce poftă mi s-a făcut.... 

joi, 19 mai 2016

Impresii din Frankfurt, acest New York pe Main


Să vizitez Frankfurt era o veche dorință de-a mea. Visam să ajung în orașul considerat ”New York-ul Germaniei”, să mă uit în sus la zgârie-nori, să mă plimb pe străzile umbrite de clădirile înalte, care amintesc de Manhattan și, desigur, să am parte de agitația și tumultul specifice unui mare oraș. 

După ce ne-am cazat, am luat metroul și ne-am dus în centru cu gândul să intrăm în vreun H&M sau C&A să ne cumpărăm... ceva mai gros de îmbrăcat. Progonoza meteo anunțase vreo 16 grade, așa că ne luaserăm haine în consecință: tricouri + jachete flu-flu. Însă la fața locului am constatat că temperaturile aveau o singură cifră :)) și nici pentru următoarele două zile, cât plănuiam să mai stăm, nu erau perspective mai călduroase. Așa ne trebuie dacă am avut încredere în prognoze - deci pe cai, boierii mei, să căutăm ”oricecumânecilungi” :D

În zona pietonală, lume puhoi. Rar am văzut atât de mulți oameni la un loc și, după entuziasmul inițial - ”sunt în Frankfurt, yey” - am început să mă enervez :)) Mi-era frig, mi-era și cam foame, voiam o cafea, oamenii mă presau din toate părțile, oare oi găsi ceva de îmbrăcat sau or fi numai articole pentru sezonul cald? Am dat buzna în primul H&M, am găsit rapid un cardigan galben, am stat vreo 10 minute la rând la casă, plătit, ieșit, biiiip!! Senzorii de la intrarea în magazin, evident. Mă opresc, extrag marafetul din pungă, mă uit - vânzătoarea uitase să scoată elementul de siguranță (chestia aia din plastic pe care o scot cu un dispozitiv instalat în tejghea). Înapoi în magazin, nu se stresase nimeni din cauza senzorilor, vânzătoarea e senină - ”se mai întâmplă”, zice, rezolvă problema, trag pe mine cardiganul și intrăm și-n Primark, aflat în vecinătate. Acolo a găsit și omul ceva de îmbrăcat, eu am mai agățat o bluză ceva mai respectabilă și hai, în fine, la plimbare. 




Până când voi ajunge în adevăratul Manhattan, va trebui să mă mulțumesc cu asta :)



Opera. Într-o zi, voi veni la un concert (și) aici.

Apropo, nu vă uitați că străzile sunt cam pustii - majoritatea imaginilor sunt de duminică și de luni (iar luni a fost sărbătoare, deci mulți au fost plecați din oraș). Sâmbătă seara nu prea am făcut poze, că eram mai ocupați să dăm din coate ca să avansăm pe stradă :))

Am contemplat câteva minute Banca Centrală Europeană. Oare cum o fi să lucrezi aici? Hm, nu-i ca și cum ar exista vreun pericol să aflu :D


Am dat cu ochii de niște automobile Ferrari. Nu se poate spune că sunt pasionată de mașini, dar Ferrari e...  altceva. Chiar și parcat pe interzis, cum era ăsta :))


Apropo, am văzut câteva Ferrari-uri negre și nu pricep sensul acestei alegeri. Asta e o mașină ALTFEL, în mod evident menită să sară-n ochi, îi stă bine în culori tari, strălucitoare, de ce-ai vrea s-o anonimizezi? Mă rog, vorba nemților - nu trebuie să le înțelegem pe toate :D

În plimbarea noastră, am dat peste o plăcuță aurită, realizată în memoria unuia dintre milioanele de evrei uciși în lagăre. Știam de existența acestor plăcuțe (numite ”Stolperstein”, în traducere ”piatră de care te împiedici”) de la Tomata cu Scufiță. Dacă sunteți curioși, puteți citi la ea mai multe despre aceste plăcuțe comemorative și frântura de istorie tristă, dar interesantă, pe care o poartă în ele.


Acum a fost prima dată când am găsit și eu una. ”Aici a locuit Erwin Levi, născut în 1909, deportat în 1943, omorât la Auschwitz”. Doi ani dacă ar mai fi avut zile, ar fi scăpat. Dar în plin război, doi ani înseamnă o veșnicie...

Am vizitat și un cartier numit Westend, unde predominau vilele falnice și blocurile elegante. În majoritatea curților, liliac alb sau mov. O atmosferă idilică, eu reflectam că probabil mi-ar trece orice oboseală sau depresie numai dacă aș locui în asemenea loc. 


Sunt mică, aproape nu mă văd, asta fiind de fapt și ideea :))


După două zile, cred că am o idee destul de clară despre cum este Frankfurt, capitala financiară probabil a întregii Europe. E un oraș gândit să fie în primul rând funcțional, aspectul de ordin estetic aflându-se în plan secund (fără ca asta să însemne că e neglijat). Mi-a plăcut, dar, în afara unui spectacol la Operă :), nu văd niciun motiv pentru care aș mai reveni. 
(Ok, nu m-aș supăra deloc dacă aș locui acolo, totuși :D).

Mâine vă povestesc despre ceea ce probabil prinde podiumul la categoria ”experiențe gastronomice”. Acum că mă gândesc, și pentru asta aș reveni :))

luni, 16 mai 2016

Absent motivat, rezon! :)


Am cam lipsit de pe firmament zilele astea, iar acum am trecut doar să spun că voi lipsi și-n următoarele două zile :)) Sunt bine, am reușit să ajung la concediul de o săptămână fără să strâng pe nimeni de gât și acum îmi curăț intens creierii suprasolicitați. 

Așa:



Cu ochii pe sus la astea:


Și mereu c-un zâmbet pe moacă, deși imediat după ce-am făcut poza asta am dat buzna în Primark, să ne luăm niște bluze cu mâneci lungi (a fost friiiig, neverosimil de frig pentru luna mai. Și prognoza meteo s-a dovedit mai optimistă decât ar fi fost cazul).


Mâine și miercuri voi fi ocupată cu niște chestiuni de ordin diplomatico-administrativ, dacă se poate spune așa, dar revin și povestim pe-ndelete despre toate. A fost o excursie scurtă, dar intensă și de baterii degrabă încărcătoare :) Mare nevoie aveam de așa ceva, zău!

joi, 12 mai 2016

Experiențe derutante la interviul de angajare


În ultima vreme, cineva apropiat a trecut prin furcile caudine ale aplicațiilor de angajare, febra așteptării unui răspuns, emoțiile interviurilor, incertitudinea (”Oare m-am prezentat bine? Oare am răspuns pertinent? Nu cumva am vorbit prea mult/ prea puțin?”) și toate celelalte stări care vin ”la pachet” cu demersurile astea pe care, practic, toți trebuie să le parcurgem de mai multe ori de-a lungul vieții. 

Poate cel mai greu de suportat în situațiile de acest gen este reacția uneori derutantă a intervievatorilor. Îți zâmbesc, sunt amabili, câteodată ai senzația că ar vrea să-ți ofere pe loc postul pentru care ai aplicat și pleci de acolo cu un sentiment de mulțumire de sine, convins că a decurs bine și încrezător într-un rezultat pozitiv. ”Ne pare rău să vă anunțăm, dar ne-am hotărât pentru alt candidat”, vine măciuca după câteva zile, drept în capul tău plin de iluzii și fumuri nerealiste. Ești năucit, nu înțelegi, păreau atât de încântați să te cunoască, oare ce n-a mers cum trebuie? Ce-a mers mai bine la celălalt? Și, cu adevărat chinuitoare, nesiguranța. Data viitoare o să meargă mai bine? Dar dacă nu știi ce n-a mers bine acum, oare cum poți să îmbunătățești diferite aspecte, cum poți ”lucra” la tine însăți, astfel încât să ai cărți mai bune data viitoare? Ah, și când vei primi o nouă șansă? Cât va trebui să aștepți?

Dacă nu sunteți moștenitori ai vreunui milionar, cu siguranță recunoașteți toate aceste frământări. Derulându-mi amintirile sutelor de aplicații și ale celor câtorva interviuri pe care le-am susținut până să am serviciul actual, mi-am adus aminte de două situații în care am fost indusă în eroare de reacția angajatorilor. 

1. Pe buze miere, în răspuns fiere.
Era un interviu pentru un internship în departamentul de Comunicare al unei companii din Nürnberg (deh, pe vremea aia încă eram suficient de naivă încât să cred că aș putea răzbi aici în domeniul ăsta). Intervievatorul, un nene foarte amabil, m-a făcut să mă simt imediat în largul meu. Am discutat relaxat despre experiența pe care o aveam, despre studii, limbi străine (”felicitări, vorbiți foarte bine germană! Oh, știți și engleză, excelent!”) și totul părea că merge cum nu se poate mai bine. Ce știți despre compania noastră, blabla. ”Sunt convins că v-ați putea integra perfect în colectivul nostru, nu suntem mulți, ne înțelegem foarte bine, ieșim împreună în pauza de prânz... Chiar așa, ați văzut localul de vizavi? Acolo mergem de multe ori să mâncăm, sunt și câteva cafenele în zonă, gara este în apropiere, deci pentru dumneavoastră care ați face naveta ar fi foarte convenabil...”. Și tot așa a ținut-o, de mă gândeam că-mi oferă contractul pe loc. Ba la sfârșit chiar mi-a zis că a fost foarte încântat să mă cunoască, sunt foarte bine pregătită, e încredințat că am lucra bine împreună, e uimitor ce repede am învățat germana, din nou blabla. 

Câteva zile mai târziu, e-mail: ”Cu regret, vă informez că nu puteți fi luată în considerare pentru post, nu este nimic personal, vă doresc mult succes în carieră”. Am văzut negru în fața ochilor. Cum, după reacțiile entuziaste, după toată vorbăria despre restaurantul unde aș lua prânzul alături de colegi, acum... așa ceva?! Am fost extrem de descurajată, deși nu era primul (și nici ultimul) refuz și mai ales, îmi fugea pământul de sub picioare. Dacă nici după interviu care a mers - aparent - atât de bine nu primesc postul, ce șanse am eu de fapt?

2. Cotoroanța cu speranța.
Tot un interviu pentru un internship și tot în Nürnberg, în departamentul de Relații Publice al unei clinici destul de mari. De cum am văzut-o pe șefa de departament, mi-a venit s-o iau la fugă. Una dintre cele mai tipice mutre de scorpie, cu buze subțiri și privire iscoditoare, care mă diseca superior din spatele unor ochelari cu rame intimidant de mari. Vai de mine... asta ar urma să-mi fie șefă? Cu fulgi cu tot mă mănâncă, fugi cât mai poți, Greto, mă gândeam, dar am rămas priponită pe scaun și am răspuns, nu tocmai satisfăcător din punctul meu de vedere, la întrebările celei pe care o consideram o veritabilă cotoroanță. 
Nu eram deloc mulțumită de felul în care decurgea interviul, iar după ce mi-a pus o întrebare de specialitate la care nu am știut răspunsul, am fost sigură că urmează ”mulțumesc, la revedere”. Cu atât mai mult cu cât ea mă scruta cu severitate, ca o profesoară pe un elev prins cu lecția neînvățată. În loc de asta, a urmat o probă practică de jumătate de oră (mi s-au dat niște informații disparate, din care trebuia să alcătuiesc un comunicat de presă). Am făcut cât de bine am putut, dar eram sigură că nu va fi destul. Mă rog, nu prea mă afecta situația; perspectiva de-a lucra sub conducerea cotoroanței nu mă încânta, iar pe de altă parte aveam deja programat interviul pentru ceea ce-a devenit actualul serviciu. 

După vreo 5 zile, nici nu mă mai gândeam la interviul de la clinică. Obținusem postul la compania de logistică și aveam cu totul alte probleme (cum ar fi, faptul că urma să conduc 90 de kilometri zilnic și eu n-aveam aproape deloc experiență la volan). Ce-mi mai lipsea? E-mail de la prezumtiva cotoroanță, asta-mi lipsea: ”Mă bucur să vă anunț că ați primit postul. Vă voi contacta în următoarele zile, pentru a pune la punct unele detalii. Felicitări, aștept cu nerăbdare să lucrez cu dumneavoastră”.

Say whaaaaaat? Mă vrea? Pe mine?? La naiba, de ce n-a venit asta mai devreme? Ar fi fost locul ideal pentru a dobândi ceva experiență nemțească în PR, internship de jumătate de an, plătit nu tocmai rău... Dar cum să abandonez un job full-time? Nu puteam... I-am scris așadar, spunându-i că regret, dar între timp am primit un post fix, mi-ar fi plăcut să lucrez cu ea (gulp) etc. Și uite-așa am notat încă o situație în care m-am înșelat în estimările referitoare la propria-mi prestație. Îmi rămâne măcar amintirea plăcută a faptului că primisem postul.

Între timp, cred că am devenit ceva mai realistă. Printre altele, am abandonat speranța de-a lucra în PR aici, așa cum mi-am dorit. Piața de muncă e suprasaturată de specialiști în comunicare, cu diplome obținute la universități germane și nu la București. Mno, c'est la vie, merg mai departe cu ceea ce am învățat bine să fac. Dar cu toată experiența acumulată între timp, tot nu-s convinsă că aș ști să ”decriptez” cu adevărat reacțiile intervievatorilor.

marți, 10 mai 2016

Într-o zi am să știu de ce


Când mă gândesc la ziua aceea din urmă cu exact 21 de ani, cel dintâi sentiment este unul de nostalgie. ”Ai luat-o razna”, mi s-ar putea spune, nostalgie pentru ce? Pentru dureri? Pentru incertitudine? Pentru stările de rău? Evident, nu pentru toate astea. Oi fi eu în multe feluri, dar masochistă sigur nu sunt. Mă gândesc însă la inocența de atunci. La încrederea pe care o aveam în viață în general, la convingerea că problema pe care o aveam e doar o paranteză pe care urma s-o dau repede uitării.

Nu știu dacă mi-e dor de Greta de atunci, dar oricât de absurd ar suna, mi se pare incredibil că am avut cândva 15 ani. Și de fiecare dată când văd o copilă de vârsta asta, o privesc lung și cu melancolie. Văd în ochii ei tot ceea ce probabil că eram și eu acum mai bine de două decenii. Mă văd pe mine și mă întreb unde m-am rătăcit. Mă văd pe mine și nu-mi vine să cred că am fost și eu odată așa. Că ochii mei au fost atât de curați și că priveam spre viitor cu atâta încredere. Cândva demult, în altă viață. 


Dacă ar fi posibil, aș vrea să fac ceva pentru mine cea de atunci. Să-mi spun că voi fi bine. Că nimic nu va mai fi la fel, dar că-n final va fi bine.
Să mă ascult așa cum pe-atunci n-o făcea decât cel mult jurnalul  ascuns cu strășnicie de ai mei.
Să mă țin în brațe în nopțile în care nu mai voiam să vină dimineața.
Să mă asigur că tristețea, a cărei pricină n-o puteam identifica atunci, dar care acum mi-e foarte clară, se va estompa lăsând loc lui ”așa a fost să fie”. 

Ascult Gigliola Cinquetti și, trăgând linie, nu simt decât că-mi pare rău. M-am resemnat și împăcat demult cu ideea, dar tot îmi pare infinit de rău că mi s-a întâmplat asta. 

Și, apropo de imaginea pe care-am ales-o pentru această postare, încă nu am aflat motivul. Aștept, că altceva tot nu-mi rămâne de făcut. Poate-am să înțeleg vreodată de ce, într-o lume în care au loc peste 7 miliarde de oameni, nu a fost loc și pentru copilul meu.

duminică, 8 mai 2016

Inspir, expir


Nu știu să spun exact cum mă simt, dar în mod cert un pic mai bine decât la precedenta postare. Am încercat să mă odihnesc mai mult, am plănuit ceva frumos care sper să ne iasă și am făcut o plimbare mai lungă, în cursul căreia m-am oprit să miros florile (nici nu-mi mai aduc aminte de când nu mai făcusem asta), am contemplat niște rățuște curtate de rățoi care știau ce vor de la viață și am inspirat adânc aerul cu miros de iasomie și primăvară. 




După cum se vede, a fost frumos și mi-a făcut foarte bine. Cu siguranță, unul dintre factorii care au dus la starea aceea oribilă de epuizare este și faptul că nu petrec suficient de mult timp în aer liber. Cred că ține și de o anumită disciplină a stilului de viață, nu pot da vina exclusiv pe serviciu - după ce vin de la muncă nu mai fac altceva decât să zac, iar în weekend rareori mă urnesc undeva.

Încerc să schimb asta, din moment ce nici măcar balcon nu am ca să pot citi la aer. Balconul e visul meu absolut în materie de locuințe, apropo :)) Când ne vom muta de aici, va fi printre primele puncte pe lista mea de priorități. 

Mno, asta e, mâine e luni, dar încerc să uit de cele cinci zile de muncă și să mă gândesc doar la ce am plănuit frumos. Și la o carte pe care am comandat-o și pe care n-am cuvinte să vă spun cu cât de mult drag o aștept (nu veți scăpa de recenzie, evident :D). 

joi, 5 mai 2016

Musafirul nepoftit: sindromul Burnout


De câte ori citeam despre oameni care, diagnosticați cu ”burnout” (sindrom al epuizării profesionale), mă treceau fiorii. Era vorba de cazuri grave, unde cei afectați erau nevoiți fie să-și ia concediu medical timp de luni de zile, fie chiar să se pensioneze medical. 
În Germania, ”burnout” este un fenomen foarte răspândit. Anul trecut se notau 2.700.000 de cazuri, dar cu siguranță sunt mult mai multe - aceștia sunt doar oamenii care au ajuns la medic și deci au fost luați în evidență.

Nu-mi imaginam cum trebuie să fie să te simți așa. Dar cred că încep să aflu. 

De câteva săptămâni mă simt tot mai epuizată și nu vorbesc despre lipsa de somn aici. E vorba de ceea ce se întâmplă la nivel psihic. N-am mai avut un concediu adevărat de câțiva ani, ci doar mici ”guri de oxigen” periodice, traduse în ieșiri de câteva zile. Pe moment mi-au făcut foarte bine, dar au fost prea puține și prea scurte pentru a echilibra balanța - mă refer la volumul de muncă, stresul, presiunea, zecile de ore suplimentare acumulate de-a lungul a luni de zile. 

N-am crezut că pot ajunge la așa ceva. Ani de zile am tras de mine, mult după punctul la care simțeam că-mi vine să plâng de oboseală. N-am spus niciodată ”nu mai pot”, am fost întotdeauna primul voluntar când se punea problema de ore suplimentare, m-am dus la serviciu inclusiv cu febră moderată ca să fac impresie bună (acum n-aș mai face asta, dar eram în perioada de început, în primele luni și știam că un concediu medical n-ar arăta grozav). Adăugând la toate astea lipsa concediilor și faptul că mama s-a dus anul trecut, după ce situația se înrăutățise accelerat în ultima vreme... iată-mă în punctul în care simt că sunt aproape să cedez.

Nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun. N-am avut probleme, nu s-a luat nimeni de mine. E vorba de presiunea intensă din ultimele luni, încordarea, cerințele tot mai mari de la aceeași singură persoană și refuzul înțelegerii unui fapt simplu - sunt doar UN om. N-am opt mâini, două capete și zece picioare. Și totuși, le-am dus pe toate la bun sfârșit, cu prețul a ceea ce seamănă în cel mai bun caz cu un început de burnout. Mă recunosc în mare parte dintre simptomele acestuia - mai ales la cele care fac referire la epuizare, lipsa de motivație și senzația de gol sufletesc. Pur și simplu, nu mai pot. Mă apucă amețeala și greața numai cât mă gândesc la sarcinile de serviciu.

Ieri m-am închis într-o cabină de toaletă ca să pot plânge câteva clipe fără să mă vadă nimeni, ceea ce am și făcut. M-am simțit un pic mai bine după aceea. Dar asta nu e o soluție pe termen lung și oricum, rezolvă temporar doar efectul, nu cauza. 

Habar n-am cum am ajuns aici. Nici nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Conștiinciozitatea și faptul că muncesc de parcă ar fi propria-mi companie mi-au dat de cap, probabil. Nu știu ce-i aia să nu-mi pese și să las chestii nefăcute doar pentru a încetini ritmul. M-am bazat exclusiv pe organismul meu - care, slavă Domnului, a dovedit că dispune de resurse impresionante, dar uite că până și el are limite. 

Și, ei bine, habar nu am ce să fac și cum să gestionez problema asta. 
Concediu nu-mi pot lua, nu în următoarele luni. Și chiar dacă aș face-o, n-am putea pleca nicăieri din motive de angajamente și obligații ale jupânului.
Ritmul nu-l pot slăbi, că nu mi-ar permite ăștia s-o fac. Ca să fie tacâmul complet, în cel mult 3 trei săptămâni reiau lucrul în schimburi. Dacă nu și mai devreme. Ceea ce n-o să mă ajute deloc, evident.
O să fac o cură de magneziu și complex de vitamine B de la Doppelherz, dar nu-mi pun mare speranță în ele.

Mda, ce să mai discutăm. Am izbutit o treabă rotundă.

luni, 2 mai 2016

Cască urechile, Greto!


Care nu mă mai învăț minte (asta-n loc de preambul).

Vineri la amiază, prestam munci tacticoasă (și plictisită maxim, c-un picior deja în weekend și cu celălalt în concediul pe care teoretic l-aș fi avut săptămâna asta, dar pe care a trebuit să-l amân din motive de munci importante pe altarul firmei). Și cum mă binoclam eu inteligent în calculator, sună telefonul. Număr neafișat, ceea ce deschidea o largă paletă de posibilități: Musiu Șarl / Help Desk-ul / vreun pitpalac de prin birouri care caută sensul vieții și s-a gândit că-l găsește la mine. Cam astea-s interioarele care, ca urmare a unor setări ale căror pricini exacte îmi scapă, nu sunt vizibile pentru cel apelat. 

Deci mă recomand ca la carte, cu numele și bună ziua. Era un coleg de la Help Desk, care voia să testeze ceva în sistem și eu trebuia să-i urmez indicațiile, urmând să vedem ”dacă merge”.

Trecem peste faptul că legile lui Murphy sunt mereu valabile și p-ăștia îi apucă testatul ori când am munți de treabă, ori când mai sunt câteva minute până la pauză și mie-mi frige buza după cafea. Acum erau valabile ambele, deci oftez sonor. Mă loghez ascultătoare într-o versiune beta a sistemului, introduc datele dictate, ”nu uita să bagi codul de țară”, ”vezi să selectezi și tipul de factură”, ”nu uita de seria auxiliară” și alte minunății.

- Ce-ți arată? întreabă cu speranță colegul.
”Un spanac”, voiam să zic, dar, în termeni ceva mai elevați de atât, i-am spus că-mi dă eroare. 
- Mist, zice el (la naiba, adică).

Mormăind pentru sine ceva ce nu am nicio dorință să pricep, face niște modificări și mă pune să încerc iar. Spanacul e tot acolo. Și uite-așa, pendulând între ”dar acum?”-uri și ”ntz”-uri, o scoatem la capăt după vreo douăzeci de minute, la capătul cărora îmi transpiră urechea. ”Ok, deocamdată asta e, mulțumesc, scuze de frecuș”. 

Nu apuc să închid bine, că sună iar. Tot număr necunoscut. Înșfac războinică telefonul și-l pun la urechea fumegândă.
- Hai că n-a durat mult liniștea mea, zic. Acuma ce mai poftești, mă rog?
(Paranteză: în scris sună dur, dar râdeam spunând asta și tachinările fac parte din vorbirea curentă. Cu unele persoane, accent pus pe ”unele”).
- Ați stornat acum trei zile factura cu numărul xxxxxxxxxxx, de ce?

Mă încrunt și mă scandalizez.
- Hm? Adică de ce m-ai întreba tu așa ceva?
- Factura cu numărul xxxxxxxxxxx, uitați-vă în sistem, vă rog și spuneți-mi de ce-ați stornat-o?
Ăsta-i turc?
- Auzi, tu de ce mă...

... și-mi pică fisa. Înghit în sec și simt cum mă înroșesc. Gogâlț!!
- Ahhhh, fhhwwqdhwdw, îmi cer scuze, nu v-am recunoscut, ăăăăă...
Nu mai pridideam cu scuzatul și explicatul că mă întreținusem douăj' de minute cu tipul de la Help Desk și de-aici confuzia. Undeva în capul meu, o rotiță măcina amarnic în gol. Cum de nu i-am recunoscut vocea, și trecând peste asta, cum de n-am remarcat adresarea cu pronumele de politețe, pe care, dintre toți cei cu care am eu de-a face, nu o folosește decât o singură persoană??

Musiu Șarl mustăcește amuzat. Depășesc momentul și-i relatez motivul stornării - unul perfect justificat, de altfel. Lămurit, îmi mulțumește și închide.

Ies în pauză, nu-mi tihnește cafeaua. Cum naiba nu mi-am dat seama că-i el? De ce nu mă învăț minte să răspund mereu protocolar la numerele neafișate? Nu-s la prima gafă de genul ăsta, evident. 

Înainte să revin la birou, nu mă pot stăpâni și-i bat la ușă. Numa' ce mă vede și-l pufnește râsul de mutra mea plouată.
- Voiam să mă scuz încă o dată, piscui eu smerită.
Musiu Șarl râde în hohote.
- Da' de ce, nu e nevoie să vă scuzați, a fost chiar drăguț!
- Aoleu... cum să fie drăguț că v-am întrebat ce MAI vreți?
- Nu vă faceți griji. Mi-am dat seama că nu m-ați recunoscut, pentru că n-am mai vorbit astăzi și nici nu m-am prezentat.
- Chiar și așa, ar trebui să fiu precaută când e vorba de numere necunoscute.

La asta n-a zis nici da, nici nu, de unde deduc faptul că mi-a dat dreptate cu atenția pe care-ar trebui s-o am. Tot e bine că nu i-am spus ”da' tu ce tot mă bați la cap, n-ai cu ce să te joci pe-acolo pe la tine?”, cum i-am spus mai demult unui alt coleg :D Coleg care, în replică, mi-a zis că a considerat că-i momentul să muncesc și eu ceva în ziua respectivă :))

(Sunându-mă azi, Musiu Șarl s-a prezentat ceremonios. De două ori, chiar. Să fie sigur că am recepționat, probabil :D ).

duminică, 1 mai 2016

Paște thailandez


Hristos a înviat! :) Sper că petreceți un Paște liniștit, alături de oamenii dragi și vă înfruptați cumpătat din bunătăți care sâcâie colesterolul :D 

La mine a fost... în ceea ce-a devenit de-acum nota obișnuită. Poate chiar mai puțin de atât, în sensul că n-am simțit aproape deloc faptul că a fost Paștele. Asta cu siguranță și ca urmare a faptului că Paștele evanghelic a fost acum o lună (de fapt, joi se sărbătorește Înălțarea), deci toți urecheații de ciocolată și toate decorațiunile specifice au dispărut demult din magazine. Drept pentru care, atmosferă ioc... La asta se adaugă niște meandre ale concretului, oboseala acumulată, gândul că, iată, e un alt Paște fără mama... Toate astea s-au tradus în lipsă cronică de chef. 

”Facem și noi măcar o salată Boeuf?”, m-a chestionat ieri dimineață jupânul, de asemenea lipsit de dispoziţie sărbătorească. Meh, dacă vrei, facem. Am făcut. Am mai cumpărat niște ouă colorate, niște prăjituri și basta, destul și prea de-ajuns. 

Azi am fost la biserica catolică și am aprins lumânări, iar ieri cumpărasem niște flori mov să pun în vază. Mov era culoarea preferată a mamei. A fost modul meu de-a o ”aduce” cu noi de Paști. 

Dacă ieri am trebăluit prin casă și am mișunat cu oarece sens și aplicațiune prin bucătărie, astăzi nu am mutat un pai (și paiul n-a avut nimic împotrivă). Am lenevit toată ziua, iar seara am fost la un restaurant thailandez. Îl știam demult, dar nu-l încercaserăm niciodată. Culmea e că mi l-a recomandat Sfârfâlică, spunându-mi că a mâncat odată aici și i-a plăcut. 

Multe specialități pe bază de rață de care nu ne-am atins, de porc nu aveam chef, fructele de mare (”lighioane”, cum le zicem noi) nu intră în discuție, așadar tot puiul, bietul:


În farfuria de sus e comanda jupânului - pui prăjit cu legume și sos chili, iar în cea de jos, adică a mea, tot pui cu legume, dar totul preparat pe grătar. Bun a fost (și cred că și sănătos, pentru că s-a digerat repede - acum, de exemplu, mi-e foame din nou :)) ).


Ceea ce vedeți în imaginea asta e o veche obsesie de-a mea - să tot fie peste zece ani de când mă gândesc la ea și nu am mai găsit-o nicăieri: înghețata prăjită. Știam că există, dar nu am dat de ea la niciun local asiatic unde am mai ajuns de-a lungul timpului. Eram curioasă de gust, dar dincolo de asta, mă obseda procedeul: cum o prepară, domnule?

Eh, acum m-am lămurit: e un fel de crustă subțire de aluat care se prăjește, iar înăuntru e înghețata. Totul se pune în sos de căpșuni, sunt practic vreo trei gusturi și texturi diferite care se completează foarte bine. Delicioasă experiență, în concluzie. Singura chestie care nu mi-a plăcut a fost frișca - de la tub, cu gust de burlan (nu întrebați de unde știu ce gust are burlanul, păcatele mele. Nu știu. Dar asta mi-a inspirat frișca aia :)) ). 

Acestea fiind zise, mă duc să-mi pregătesc hainele pentru mâine. Foaie verde și-un țipar, cine-a pus lunea-n calendar, ăla era un barbar (n-am găsit altă rimă :D ).