duminică, 29 noiembrie 2015

Misterul Annei Karenina


Ăsta e un caz clasic de, vorba unora de prin filmele americane, ”nu este ceea ce pare”. Altfel spus, nu e vorba de mister în sensul în care v-ați fi așteptat, ci de enigma scrierii corecte a numelui eroinei romanului scris de Tolstoi. 

Printre blogurile pe care ocazional le mai citesc se regăsește și blogul unei tipe absolvente a facultății de Limbi Străine, secția rusă-italiană. Adică rusă principal, ca să ne-nțelegem. Azi și-a schimbat imaginea de profil, iar în noua poză poartă o căciulă de blană. Evident, clișeul binecunoscut și lesne de anticipat - dacă e căciulă de blană, e Rusia. Și rămânând la clișee, sub poză a scris după cum se vede în imaginea de mai jos:


Facepalm! Numele de familie se scrie de fapt cu un singur ”n”. Karenina. Ce-o fi atât de greu, frate? Mai ales pentru un absolvent de rusă? Nu pricep și pace. Hotărât lucru, unele chestii sunt mult prea complicate pentru mine. 

Cu ocazia asta mi-am adus aminte de un profesor din facultate, care ne preda un curs intitulat ”Presă și literatură”. La seminar analizam activitatea jurnalistică a unor scriitori români, în timp ce la curs ne ocupam, strict din punct de vedere literar, de marile opere universale. Pentru examen trebuia să realizăm o lucrare pe o temă dată de profesor, dintr-un roman ales de noi. Urma să susținem oral examenul, dar lucrarea trebuia predată cu vreo trei săptămâni mai devreme. Eu am ales ”Anna Karenina”, una dintre cele mai fascinante cărți pe care le-am citit în viața asta.
Mi-a dat tema (”Semnificația iertării”, pornind de la faptul că multe personaje își cer iertare în diferite împrejurări), iar la susținere am primit nota 10. Însoțită de următorul comentariu:
- Îți mulțumesc că ai scris corect ”Anna Karenina”.
Ca răspuns la privirea mea uluită - ce-i așa mare scofală, e un nume simplu - a adăugat:
- De când predau cursul ăsta, cred c-am văzut-o scrisă în toate felurile imaginabile. Anna cu un ”n”, Karenina cu doi de ”n”, cu y în loc de i, ba chiar și cu doi de ”r”... Îmi pierdusem speranța că mai găsesc vreun student care să scrie corect numele ăsta.

N-am înțeles nici atunci și nu înțeleg nici acum care-i problema. Aș înțelege dacă lumea ar avea dificultăți de scriere cu un nume precum Keihanaikukauakahihuliheekahaunaele (oficial, cel mai lung nume tipărit integral pe un act de identitate). Dar biata Karenina ce are, domnule?

Mister total.

miercuri, 25 noiembrie 2015

Dezinsecție în departament: cum am scăpat de Plodul Incurabil


Spre nedisimulatul meu entuziasm, iată că scriu postarea asta cu vreo câteva zile mai devreme decât aș fi tras nădejde. Dacă vă aduceți aminte, spuneam nu cu mult timp în urmă că vă voi povesti mai detaliat despre imposibilul Plod Incurabil, de îndată ce-și încheie stagiul în departamentul meu. Asta era planificat să se întâmple pe 1 decembrie. Însă ultimele lui isprăvi i-au umplut paharul lui Musiu Șarl, care a decis că Plodul își va încheia prematur socotelile în secția noastră. Următoarea ”stație” unde are de efectuat stagiu obligatoriu este la Retur. Mă rog, nu că m-ar interesa asta - poate să fie oriunde, numai nu pe capul meu, că peri albi mi-a scos și pilaf din nervii mei a făcut. 

În două luni și jumătate, cât a fost la mine, s-a făcut remarcat exclusiv prin puturoșenie, tupeu și o obrăznicie soră cu nesimțirea. N-am reușit să-mi impun autoritatea (aia care e, atâta câtă e) și-am crezut că am eu o problemă. Team leaderii noștri mi-au explicat însă că nu e vorba de mine personal; el nu ascultă decât de șefime. Orice i-ar spune cineva e zero, dacă respectivul nu e vreun șef. M-am mai liniștit auzind asta, că deja m-apucasem să-mi imaginez parascraci referitor la ce părere și-o face Musiu Șarl despre faptul că nu pot stăpâni nici măcar un practicant de 22 de ani.

Sinceră să fiu, nici nu știu cum aș putea povesti despre individul ăsta ca să exprim cât mai fidel dimensiunea pacostei care este. Așa că o să redau punctual câteva întâmplări.

1) A butonat aiurea la imprimanta cea mai importantă din departament - am patru, dintre care esențială este cea pentru printat facturi. De oricare dintre celelalte trei mă pot lipsi, cel puțin temporar, dar de cea pentru facturi nu. Nu pot lucra nimic în absența ei, pentru că operez constant în conturile clienților și ceea ce fac se concretizează în generarea unor noi facturi - coduri noi, numere de tracking schimbate, accesarea stocului din depozitul principal pentru a solicita eventuale articole necesare în vederea completării comenzii , stornare etc - pentru orice am nevoie de imprimanta aia.
Bun, și Plodului îi cășunează să simuleze ceva, un ceva absolut inutil, dar care la o adică putea da scula peste cap. ”Vreau să văd dacă merge să fac aia și aia”, zice din senin. Ridic o sprânceană: adică de ce-ai face așa ceva? ”Ca să văd cum e”. Nu e cazul, nu ai nevoie de asta și poți face stricăciuni pe acolo, răspund. Mai cheltui două minute ca să-i explic ce s-ar putea întâmpla, el zice ”ok, alles klar”. Peste alte câteva minute, dinspre imprimantă se aude un ”biiiip” prevestitor de belele, iar pe display rânjea sfidător o eroare: Plodul făcuse exact ce-i spusesem să NU facă.
La naiba, nu ți-am zis să nu??!!! ”Ba da, dar m-am gândit că spui doar așa”. SHIT! Mă opresc din ce făceam, sun la Suportul Tehnic, stau vreun sfert de oră la telefon cu un tip de-acolo, care m-a ghidat cum să dreg tâmpenia. Bineînțeles, au aflat toți de isprava nătărăului, fie și numai pentru că m-au văzut gata să fac implozie de nervi și-au vrut să știe de ce. 

2) În interval de vreo două ceasuri, a făcut 8 (opt) greșeli similare, bulibășind la modul sinistru niște comenzi, deși la prima dudă îi explicasem ce și cum și-l rugasem să fie atent; a zis ”alles klar” și-apoi a mai comis încă șapte. De cap îmi venea să-i dau ”alles klar”-ul.

3) În altă zi, a făcut alte greșeli (de fapt, n-a fost zi în care să nu dea măcar câte-o chiflă). Îl atenționez, îl poftesc să caște ochii (erau greșeli de neatenție, nu de neștiință), la care ipochimenul se ofuscă: ”mereu mă bănuiești pe mine! De ce trebuie să fiu eu vinovat de tot ce merge prost aici?” Mvai, uite unde era victima. Iote-aici în sistem, e ăsta userul tău sau ba? Da, este. Și-atunci?? ”De unde să știu eu... a greșit sistemul”. E clar, sistemul are ceva cu el, e un complot general!

4) Știind că-i de datoria mea să-l păstoresc, și pe de altă parte fiind nițel masochistă cred, n-am abandonat demersul de a-i explica una-alta, pe măsură ce apăreau situații noi. Notițe nu și-a luat niciodată, deși îl îndemnasem s-o facă; sunt foarte multe informații, protocoale, proceduri șamd și nu le poți ”cuprinde” dacă nu le notezi de la început. Bun, nu-l puteam obliga să scrie, dar nici să explic de cinci ori același lucru nu eram dispusă. Așa că încercam măcar să fac apel la memoria lui; dacă mă-ntreba ce să facă în cutare caz, spuneam ”am mai avut situația asta, îți amintești cum ți-am explicat că se rezolvă?”. Evident, nu-și amintea niciodată. Ca să-i spună apoi unuia dintre team leaderi - în prezența mea - că fac ”jocuri psihologice” cu el, am încheiat citatul. ”Mereu mă întreabă cum se face una sau alta, în loc să-mi spună!”. Da' ce-s eu, frate, bandă de magnetofon cu normă-ntreagă?!

5) La un moment dat, am început să am senzația că face intenționat anumite chestii, știind că mă enervează. Oi fi paranoică, mi-am zis, nu poate fi chiar atât de tâmpit. ”Ba cred că ai dreptate, am observat și eu asta”, mi-a zis șefa mea directă atunci când i-am spus impresia mea. Na bravo, bună treabă.

Ar mai fi multe, multe de povestit, dar cred că cele de mai sus sunt suficiente pentru a-l portretiza. În rezumat: indolență, nerușinare, sfidare și puturoșenie. Marțea trecută - pe 17, deci - urma să predea un raport de practică, despre care știa de la bun început că trebuie să-l facă. Avea de ales o temă, un singur subiect din tot ce presupune activitatea în departament, deci s-ar zice că nu era mare scofală. Luni, așadar cu o zi înainte de termenul de predare, a mâzgălit ceva în Word și mi-a dat să citesc. Cinci rânduri mulsese din el, într-un stil absolut dezlânat, de fapt era o singură frază. 

- Nu poți să-i predai șefului așa ceva, zic.
- De ce nu?, se miră pe un ton aproape jignit, cum adică, dom'le, nu apreciez prestația lui...
- Pentru că ăsta nu e un raport, e... o frază, fără cap și fără coadă, n-ai atins punctele esențiale ale temei, practic nu se înțelege nimic. 
Oftează teatral, parcă exasperat de intransigența - sau prostia? - mea.
- Bine, dacă zici tu (dacă zic eu, ați remarcat nuanța, da?). Spune-mi ce mai trebuie să scriu. 
Dau ochii peste cap, îmi crește tensiunea. Era cazul să știe demult ce trebuia să scrie. Alesese cel mai banal subiect, și se presupune că din moment ce fusese alegerea lui, stăpânea problema. Dar îmi calc pe inimă și-i enumăr scurt aspectele pe care trebuia să le detalieze. 
Se holbează bovin, de parcă văzuse un măgar pe schiuri.
- Păi cum să scriu eu toate astea?
- Așa bine.... cum se scrie. Nu ți-ai luat notițe, deci bănuiesc că ai în cap toate detaliile. Nu?
- Îhâmmm. Nu știu. Dictează-mi tu. 
Lăsând la o parte impertinența solicitării, nici măcar un ”te rog” n-a nimerit să zică.
- Nu pot face asta, i-am spus, nu am voie să-ți dictez ceea ce, după aproape trei luni în care ai făcut zilnic chestia asta, ar trebui să știi. 
Nu mințeam. Rolul meu într-o astfel de situație este să citesc, să dau un feedback general de tipul ”cutare chestiune nu a fost inclusă, aici ai putea da un exemplu concret” șamd, însă nu e permis să dai mură-n gură. Am mai avut trei practicanți, deci știu care sunt cerințele. 

A doua zi, când ar fi trebuit să predea raportul, a sunat și-a anunțat că e bolnav. Moment în care paharul lui Musiu Șarl a dat pe dinafară. 

PS: da' mult am mai scris, frate, aveam eu dreptate că va fi un adevărat demers purificator să povestesc despre el după ce s-a cărat :)) 
PPS: din câte știu, n-a predat raportul. Sunt foarte curioasă cum o s-o scoată la capăt, pentru că mâzgăleala aia nu va fi în niciun caz acceptată, iar fără raport nu i se consideră încheiat stagiul :D 
PPPS: refrenul preferat al colegilor este că Greta face jocuri psihologice :))) 

duminică, 22 noiembrie 2015

Status: satisfăcător


Treaba aia cu ”quality time” nu e chiar un americanism fără fundament. Am constatat chestia asta după patru zile petrecute în compania unor prieteni veniți în vizită din România. 


 - Am povestit până la două noaptea (apropo, am primit până la urmă liberi vineri, deși n-am mai adus vorba; mă resemnasem că nu se poate fiindcă-i mult de lucru și basta. Dar Sfârfâlică a revenit asupra deciziei, dat fiind că potopul care se anunțase ne-a mai păsuit nițel). 
- Am consumat cantități îngrijorătoare de cârnați bavarezi pe varză, frigărui, friptură de porc tot pe antemenționata varză, toate stropite cu bere și mai târziu ”drese” cu vin fiert. N-a lipsit o uriașă clătită cu ciocolată albă. Și n-au lipsit nici ciudățenii gen cremă de fistic sau dulce de leche. Nu. Mă. Mai. Urc. Pe. Cântar. Anul. Ăsta.
- Am râs, mult și bine :)
- Am gonit inclusiv cu 150 km/h (omul, nu eu), pentru a aduce la timp prietenii la aeroport. Nu din vina noastră, că noi am plecat la timp de-acasă. Dar un camion care s-a ”așezat” de-a curmezișul autostrăzii ne-a dat emoții serioase. Nivelul de adrenalină la cote de avarie, happy end :)

Faptul că mâine e luni e oarecum atenuat de faptul că am scăpat, mai devreme decât aș fi crezut, de Plodul Incurabil :D A făcut-o lată (a nu-știu-câta oară) și lui Musiu Șarl i s-a umplut paharul. Pfiuu, ce ușurare. Deja colegii mi-au zis că sunt din nou eu, ”Greta, cea pe care o știm: liniștită, zâmbitoare”. Nu-mi vine să cred ce efect negativ avea ipochimenul asupra mea. 

Săptămână bună să avem! :)

luni, 16 noiembrie 2015

Rezumat recent: ceai, ruj și educație sexuală


  • Zile pline. Multă muncă. Agitație. Ceva stres(uri). 
  • Ultimele două săptămâni cu Plodul Incurabil. Nervii mei se dau cu capul de ce-apucă. Azi voia să-i dictez eu ce să scrie în raportul pe care trebuie să-l prezinte la final de stagiu. Ce credeți, oare i-am dictat? (emoticon_diabolic).
  • Somn agitat. Visat o prietenă care mă scuipă (creepy stuff).
  • Ceai de rooibos. Bun, foarte bun, neașteptat de bun.
  • Dor de mama, pe care-o simt mai aproape ca oricând. Mami, mami a mea. 
  • Așteptăm vizita unor prieteni. În pespectiva asta am încercat să obțin ziua de vineri liberă (recuperare de ore suplimentare), dar Sfârfâlică nu mi-a aprobat pe motiv de volum de muncă. Are dreptate, nu pot să neg, dar tot i-am urat în gând să-l ia dracii, precum pe tizul său din ”Moromeții” :D
  • Din seria ”acțiuni de pițipoancă”, mi-am luat un ruj Max Factor ultrarezistent. Ăsta. Recenziile sunt entuziaste, de-asta l-am și cumpărat (de capu meu', ce-am ajuns, să mă documentez pentru un maglavais de buze). Îmi place, deși în general nu agreez rujurile cu pensulă. Dar cred că îmbătrânesc și devin ceva mai conservatoare. Shit.
  • Vineri seara, după serviciu, am fost în vizită la o colegă de la HelpDesk. Vizită plănuită de mult, ea ținuse foarte mult să vin, să-i cunosc fetița în vârstă de aproape doi ani. Eram ruptă de oboseală, dar n-am vrut să contramandez.  Hai să nu mă (mai) comport ca o sălbatică, mi-am zis. A urmat o oră și jumătate de discuții despre cum a născut ea natural, cum a ajutat-o soțul la naștere și cum a învățat-o pe aia mică ce înseamnă penis (am asistat și la o demonstrație practică de parenting - ”Lina, ce are tati între picioare?” ”Peni”, răspunde ghindoaca blondă. ”Bravo, mami, așa este. Tati are peni”). WTF. Fascinant, nu? Mie-mi spuneți. Am consumat un pahar de apă. Nu cred că mai socializez prea curând.

Ne citim spre weekend. Să fiți bine, da?

duminică, 15 noiembrie 2015

Poza de profil de pe Facebook, garanția solidarității umane


Nu cred că mai e cineva care nu știe de tragedia care-a avut loc vineri seara în Paris, unde mai multe atentate desfășurate simultan în locații diferite au pus capăt vieții a 129 de persoane (up to date) și au rănit alți 352 de oameni.

Proporțiile tragediei sunt enorme, consecințele - incomensurabile. Deocamdată, omenirea este-n stare de șoc. În Franța s-a declarat stare de urgență, dar personal cred că asta e valabil pentru o bună parte din mapamond. Oamenii sunt înspăimântați, derutați și simt nevoia să reacționeze într-un fel sau altul. Unii dintre ei, destul de mulți de altfel, au făcut-o inclusiv prin a-și pune la proza de profil de pe Facebook steagul Franței. Spun ”inclusiv” pentru că este posibil ca unii dintre ei să fi făcut și alte lucruri, după puterile fiecăruia. 

Eu n-am făcut-o și nici nu am de gând. Și asta nu doar acum; nici în cazurile Colectiv sau Charlie Hebdo nu m-am aliniat acestui trend. Și-am să explic de ce, iar apoi detaliez și care-i ideea textului ăstuia, de fapt...

Nu mi-am schimbat poza de profil pentru că nu văd sensul. Solidaritatea se manifestă, din punctul meu de vedere, altfel. A-ți pune poze cu un anume simbol nu știu cât ajută (de fapt, părerea mea e că nu ajută deloc). Nu înseamnă că aceia care-și schimbă pozele de profil nu ar fi convinși de onestitatea demersului lor; dar în ultimă instanță, e o chestiune de optică, una în care eu nu mă regăsesc. Pentru că sincer, nu cred că ajută pe nimeni că-mi schimb eu poza.... 
Poate durerea celor îndoliați e pe moment atenuată de faptul că, iată, atât de mulți oameni le sunt alături. Dar durerea asta va fi cu atât mai mare când pozele de profil vor fi schimbate, steagul Franței fiind înlocuit de oricare altă imagine. Nimic nu e mai dureros decât să constați că pentru ceilalți viața merge înainte, în timp ce pentru tine... 

Dacă aș fi fost la Paris sau la București, aș fi mers să donez sânge. M-am rugat pentru cei răniți în incediul de la Colectiv și n-am fost bună de nimic toată ziua de luni, după ce-am aflat că Teodora, fosta mea colegă, a murit. 
Dar nu pot face mai nimic, ăsta e adevărul. Și atunci, am ales să mă rog, să mă gândesc la ei și să tac. Nu cred în demersul de-a pune o anume poză la profil; dacă aș fi crezut în asta, aș fi făcut-o, așa cum sunt convinsă că aceia care și-au schimbat pozele sunt sinceri în acest demers, vrând ca prin asta să-și arate sprijinul moral și compasiunea.

Bun, sper c-am fost clară mai sus (tot am sentimentul că am explicat și m-am justificat prea mult, dar mai bine prea mult decât prea puțin). Ce m-a determinat să scriu textul ăsta a fost opinia unor comentatori de pe Facebook, care sunt de părere că ”dacă nu-ți schimbi poza de profil, înseamnă că nu-ți pasă”. 
Instantaneu, prin fața ochilor mi-au defilat o armată de încornorați furioși. Adică dacă-mi schimb poza de profil, ești tu sigur că-mi pasă și n-am vrut doar să fiu în trend? Sigur-sigur? (Repet și accentuez, NU spun că aceia care și-au ”arborat” steagul Franței nu ar crede în acest gest; inclusiv unii din lista mea de Friends au făcut-o și cred că au fost sinceri). Dar este asta o garanție universal valabilă? Sau neafișarea pozei e o garanție a nepăsării? De ce trebuie ca unii să-ncerce să impună asta?

Mă uitam pe pagina de Facebook a Filarmonicii din Berlin.... ei nu și-au pus steagul francez la profil. Dar Sir Simon Rattle, director muzical și prim dirijor al orchestrei, a transmis un mesaj de condoleanțe în debutul concertului susținut ieri seară la Viena, rugând publicul să păstreze un moment de reculegere. ”Doamnelor și domnilor, cu toții suntem șocați de oroarea petrecută ieri la Paris. Simfonia a IX-a de Beethoven, pe care o vom interpreta astăzi, este în esență o călătorie de la întuneric spre lumină. Iar lumina include mesajul lui Beethoven, o pledoarie pentru dragoste, toleranță, omenie, umor. Astăzi, mai mult decât oricând, avem nevoie să auzim cuvintele 'toți oamenii vor deveni frați', în special dacă avem în jurul nostru persoane care nu cred acest lucru. Ceea ce putem face noi este să cântăm și înainte de asta avem rugămintea să păstrăm cu toții un moment de reculegere în amintirea celor care au murit și să ne gândim cu liniște și afecțiune la familiile lor”. 

Un mesaj sincer, în cuvinte simple, pline de sens și, aș spune eu, și de căldură. Oare i se poate ierta Filarmonicii faptul că nu și-a schimbat poza de profil? Oare asta să însemne că nu-i pasă?

miercuri, 11 noiembrie 2015

Confesiunile unei leneșe


În seara asta m-am hotărât să fac un exercițiu de sinceritate. 


Mi-e lene să spăl vasele. Seara, mai ales. Am o plăcere aproape de voluptate de-a le lăsa să zacă neconsolate și murdare în chiuvetă. Mai trec prin bucătărie, le contemplez, mă joc cinci secunde cu ideea de-a le spăla fiindcă o chiuvetă goală și curată e o viziune foarte plăcută ochiului a doua zi dimineață, dar în cea de-a șasea secundă mă scutur de subitul acces de hărnicie. ”Las' să stea acolo cuminți până mâine, că eu nu le deranjez”. 

Mi-e lene să-mi calc hainele pentru a doua zi. De fapt, e impropriu spus ”hainele” - alternez câteva perechi de blugi, care nu necesită călcare și nu schimb zilnic decât bluza (și lenjeria, evident, da' aia e altceva). Simplul fapt de-a priponi masa de călcat în mijlocul casei și de-a băga fierul în priză mi se pare o activitate deosebit de solicitantă fizic și nervos :D Așa că mereu caut din priviri bluze neșifonabile, nu știu de ce n-oi avea mai multe (posed vreo cinci-șase doar, chiar ar trebui să remediez aspectul ăsta). Mare bucurie când găsesc una curată, drept să zic. 

Mi-e lene să-mi usuc părul cu peria electrică. Prinde șuvița, răsucește ușor, menține câteva secunde, next. Pfuai de mine, adorm de-a-n picioarelea. Dar dacă nu fac asta, în următoarele zile va sta ca o mătură murată. Motivația e puternică, recunosc: uscat cu peria stă bine câteva zile (dimineața mai răsucesc două-trei șuvițe din față, pe părul uscat și arăt numa' bună de făcut reclamă la saloane de coafură; am și eu o chestie mișto, și-anume părul). Pe de altă parte, dacă sar etapa de uscat cu peria, pot să mă pun și-n cap dimineața, nu stă cum vreau eu). Chiar și așa însă, la spate n-am niciodată răbdare să mă usuc ca lumea și rămân câteva cosițe atârnând jilave. Nu-i bai, important e să fiu ravisantă din față :))

Mi-e lene să iau rufele uscate de pe sârmă. Și dacă stau să mă gândesc, mi-e lene și să le pun pe sârmă. Aici cred că deja ați ridicat o sprânceană: până și pentru atâta lucru i-e lene? Da' cât de puturoasă e femeia asta, de fapt? Păi să vedeți cum devine cazul:  avem un suport de rufe de-ăla extensibil, depozitat în boxă. Acolo e o fereastră pe care-o deschidem și hainele se usucă în voie. Mașina de spălat e tot jos, într-o încăpere paralelă cu boxa. Mi-e foaaaarte peste mână să cobor, să întind rufele, respectiv să le iau când sunt uscate. În locul acestor îndeletniciri, prefer de-o mie de ori să dau cu aspiratorul prin toată casa, deși durează ceva mai mult :)) Mă rog, n-am pretins niciodată că aș fi campioană la logică.
 
Acum că m-am făcut de mândră minune, zic să purced să mă demachiez. Ați ghicit: inclusiv pentru asta mi-e lene. Dar treacă de la mine...

luni, 9 noiembrie 2015

Migdale de la mama


N-am mai scris de două luni despre mama, dar asta nu înseamnă că prezența ei s-ar fi diminuat vreun pic în gândurile mele. Continuu să-i vorbesc, să privesc stelele și să mă-ntreb dacă nu-i și ea pe vreuna dintre ele, continuu să contemplez scurgerea neverosimil de iute a timpului de când a plecat, iată, cea dintâi toamnă fără ea... și, cel mai important, continuu s-o simt aproape. Parcă tot mai mult și mai pregnant pe zi ce trece, într-o mie și una de privințe. 


Nu pot să vă descriu cât de ”lângă mine” o simt. Nu pot să vă descriu ce simt dimineața, în drum spre serviciu, când privesc cerul colorat de zorii unei noi zile în nuanțe de auriu. ”E frumos la tine, mami”. 
Instinctiv, o invoc de fiecare dată când vreau ceva, când nu-mi iese o chestie sau alta, sau mi-e inima grea, sau am nevoie de ajutor. O chem și pentru lucruri importante, și pentru unele banale, dar pe care mi le doresc, uite-așa. Ce dacă sunt fleacuri? Ea e și va fi întotdeauna mama mea, la care alerg de fiecare dată când am nevoie de ceva, orice. Și când nu am nevoie...

Sâmbătă am umblat prin oraș cu niscaiva treburi și, de cum am ajuns în zona pietonală, m-a luat de nas mirosul de migdale prăjite și glazurate cu zahăr. Calde, aromate și crocante, am simțit că leșin de poftă, deși am parte relativ frecvent de astfel de delicatese - sunt specifice piețelor de Crăciun, bâlciurilor anuale, manifestărilor dedicate zilelor orașului șamd. La început am fost nebună după ele, apoi s-a mai domolit entuziasmul și-mi luam din an în Paște. 
Eh, dar sâmbătă m-a pocnit grav. Voiam neapărat și imediat un cornet de migdale rumene și atâââât de bune! 2,50 euro cornetul (100 de grame). Mă caut rapid de mărunțiș în portofel, nu am. Nu mi se întâmplă des să n-am bani cash, dar uite că se întâmplă acuma. Nicio problemă, banca e vizavi, mă duc să scot ceva de la bancomat. Din spatele ușilor închise, un afiș îmi face în ciudă: ”din motive de securitate, bancomatul nu va funcționa decât în timpul orelor de program cu publicul”. Cum ziceam, era sâmbătă, deci publicul n-avea program.

La naiba. Mă scobesc în buzunarele blugilor, unde găsesc de regulă niște monede rătăcite, scăpate de furia automatului de cafea de la serviciu. Nu și acum. Pescuiesc doar o inutilă monedă de cinci cenți. 
Și ce frumos miros obrăznicăturile alea de migdale, pffff.
Mă resemnez și dau să mă îndepărtez de stand. Tocmai azi să n-am bani la mine. Lasă că vin peste câteva zile și-mi iau cinci cornete, să-mi ajungă. ”Hehe, mami, n-ai făcut și tu ceva încât să găsesc niște monede uitate pe undeva...”, surâd. 

Și bag mâna în buzunarul gecii. Nu era deloc frig, deci nu știu de ce-am făcut așa. Geaca o purtasem cu vreo săptămână în urmă, și nu la serviciu (fac precizarea asta pentru că prin buzunarele mele nu se găsesc monede decât dacă port hainele respective la muncă, ergo am mereu bani mărunți la îndemână pentru automatul de cafea). 
Și spre autentica-mi uluire găsesc două monede, despre care-n niciun caz nu-mi aminteam cum au ajuns acolo, taman în geaca mea ”bună”, pe care n-o port la serviciu. O monedă de doi euro și una de un euro. Suficient pentru cornetul cu migdale. 

Întâmplarea asta a fost doar un exemplu din cele multe, foarte multe.  E aici.

Mulțumesc, mami.  Au fost delicioase. 

sâmbătă, 7 noiembrie 2015

Nici azi


Mă gândisem să scriu un text despre două tipuri de iubire, dar nu pot, cum nici săptămâna trecută pe vremea asta n-am putut scrie ce-mi pusesem în cap.
Nu pot scrie ce voiam, nu după ziua de azi, care-a adăugat sinistrului bilanț al celor care-au murit în urma incendiului din clubul Colectiv încă nouă persoane. 

Încă nouă vieți care s-au frânt, încă nouă familii care sunt în infern. Irațional, sperasem că din moment ce-a trecut o săptămână și pe răbojul morții nu s-a mai adăugat nicio crestătură, vor scăpa. Mutilați fizic și marcați psihic, dar vor trăi. Da, citisem avertismentele medicilor care din capul locului au vorbit despre niște praguri critice și au spus că foarte probabil vor mai muri dintre supraviețuitorii de moment, dar... sperasem.
Pentru acești nouă n-a fost să fie. Și-au trecut printr-o săptămână pentru care cuvântul ”calvar” e doar o nevolnică subestimare. Iar familiile lor... Doamne, nici nu vreau să-mi imaginez prin ce trec. 

Sunt cam incoerentă. Știți, nu mi-au plăcut niciodată poeziile lui Adrian Păunescu. Dar azi, când tot dădeam refresh paginii Mediafax-ului și vedeam cum cifra 37 devine 38, apoi 38, 39... 40, 41, într-o succesiune oribil de rapidă, fix versul ăsta mi-a venit în cap: ”Ia priviți-i cum se duc... ia priviți-i cum se sting”. 
Și mi s-a făcut inima ghem.

Am fost la biserică azi și-am aprins și pentru aceia care mai trăiesc o lumânare. M-am rugat pentru ei. Mi-e ciudă că nu pot face mai mult. 

Dumnezeu să-i ierte pe cei plecați și să-i odihnească în pace, de năprasnică moarte au avut parte...

joi, 5 noiembrie 2015

O coastă de drac la RMN


N-aș fi fost eu dacă n-aș fi avut o coastă de drac. Habar nu am când și-a stabilit domiciliul undeva prin abdomenul meu inferior. Am descoperit chiriașa ilegală cu prilejul unui control de rutină, acum vreo șase ani. Hmm, a zis atunci doctorița, e cam mare, într-o zonă delicată, iar dacă adăugăm la asta și istoricul medical pe care-l aveți... musai s-o cercetăm mai amănunțit, să vedem cine e și ce poftește.
Zis și făcut. Am cercetat-o la tomograf, radiologul a spus că-i inofensivă, dacă nu mă deranjează s-o las în pace. Dar s-o urmăresc să nu mai crească, pentru că nu-i pot aloca mai mult spațiu decât are deja fără să deranjez alți locatari care domiciliază în legalitate.

De-atunci am revăzut-o pe monitorul ecografului la fiecare control periodic. E tot acolo, n-a mai crescut și nu mă deranjează cu nimic. Foarte frumos din partea ei, dacă tot ocupă spațiu fără viză de flotant. Dar de dispărut n-a dispărut și nici nu s-a micșorat. Așa că luna trecută, când am fost la controlul anual, doctorița a hotărât că ar cam fi timpul s-o mai investigăm puțin să vedem ce mai face... Pe ecograf pare neschimbată, dar o precauție în plus nu strică, mai ales că au trecut câțiva ani de la tomografie. Ia să vă faceți o programare la RMN. Ia să-mi fac. 

Sun la clinică, fac programare, procedura presupune un tub îngust, aveți probleme cu spațiile strâmte? Nu, atât timp cât capul rămâne în afara tubului. Investigăm abdomenul, deci capul rămâne afară. Bon, mi-am luat de-o grijă. Vi s-a mai administrat intravenos substanță de contrast? Da, de mai multe ori. Ați avut reacții alergice? Nu, niciodată. Excelent. Aveți întrebări? - la care eu răsar: ”am voie să beau cafea înainte?”. E clar, nu mai am scăpare, cred că ar fi trebuit să mă caute și la cap. Da, sigur că puteți bea cafea, puteți să și mâncați chiar (nu-i musai. Cafea să fie!).

Câteva săptămâni mai târziu, nici n-apuc să citesc juma' de pagină de revistă despre ducesa Kate, că sunt chemată înăuntru. Wow, chiar sunt punctuali oamenii. Asistenta care mă preia e foarte prietenoasă și seamănă leit cu o violonistă din orchestra Filarmonicii Vieneze, deci îmi devine pe loc simpatică. Mă conduce într-o anticameră, câteva întrebări preliminare, un formular de completat și de semnat. Vă rog să vă dați jos blugii și sutienul, dar puteți păstra bluza dacă nu are nasturi de metal (n-are). Cerceii, ceasul și ochelarii, aici în tăvița asta. 

Bine că nu mă pune să mă dezbrac complet și să port vreo dubioșenie d-aia de halat care-ți lasă părțile dorsale la vedere. Asistenta bate la ușă, sunteți gata? Să vă conduc în sală. ”Chiar că mă conduceți”, zic, ”fără ochelari văd la fel de bine ca o cârtiță”. N-aveți nimic de văzut, cel mult de auzit, dar ne ocupăm imediat de asta. Mă întind pe masa aparatului, zona de investigat (adică abdomenul) e fixată într-un fel de ramă de plastic. Sporovăim în timp ce-mi montează un ac de perfuzie, la care atașează un flacon mic de ser fiziologic. Îmi pune o pereche de căști, în mână primesc o pompiță de cauciuc pe care ar trebui s-o apăs dacă am vreun disconfort în timpul investigației și vreau să fie întreruptă. Bun, suntem gata. Masa pe care sunt înaintează cu tot cu mine în tub, în care intru așa cum mi se spusese, până la gât, cu mâinile pe lângă corp. Va dura cam 20 de minute, mai spune și iese din încăpere.
”Din momentul ăsta, vă rog să nu vă mai mișcați”, aud în căști. Hait. Exact în secunda următoare începe să mă mănânce nasul. Încerc să ignor, dar senzația e tot mai pregnantă. Mă mănâncă și sprâncenele. Și buzele. Și rădăcina părului. Oi avea vreo reacție alergică? Imposibil, deocamdată n-am primit decât ser fiziologic, deci e numa-n cap la mine, vaaaai ce m-aș scărpina!!!
Și-ncep s-aud. Bubuituri. Fâșâieli. Bocăneli. Țiuituri ca de sirenă. Huruieli. Am senzația că masa se mișcă sub sau mai bine-zis cu mine, ca la un cinematograf cu efecte 3D. Trepidații. Troncăneli. ”Parcă-s trupele germane mărșăluind în pas de gâscă”, îmi trece prin cap, amintindu-mi de romanele lui Sven Hassel. 

Bocănelile se opresc, ce frumos s-aude liniștea :D Intră asistenta, sunteți în regulă? Acum dăm drumul la substanța de contrast. S-ar putea s-o simțiți un pic pe traiectul venos, nu vă speriați, e normal. Profit de mica pauză ca să mă scarpin cu voluptate, ahhhh ce bine e. Micile plăceri ale vieții, gen :)))
Asistenta iese, reîncep trepidațiile și tărăboiul, dar de data asta identific un sound electronic, parcă-mi amintește de piesele lui Jean Michel Jarre. Nu-i rău. Alte zece minute, nu mă gândesc la nimic special, doar mă-ntreb cum s-or auzi toate zgomotele astea dacă n-aș avea căști. N-am simțit niciun moment nevoia să apăs pompița. Nu mi-a fost rău, n-am avut niciun disconfort.

Se termină totul, sunt puțin amețită (cel mai probabil de la zgomot, chiar dacă a fost în mare parte amortizat). Mă îmbrac și aștept vreun sfert de oră, apoi sunt chemată la o discuție cu medicul radiolog. 
Coasta de drac e fată de comitet. Are aceleași dimensiuni ca-n urmă cu șase ani (luasem cu mine și raportul radiologic de atunci, pentru comparație), structural de asemenea nu s-a schimbat nimic. ”Ciudată, dar inofensivă”, a fost verdictul medicului. S-o țin sub observație, altceva n-am de făcut câtă vreme nu mă deranjează și nu se remarcă vreo schimbare.

Cam asta a fost experiența mea la RMN. Concluzionând, nu am de spus decât de bine. M-am simțit la fel de relaxată de parcă m-aș fi dus la coafor, personalul a fost întruchiparea amabilității și eficienței, m-au informat permanent despre orice se întâmpla și ce urmau să facă.
Cu adevărat, sistemul medical german e o minune în toate privințele. Dar bine-ar fi să n-am nevoie prea des de el, totuși :D

miercuri, 4 noiembrie 2015

Neoameni și preoți


N-aș putea spune despre mine că sunt o fire bisericoasă. Da, cred în Dumnezeu, dar nu și în biserică privită ca instituție. Personal n-am avut experiențe negative cu reprezentanții ei, dar considerând lucrurile în ansamblu, cred că a fost doar o chestiune de șansă. E atât de multă mizerie umană în tagma preoțească, atât de multă obsesie pentru confort și bani, atât de multă hidoșenie sufletească. Și atât de puțină chemare pentru ceea ce presupune preoția. Onoare excepțiilor, care însă exact asta sunt... excepții.

N-o să detaliez ceea ce, foarte probabil, ați citit deja și v-a urcat și vouă sângele la cap. Lipsa de reacție imediată a patriarhului (litera mică e intenționată), nepăsarea oficialilor BOR, replicile pline de nesimțire din categoria ”preoții nu pot veni neinvitați”, aroganța aceluiași patriarh la înmormântarea unuia dintre cei care și-au găsit sfârșitul la clubul Colectiv... Doamne, simt că mă înfierbânt iar. Cum de-i mai suportă pământul? Cum de mai au curaj să intre-n biserică?

Azi am constatat însă că îmbuibații ăștia nici cărțile de căpătâi nu le citesc. Poate nu le-ar strica să recapituleze nițel. Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, ar trebui trimis la sapă și la cules de corcodușe. Grăiește el, ca răspuns la reproșurile întemeiate ale oamenilor: ”rugăciunile nu au efect decât dacă sunt făcute în loc sfânt”. Serios?! Vorba unei prietene, cu care discutam mai devreme - scrie cumva în prospectul rugăciunii chestia asta? ”A nu se administra decât în biserică, eventual cu stimulent financiar pentru potențarea efectului”, de exemplu. Scrie asta undeva? 

Dar altceva aș vrea să fac eu cu popa Stoica; să-i dau să citească Evanghelia după Matei, că mare nevoie are. ”Că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu, în mijlocul lor”, scrie acolo (Matei 18:20). Ai citit vreodată asta, popo? Dacă da, ce-ai înțeles de-aici? Lasă, nu trebuie să răspunzi, e evident că nimic n-ai priceput. Dumnezeu e-n sufletul celor ce-L cheamă, nu în bisericile pângărite de lăcomia și ticăloșia unora ca tine. Ipocritule. 

În alt registru, gestul monseniorului catolic Ioan Robu a fost ca un pansament pe-o rană deschisă. Un gest simplu, firesc și cu atât mai de apreciat. M-a impresionat puternic. Și mi-a amintit de-un anume preot, tot catolic, care-a stat cândva de vorbă cu mine o oră încheiată. Catedrala ”Sf. Iosif” din București, martie 2003. Cu o zi înainte aflasem că omul de care eram îndrăgostită era însurat. Am fost devastată. N-am știut unde să mă duc, spre cine să mă îndrept. Aveam senzația că nimeni nu m-ar înțelege cu adevărat. Mai presus de toate, mi-era groază că voi ceda vocii lui Belzebut care, de pe umărul meu stâng, îmi picura în ureche ”oricât de puțin ar fi, tot e mai mult decât nimic”. Îngerul de pe umărul drept se strofoca să mă convingă să nu accept o relație din postura de amantă. Rațiunea îmi spunea să-l ascult, dar Belzebut zbiera mai tare. Ca să-i închid gura, m-am dus la ”Sf. Iosif”, singura biserică catolică pe care-o știam în București. 
Preotul m-a ascultat, cum spuneam, un ceas. M-am înecat de plâns în fața lui. Mi-am vărsat sufletul, am dat glas disperării și îndoielilor. Omul acela a fost providențial, după aproape 13 ani încă-mi aduc aminte de căldura, răbdarea și tactul lui. A găsit cuvintele potrivite, a știut exact ce să-mi spună ca să-l trimit pe Belzebut la plimbare. Nu fără regrete, nu fără jale, dar având convingerea că fac ceea ce trebuie, oricât de greu mi-ar fi. Am plecat de acolo epuizată de plâns și de vorbit, dar mult mai liniștită.
Și mi-a fost bine. Nu imediat, dar cu timpul mi-a fost bine.

Mulțumesc pentru atunci, părinte. 
Mulțumesc pentru acum, monseniore. 
Voi sunteți adevărați mijlocitori ai Lui Dumnezeu. 

marți, 3 noiembrie 2015

Leacul meu, liniștea mea


Am tot amânat să scriu povestea celui de-al nouălea concert dirijat de Zubin la care-am avut norocul și fericirea de-a fi prezentă. Ba eram prea obosită, ba agasată de una sau alta, ba nu mă simțeam în stare, ba n-aveam inspirație, ba îmi venea o idee de text care mi se părea mai adecvat momentului... 

Nu că-n seara asta aș fi pe șapte cai. Nu reușesc să mă detașez de tragedia petrecută vineri seara în București. Una dintre victimele care luptă pentru viața lor, având arsuri pe o suprafață de 45% din corp, mi-a fost cândva colegă. Dar nu numai din cauza asta mă simt atât de... nici nu știu cum - tristă, furioasă,  neputincioasă, frustrată, degeaba... ci din peste 200 de motive. Peste 200 de oameni, în parte copii, care-au dat ochi cu iadul. 31 dintre ei au plătit obolul și au trecut dincolo. Măcar acum nu-i mai arde și nu-i mai doare, dar asta nu face să fie mai ușor... dimpotrivă.

Așa că m-am gândit să-mi caut liniștea acolo unde-am găsit-o de-atâtea ori :) Am dat drumul Concertului de pian nr. 3 de Beethoven (este absolut superb, deși mai puțin cunoscut decât ”Imperialul”) și mi-am chemat amintirile. 


Au trecut aproape două luni, dar n-am uitat nimic din seara aceea. Îmi aduc aminte de fiecare emoție, fiecare moment în care am uitat să respir, fiecare zâmbet, fiecare clipă în care mi-am lăsat inima să asculte și privirea să învăluie scena unde se crea o muzică nesfârșit de frumoasă, care-ți pătrunde până-n rărunchii sufletului și îți dăruiește o efemeră, dar neprețuită clipă de măreție. 

Simfonia de Cameră Nr. 1 de Arnold Schönberg nu-mi spune mare lucru - și nici nu mă așteptam s-o facă. Este o lucrare modernă, iar eu nu mă regăsesc în acest gen de muzică. Nu prea o înțeleg, asta-i problema - sau poate nu i-a venit momentul. Nu mă grăbesc. Încumetându-mă la un joc de cuvinte, aș putea spune că muzica clasică își are timpii ei. Va veni poate și vremea în care voi gusta compozițiile moderne; până atunci le ascult și încerc să le simt, atât cât îmi permite nivelul actual de înțelegere al acestei muzici.
Personal, în seara aceea am considerat-o ca un fel de aperitiv pentru festinul ce urma să vină.

Fără a avea pretenția că sunt o cunoscătoare de muzică clasică în general sau a compoziției lui Mahler în special (raportându-mă la mine însămi, și una și alta mi s-ar părea o intolerabilă și nejustificată aroganță), pot spune că lucrările acestui compozitor au o rezonanță aparte în sufletul meu. În primul rând, simfoniile mahleriene sunt copleșitoare și impresionante; mă fac să mă simt mică, dar în sensul bun al termenului. Gravitatea muzicii, tonalitățile aspre, efectele contrastante, alternanța dintre șoaptele emise de corzile abia atinse ale viorilor și bubuitul tobelor și timpanelor - pentru mine este fascinație în stare pură. Esența fascinației, dacă vreți. De-a lungul unei simfonii trec prin atât de multe stări diferite, încât la final mă simt absolut împlinită: timp de câteva zeci de minute am trăit cu adevărat la maxim, mulțumesc frumos, în clipa asta am totul! 


De asemenea, compoziția lui Mahler are și-o deosebită importanță sentimentală pentru mine. La primul concert dirijat de Zubin la care-am fost, în urmă cu exact zece ani, s-a interpretat Simfonia a VI-a (”Tragica”). La concertul din februarie 2013, la finalul căruia urma să-l întâlnesc în culise, a dirijat Simfonia a II-a (”Învierea”), iar în acest concert, succedat de o nesperată și cu atât mai emoționantă sesiune de autografe în cadrul căreia mi-a zâmbit și mi-a privit în suflet, a dirijat poate cea mai surprinzătoare lucrare de Gustav Mahler - Simfonia a IX-a. 

De ce spun că este surprinzătoare - este o lucrare neașteptat de caldă, de insinuantă, de îmbietoare spre reflecție și de liniștitoare (aspect cu totul atipic pentru Mahler, cel puțin din experiența mea). De pildă, gândindu-mă la concertele trecute, mă pregătisem moral să mi se ”prăvălească” toată percuția în cap, dar de data asta nu s-a întâmplat. Contrastele nu au lipsit, dar au fost mai puțin surprinzătoare. Mi-am lăsat gândurile să zboare unde-au vrut ele, într-un acompaniament perfect. L-am contemplat pe Zubin și am zăbovit îndelung cu privirea asupra baghetei lui, care se mișca aproape imperceptibil, pe alocuri insuportabil de încet. Am simțit cum se scurge din mine tot stresul acumulat și cum energia pozitivă îi ia locul. Confort sufletesc, asta am experimentat. 

Adagio-ul din final a fost, așa cum însuși Mahler menționase în partitură, ”foarte lent și reținut”. Atât de lent, încât sala a încremenit, uitând să respire. Pianissimo. Zubin a închis ochii, mâna dreaptă e suspendată în aer, bagheta abia dacă adie. Lent, foarte lent. Se lasă liniștea. O liniște desăvârșită, pe care nimeni nu îndrăznește s-o fisureze.
Își împreunează mâinile, ducându-le la frunte într-un gest care-i este specific, apoi ridică privirea și zâmbește. E atât de maiestuos, încât aș simți nevoia să mă înclin în fața lui. După încă o secundă de neîncrezătoare liniște, parcă venindu-i greu să se desprindă din starea indusă de meditația din final, sala izbucnește. Aplauze, urale, da capo.

Se îndreaptă spre culise și revine de câteva ori, în ovațiile tot mai puternice ale publicului. Pășește ezitant, sprijinindu-se în baston. Dar asta nu-i ia cu nimic din măreție, din care încă o dată a dăruit tuturor celor prezenți. 
Atunci, acum și pentru totdeauna, Zubin este un olimpian.