joi, 29 ianuarie 2015

Orvoar, Insipido! Să nu-mi scrii :))


Este adevărat că nu traversez o perioadă tocmai trandafirie, dar, dacă ar fi să inventariez motivele care-mi pricinuiesc dureri de cap, stres şi nervi puşi pe moaţe, ei bine, unul dintre ele poate fi tăiat de pe listă: neasemuit de antipatica mea colegă, Insipida Somnoroasă, nu mai e la noi. S-a cărăbănit. Sper că marţi a fost ultima zi în care a trebuit să-i suport mutra acră şi toanele. Dar să vă povestesc de la început şi chiar sunt curioasă ce părere veţi avea voi despre întreaga poveste. Că eu am o opinie şi tare mult mi-ar plăcea să am dreptate, sincer vă spun :)))

Aşadar. Compania la care dau cu sapa are doi clienţi principali şi deţine două sedii - pentru fiecare client fiind alocat un sediu unde au loc serviciile de logistică. Între cele două centre este o distanţă de 8 kilometri şi, cu toate că lucrăm sub aceeaşi pălărie, n-avem de-a face unii cu alţii. Clienţii ("mandanţi", cum s-ar zice în germană) au profile de activitate foarte diferite, chiar dacă sistemul de operare în care se lucrează e acelaşi.
Bun, lăsând la o parte preambulul - care deja riscă să devină prea stufos - să revenim la Insipida din poveste. Că vorba ceea, dacă n-ar fi..... nu v-aş fi povestit despre drăgălaşa de ea de-atâţia ani :)) Bref, într-o bună zi femeia a avut revelaţia că poziţia de adjunct în micul nostru departament nu mai corespunde aptitudinilor ei (fleoşc, Mariţo) şi ar dori să devină team leader la secţiunea de sortare-ambalare. Cum la noi nu era niciun loc disponibil (e nevoie de trei team leaderi şi trei avem), Musiu Şarl i-a propus să-şi îndrepte atenţia spre celălalt sediu. Cum ar fi dacă ar aplica la ei? Mai ales că acolo au avut loc acţiuni masive de extindere, clientul preconizează să se dezvolte foarte mult în următorii ani, aşa că s-a renovat, s-au făcut îmbunătăţiri şi s-au angajat oameni. 

Juna a prins ideea din zbor, a aplicat şi din acel moment, Musiu Şarl a făcut tot ceea ce-a depins de el pentru ca ea să fie acceptată dincolo. A învăţat-o ce să spună la interviu, a ajutat-o să-şi pună la punct aplicaţia, ba chiar i-a pus şi o pilă la omologul lui din partea cealaltă.

Previzibil, ţinând cont de eforturile lui, Insipida a fost acceptată dincolo. Am mai avut ceva emoţii legate de contractul dintre clientul respectiv şi compania noastră, dar se pare că lucrurile sunt totuşi în ordine.

Având în vedere preconizata ei plecare, colegii noştri au ouat o idee: să-i luăm cadou de rămas-bun. Şi cine să se ocupe de toată treaba asta, adică să strângă bani şi să cumpere? Păi cum cine, normal că Greta, doar au fost colege de departament atâţia ani!
Mie-mi spui, am bombănit, dându-mi silinţa să mimez un entuziasm plenar. În primul rând, nu mă pricep la strâns bani. Aş fi fost o catastrofă dacă aş fi lucrat în fund raising. În al doilea rând... pentru cine? Pentru Insipidă, for Pete's sake?! La naiba. Dar nu mă puteam fofila, aşa că iată-mă strângând bani şi meşterind un cadou. 

M-am hotărât, sfătuindu-mă şi cu ceilalţi, să-i iau o plantă de apartament, de fapt un arbust mititel, care se numeşte "copacul cu bani". Pasămite e o tradiţie în Germania: la ocazii gen nunţi, botezuri, aniversări şamd, se dăruieşte un astfel de arbust, de crengile căruia se prind bancnote (de regulă de cinci euro, ca să fie cât mai multe). E un dar aducător de noroc, zice-se. Bun, bani am strâns, planta am achiziţionat-o, dar treaba cu agăţatul bancnotelor s-a dovedit tare anevoioasă. Aproape 3 ceasuri am petrecut aseară cu această îndeletnicire. Ca să vedeţi şi voi ce-am ajuns să fac pentru Insipida care mi-a făcut nervii franjuri ani de zile :))

La sfârşit, ceea ce-am manufacturat arată cam aşa:

Bancnotele nu se văd prea bine, dar sunt acolo, pe toate părţile :))

Nu i-l voi putea oferi personal - nu că aş regreta, abia nu mai trebuie să joc teatru. Azi ar fi trebuit să fie ultima ei zi la noi, dar au chemat-o, intempestiv, încă de marţi. Aşa că i-am dus verzitura unei colege, care se va întâlni cu Insipida duminică la amiază (locuiesc aproape una de alta) şi i-l va da.

Acestea fiind spuse.... aerul e mai rarefiat la mine la serviciu, păsărelele slobozesc triluri :)) şi e atât de mişto fără murătura aia nesuferită. Ce e interesant e că deocamdată nu i-au găsit înlocuitor şi nici nu par să se grăbească. În cazul în care eu mă îmbolnăvesc, departamentul e more or less pe butuci :))  În fine, astea-s detalii, om vedea. Dacă ei nu se agită, eu de ce-aş face-o?

Apropo de triluri, ieri m-am simţit inspirată şi toată ziua am fredonat următorul catren, compus pe loc, într-un puseu de elan creator:

"Şi viaţa fără X e-o poezie,
Este poveste scrisă pe hârtie,
S-a dus, pe alţii cu nervii să-i facă
Aşa cum făcea şi-aici altădată".

Eh, ce ziceţi? Sunt talentată au ba? :)) Pupa-m-aş pe frunte de stihuitoare să mă pup :D 

PS: Insipida ştie că va primi un cadou din partea tuturor, pus la punct de mine (i-am spus marţi, când am aflat că pleacă mai devreme decât era plănuit).  A spus doar "dă-i-l lui Cutăreasca, oricum mă văd cu ea duminică". Niciun mulţumesc, nimic de felul ăsta.
Nu că m-aş fi aşteptat, doar o cunosc ca pe-o iapă brează :))

PPS: lumea spune că la sediul celălalt atmosfera e mult mai încordată decât la noi, munca e mai grea şi e mai dificil de lucrat cu oamenii de acolo. Eu îi doresc Insipidei să reuşească. Sincer! Nu de alta, dar parcă văd că vine înapoi dacă dă chix. 

Aşadar.... să vedem cum va fi viaţa fără creatură. N-a plecat decât de două zile şi atmosfera e deja mai puţin poluată, ca să zic aşa :)) Din punctul meu de vedere puteau s-o facă şi cancelarul Germaniei, numai să se dea dusă :D

duminică, 25 ianuarie 2015

Aproape de capătul meu


De foarte mulţi ani, un om se îndreaptă constant spre o prăpastie. Câteodată mai încet, altădată mai alert, dar nu s-a abătut niciodată din drumul său spre hăul negru. Cu un stoicism care, dată fiind situaţia, este pur şi simplu înspăimântător. Nimeni şi nimic nu l-a putut şi nu-l poate opri. Şi nimeni nu înţelege încăpăţânarea lui de a se distruge. Practic, de a se sinucide. 

Nimeni, nici măcar dintre cei apropiaţi, n-a putut pătrunde în abisurile minţii lui şi n-au putut înţelege determinarea lui de a se prăbuşi. Şi dacă n-au înţeles, n-au reuşit nici să-l ajute. În primul rând, pentru că a refuzat ajutorul de care ar fi avut cu adevărat nevoie. Nimeni nu poate fi ajutat împotriva propriei sale voinţe. Este de neînţeles ce e-n capul şi mintea lui, dar celor din jur nu le rămâne altceva de făcut decât să asiste la agonie. Şi să-l vadă cum se îndreaptă, inexorabil şi imposibil de oprit, către prăpastie. Să-l asiste cum se sinucide. Înfiorător, lent şi sigur. 

Este oribil. Este o agonie care nu se mai termină. Pentru omul respectiv şi pentru cei apropiaţi. Nu doar că se îndreaptă spre prăpastie; se poate spune că între timp a căzut deja. Se mai agaţă de margini, se mai ţine cu dinţii şi cu unghiile. Dar nu se opreşte din cădere şi, cu toate că ar putea, refuză să se prindă de mâinile care-i sunt întinse de sus. Un refuz pe atât de înnebunitor pentru ceilalţi, pe cât este de neînţeles.

Ce mai rămâne de făcut în situaţia asta? Concret, ce anume? Cum poţi ajuta un om care nu vrea să se ajute? Cum poţi scăpa din ghearele sentimentelor de vinovăţie? Ce poţi face pentru a scăpa de miile de întrebări, care toate încep cu "ce-ar fi trebuit să fac, ce-aş fi putut face, cum ar fi fost dacă"?

E vorba de un om foarte apropiat mie. Sau mă rog, care mi-a fost cândva foarte apropiat. Aşa ar fi trebuit să fie şi-n prezent, dar nu mai recunosc în el nimic din ceea ce ştiam şi-a fost odinioară. Acum nu mai e nici măcar umbra a ceea ce-a fost. Nu mai recunosc nimic, nu mai e de recunoscut nimic. E doar o făptură decăzută fizic şi moral care agonizează, care se chinuie şi-i chinuie şi pe ceilalţi, puţinii oameni care-i mai sunt în preajmă.

Oricât ar suna de groaznic şi de condamnabil, am ajuns să-mi doresc să se termine. Indiferent cum mă voi simţi atunci, nu cred că poate fi mai rău decât acum. Acum, când ar trebui să trăiesc normal, să dau randament la serviciu, să mă bucur de viaţă alături de soţul meu, iar mie nu-mi vine decât s-o iau la fugă pe un câmp şi să urlu până rămân fără voce.
Nu mai vreau să mă duc în ţară şi să văd ce-am văzut data trecută - sau de fapt, mult mai rău decât am văzut data trecută.

Mă uit la ce-am scris pe blog în ultimele luni.... exceptând câteva postări unde, foarte pe departe, am făcut câteva aluzii, am reuşit constant să-mi găsesc disponibilitatea de a scrie, de a mă amuza, de a comenta una şi alta, în ultimă instanţă de a mă bucura. Dar cred că mi-am epuizat resursele. Şi mi-e groază.
Nu mai pot să-mi găsesc refugiul în nimic. Nu mai am unde să mă ascund. Nu mai pot să mă sustrag de la gândurile sinistre. Nu mai pot trăi aşa. Şi totuşi aş vrea să mai găsesc forţă şi vlagă în mine, pentru că nu vreau ca acest om să mă tragă şi pe mine cu el îm prăpastie, pentru că am o datorie faţă de mine însămi, pentru că vreau să mă bucur de viaţa asta, pentru că vreau să scriu despre lucruri frumoase, să râd şi, mai presus de toate, să nu mă mai simt atât de insuportabil de vinovată pentru ceva ce nu voi şti niciodată cum aş fi putut face altfel...

Nu. Mai. Pot.
Şi mă tem că-mi pierd minţile.

joi, 22 ianuarie 2015

Curioasa stricăciune a cântarului meu


Fost-ai lele cât ai fost, dar de-acuma ştir cu borş! Cam aşa-mi zic amintindu-mi că-n apusa-mi tinereţe mâncam un munte de cartofi prăjiţi la două noaptea (făcuţi pe reşou la cămin, superb sau ce? :D) şi nu se depunea un gram pe mine. Mă menţineam fluierând la 50-51 de kilograme, spre exasperarea colegelor care se chinuiau, încă de atunci, cu tot felul de diete. 
N-o să dureze la infinit, mă gândeam şi adeveritu-s-a. La nuntă (acum patru ani şi jumătate) aveam 56 de kilograme. Ou sont les neiges d'antan? Nici nu ştiu când am început să iau proporţii. Ba n-am mai coborât din 57, ba din 58, hai că atâta timp cât sunt sub 60 încă e bine, 59, 59.5.... oh shit. 

Poate vă-ntrebaţi de unde ştiu aşa de bine. Păi am cântar, l-am primit cadou de la o amică (dacă nici ăsta nu e cadou tendenţios, nu ştiu care mai e. Glumesc :)). Evident, am decretat că e stricat. Trebuie să fie. Doar n-am 63 de kilograme?!!!


Ar putea părea că mă alint, dar e sâcâitor aspectul. Ok, nu e cea mai mare problemă a mea, dar nu-mi plac eu mie. Nu mă plac. Şi de unde înainte fie nu luam în greutate, fie dădeam jos numai cât mă gândeam la asta şi beam ceva mai multă apă (serios, aşa funcţiona cândva :D Atât de simplu!), acum nu mai merge. Din puştanul zglobiu care era, metabolismul meu a devenit un senior solemn şi comod. Şi ciufut.

Pofticioasă, sunt. Leneşă, sunt (dacă nu pun la socoteală alergătura de la serviciu, se numeşte că nu prea fac mişcare; de sală nici pomeneală, deşi mi-am propus de mai multe ori). De mâncat, mănânc bine o dată pe zi (în jur de ora 17), iar la serviciu mă amăgesc (sau zăpăcesc) cu sandvişuri cu gust de carton şi consistenţă nu foarte diferită de-a acestuia.

Da, am şi celulită. Pe principiul că-n viaţă e bine să aibă omul de toate.
Nu, încă n-am împuşcat cântarul. Doar l-am împins mai abitir în debara. Să stea acolo cuminte, că eu nu-l deranjez.

Cum să fac să mă mobilizez, aia e întrebarea.

PS: azi-dimineaţă am lărgit cureaua cu o gaură. Sublim.

marți, 20 ianuarie 2015

Ce mai fac nemţii pe străzi


Cum, ce? Şantiere stradale, aia fac. 

Băi frate. Nu ştiu cum le nimeresc (adică de fapt ştiu... domnul Murphy, s-aude acolo în spate?), dar exact atunci când mă grăbesc mai tare, îmi ies în cale. Uneori sunt mititele şi relativ simple - gen, a sărit o pietricică din pavaj şi au adus un vehicul dotat cu echipamentele necesare pentru a pune la loc pietricica, vehicul semnalizat corespunzător şi pe care n-ai decât să-l ocoleşti. Glumeam cu pietricica, apropo. Dar astfel de mini-şantiere se întâlnesc destul de rar, pentru că nemţilor le place treaba serioasă, aşezată şi temeinică.  Adică de-aia care pune pe butuci toată circulaţia rutieră. 


Din ce-mi dau seama, preferatul lor este şantierul cu semafor. O singură bandă pe sens, deci contextul ideal (not). Închid un sens, pun semafor şi spor la aşteptat vă dorim, dragi şoferi. În cazul în care în faţa ta sunt două tiruri şi un tractor, ratezi verdele. Partea bună e că, dacă obişnuieşti să te machiezi în maşină, până la următorul verde ai timp de-un make up complet. Partea proastă e că eu nu obişnuiesc, deci nu pot fructifica "roşul". Poate ar trebui să-mi iau o carte cu mine, just in case.

Două benzi pe sens nu fac mare diferenţă în cazul de faţă, dacă este vorba de o zonă intens circulată. Ok, din două sensuri fac unul singur şi lipseşte semaforul... aşa, şi? Traficul este practic sugrumat până intră pe o singură bandă toate maşinile venite de pe două benzi. E chiar mai enervant decât semaforul, pentru că acolo măcar stai pe loc. Ştii o treabă. Însă în situaţia cu două benzi, eşti silit să înaintezi, de obicei cu 5-10 km/h. Hâţ-hâţ, hop, încă vreo câţiva metri parcurşi, gogâlţ-gogâlţ, opreşte că şi-aşa ai mers prea mult. Un minut mai târziu porneşti iar, mai înghiţi câţiva metri, iar stai. Foarte probabil te-alegi cu vreun cârcel de la cât ţii ambreiajul apăsat, vă zic eu. Şi cu nişte fire albe în plus.

Actualmente, pe drumul meu zilnic până la serviciu am aşa:
- un şantier cu semafor;
- o deviere masivă de traseu (as in, au închis complet circulaţia pe un pod, pentru că se efectuează lucrări de consolidare). Mno, or fi consolidând ei, dar până una-alta au dărâmat podul, ceea ce mi-a adus aminte de cântecelul ăla din copilărie cu "podul de piatră s-a dărâmat". Au pus bariere şi un mare panou care anunţă că lucrările de consolidare se vor încheia în aprilie 2016. Aha, '16, nu '15. Trebuşoara asta adaugă vreo patru kilometri la drumul zilnic (doi la dus, doi la întors), pentru că se ocoleşte destul de mult. Dar ce-i al lor e al lor, au organizat bine devierea de traseu. Tot la capitolul "bile albe", apreciez în mod deosebit faptul că orice deviere e semnalizată şi răs-semnalizată, de trebuie să ai orbul tuturor găinilor din lume ca s-o ratezi;
- tot pe traseul ăsta deviat de mai sus, exact la capul de pod (adică unde era înainte podul şi acum faci la dreapta, ocolindu-l), am şi un semafor.  Adică o singură bandă pentru ambele sensuri. Ce naiba, ne distrăm sau nu?;
- un mic şantier de împrospătare a marcajelor stradale. De ce te-ai apuca să faci aşa ceva iarna, în condiţiile în care aproape zilnic fie ninge, fie plouă, fie amândouă? (Rima e întâmplătoare). Mai ales că vechile marcaje sunt încă foarte vizibile, nu e ca şi cum ar exista riscul imediat de-a se bulibăşi sensurile. Mâna sus care mai pricepe ceva.

Nici nu vreau să mă gândesc oare cum o fi pentru oamenii care locuiesc în oraşe mari. Sau care circulă zilnic pe autostradă. 

duminică, 18 ianuarie 2015

Mi-ar plăcea să fiu...


Weekend-ul ăsta m-am cufundat din nou în serialul "Murder, she wrote". Dacă nu-l ştiţi şi vă place intriga poliţistă simplă, fără pretenţii de capodoperă a genului, dar foarte bine construită şi ecranizată, vi-l recomand. E o companie excelentă pentru o seară liniştită  (şi un ceai de lavandă).

Dincolo de faptul că mă pasionează acţiunea în sine, trebuie să spun că-mi place foarte mult personajul principal. Angela Lansbury o interpretează extraordinar de convingător şi nuanţat pe Jessica Fletcher, o simpatică scriitoare de romane poliţiste, care, cum-necum, izbuteşte în fiecare episod să-şi bage nasul într-un caz de crimă pe care, fără excepţie, îl soluţionează. Şi, pe model Agatha Christie, făptaşul e întotdeauna ultima persoană la care te-ai putea gândi.


Banal subiect, aţi putea spune. Şi poate chiar aşa este - dar e o banalitate care personal îmi "cade" foarte bine. Exceptând faptul că e văduvă, Jessica duce o viaţă care, dacă am fi fost într-un film, mi-ar fi plăcut să fie viaţa mea. Practic, trece din aventură în aventură - azi soluţionează o crimă pe un vas de croazieră, în alt episod o găsim gestionând o situaţie extrem de delicată într-o închisoare de femei, pe urmă dăm de ea la un hipodrom, în episodul următor acţiunea o plasează într-un teatru pe Broadway.... Da! Aşa ceva mi-ar plăcea - poate-n viaţa viitoare, hmm? :)) Jupânul legitim poate să mă însoţească în aceste escapade, dacă doreşte :D

Dar de ce m-am apucat să scriu despre asta. Citind de curând un articol despre scriitori şi şapte dintre însuşirile acestora, mi-am dat seama că toate se regăsesc de minune în personajul Jessicăi. Nu ştiu dacă scenariştii se documentaseră atât de amănunţit când au creionat-o, sau dacă pur şi simplu aşa sunt scriitorii de succes, drept pentru care a fost simplu s-o încadreze în tipar... dar m-au pus pe gânduri.

Din moment ce îmi doresc să devin scriitoare, iată ce trăsături de caracter ar trebui, printre altele, să mă definească:

1) Bunele maniere. 
Toţi marii scriitori sunt foarte politicoşi. Sunt întotdeauna punctuali. Când merg la teatru sau concerte, îşi închid fără excepţie telefoanele mobile. Îşi amintesc numele oamenilor şi se străduiesc să-i includă pe toţi în conversaţie. 

2) Au vieţi interesante şi palpitante. 
Asta nu înseamnă că au făcut ocolul Pământului sau că au înotat cu rechinii, dar au avut tot felul de experienţe inedite, au citit foarte mult şi sunt foarte deschişi la minte. Documentându-se pentru cărţile lor, au cunoscut foarte mulţi oameni, din cele mai diverse domenii şi pături sociale, ceea ce le-a permis să aibă noi perspective asupra vieţii.

3) Nu sunt plictisitori.
Cum ar putea fi? Doar au citit atât de mult şi dau viaţă unor lumi întregi în cărţile lor. Sunt politicoşi, au mereu ceva interesant de spus la subiect, nu fac paradă de ceea ce sunt şi nu le lipseşte modestia autentică a oamenilor mari. 

4) Sunt foarte buni ascultători. 
Nu spun foarte multe despre ei înşişi; în acelaşi timp, sunt maeştri în arta conversaţiei şi ascultă mai mult decât vorbesc. Asta probabil e un fel de deformaţie profesională, în sensul bun al termenului.

5) Ştiu întotdeauna câteva poveşti interesante.
Orice scriitor poate capta audienţa încă de la primele fraze; pur şi simplu ştie să împletească şi să aşeze cuvintele astfel încât îi prinde pe toţi ca într-o vrajă. De asemenea, ironia nu le lipseşte şi deţin ceea ce eu consider o mare calitate: arta de-a nu se lua prea mult în serios.

6) Sunt nişte oameni fermecători. 
Vorbele sunt importante, dar ele nu sunt totul; limbajul corpului este la fel de important în comunicare. Marii scriitori râd mult şi sunt persoane sociabile. Se pot mula pe orice subiect de conversaţie, se integrează cu uşurinţă, dau autografe cu amabilitate şi au câte un cuvânt bun pentru fiecare. 

7) Sunt fascinaţi de oameni, lucruri şi locuri.
Este firesc; ei pot găsi o poveste acolo unde alţi oameni nu văd nimic. E în natura lor să fie curioşi, să încerce să abordeze acelaşi lucru din unghiuri diferite, să vadă ce alţii nu văd şi să caute răspunsuri la întrebări pe care alţii nu s-ar gândi să le pună.

Scriitoare sau nu, îmi par nişte însuşiri tare frumoase. Să zicem că m-aş încadra la câteva (sunt punctuală, nu uit telefonul deschis la spectacole şi, zice lumea, sunt bună ascultătoare), dar mai am serios de lucru. Ştiu că Jessica Fletcher e ficţiune şi că în viaţa reală nimeni nu poate fi, pardon de pleonasm, atât de perfect; dar se poate ajunge aproape de acest fel de-a fi, cred... sau sper :)

joi, 15 ianuarie 2015

Lecţii de viaţă pentru fericire


Anul acesta va împlini 100 de ani , s-a căsătorit cu femeia de care s-a îndrăgostit la prima vedere şi au avut o căsnicie fericită timp de 70 de ani până când ea a murit, a fost manager la nivel naţional al lanţului de magazine Safeway, se simte bine, plin de energie şi dornic de-a învăţa în permanenţă lucruri noi.

Incredibil, am zice. Şi totuşi, perfect posibil. Andy Anderson (a cărui poreclă este "Grandpa Cheese", având în vedere pasiunea lui pentru brânza Brie) a sintetizat 25 de sfaturi şi principii, desprinse din experienţa a aproape un secol de viaţă. 

1. Nu renunţa niciodată la simţul umorului.
2. Niciodată nu eşti prea bun pentru a o lua de la început.
3. Fă sport în fiecare zi, chiar dacă nu ai chef.
4. Nu cheltui mai mult decât câştigi.
5. Bea zilnic suc de portocale.
6. Dragostea la prima vedere nu este un mit.
7. E mai bine să ai o slujbă proastă decât niciuna. 
8. Nu irosi mâncarea. 
9. Familia e cel mai importat lucru pe care îl poţi avea în viaţă. 
10. Mănâncă în fiecare zi cârnaţi.
11. Viaţa ta e delicată şi dacă te neglijezi, o să te strici. E ceva ce m-a învăţat brânza. 
12. Nu te teme să fii tu însuţi.
13. Toată lumea are prea multe haine. Poartă ce ai şi nu mai cumpăra altele.
14. Trebuie să fii capabil să ierţi, chiar dacă îţi este greu. 
15. Economiseşte acum şi cheltuie mai încolo.
16. Dragostea nu e uşoară, câteodată trebuie să lupţi pentru ea.
17. Găseşte ceva amuzant în orice situaţie.
18. Dacă ai o problemă, nu amâna să o rezolvi. Dacă nu ai cum, uită de ea.
19. Ai grijă să faci mereu ce îţi place. Nu te teme să îţi urmezi visul.
20. Şcoala e importantă, dar nu necesară. Viaţa poate să fie o şcoală în sine.
21. Explorează lumea şi fii mereu curios.
22. Nu te lua prea în serios.
23. Numele meu întreg e William Bradford James Anderson şi iniţialele mele mă fac mereu să mă întreb "Why be just anybody?" ("De ce să fii un oarecare?").
24. Trebuie să ai bun simţ. Găseşte cel mai rezonabil răspuns pentru orice întrebare. Dacă nu ai bun simţ, nu ai nimic.
25. Viaţa e un dar pe care trebuie să îl despachetezi. De tine depinde dacă ce e înăuntru te va duce la fericire sau la tristeţe. Decizia îţi aparţine.

Simple şi fireşti, nu-i aşa? Şi totuşi, atât de greu de pus în practică uneori. Sau poate chiar imposibil, spun asta referindu-mă la numărul 13. Adică nu poţi susţine că o femeie are prea multe haine şi-n niciun caz nu-i poţi recomanda să nu mai cumpere îmbrăcăminte. Este... împotriva naturii :)) 

Dar aparte de asta, cred că fiecare dintre noi ar putea încerca să adopte măcar o parte dintre principiile lui Grandpa Cheese. În fond, dacă a ajuns la aproape 100 de ani şi e atât de optimist şi plin de viaţă, înseamnă că lecţiile lui dau rezultate. 


luni, 12 ianuarie 2015

Chibiţând pe covorul roşu


N-am mai comentat niciodată ţinutele vedetelor prezente la Globurile de Aur, dar în seara asta mă simt într-o dispoziţie uşor belicoasă, adică la fix pentru a ridica o sprânceană şi-a cârcoti cu abnegaţie. 

Sau poate că nu toate ţinutele or fi demne de băgat foarfeca în ele; cu siguranţă vom găsi şi câteva toalete de bun-gust. Ia să vedem. 

Categoria "pune-mi-aş ochelarii invers să mi-i pun".

Pe covorul roşu, o rochie luceşte... ce să fie asta? Oare-o fi un peşte?


Nu e peşte - e Lana del Rey, într-o rochie de sirenă şomeră. Stai jos, insuficient pe ziua de azi. 

Să-i împrumute cineva o oglindă Lenei Dunham, că-n mod evident n-are niciuna pe-acasă. 


Coafura stil "te-a lins viţelul pe cap", rochia cu vreo trei numere mai mare, pantofii cu bot ascuţit... îţi vine să te-ntrebi, de prin ce debara o fi scăpat biata? Mă ofer să-i împrumut o foarfecă, poate face chestia aia de pe ea să arate a rochie şi nu a sac.

Şi-a piedut careva insectarul? Dacă da, îl găseşte la Keira Knightley, care pe bună dreptate şi-a atribuit titlul de cea mai nereuşită apariţie la această ediţie a Globurilor de Aur. 


Booon. Ce vedem noi în imagine, copii? Insecte, danteluţe, volănaşe, coafură feciorelnică şi-un fluture-mutant la încheietură. Penibil. Citeam pe undeva că la această rochie au muncit 30 de oameni pentru a fi gata într-o săptămână. Ce-au păzit până atunci? Or fi fost ocupaţi să captureze fluturele, te pomeneşti.

Rochia lui Kerry Washington îmi aminteşte la fix de sacoşele de rafie de pe vremuri. Sigur le ştiţi şi voi, alea lucioase şi uriaşe.


Într-o vreme ouaseră şi designerii de la Vuitton ceva asemănător, spre oripilarea generală (cam aşa ceva... cool or what? :)). Bag seama că rafia dă din coate, acum a ajuns şi pe covorul roşu. Nici nu mai îndrăznesc să spun ceva de pantofii total nepotriviţi din punct de vedere cromatic. Ori de lungimea nefericită a verzei, pardon rochiei.

Gata, schimbăm registrul că deja mi se strepezesc nervii şi mă dor ochii (de la ochelarii puşi invers şi nu numai).

Categoria "aşa parcă mai vii (de-acasă) la Globuri"

Distincţie, eleganţă, sex-appeal. Dacă frumuseţea vârstei a treia e reală, cam aşa îmi imaginez că arată.


Şi voi vă gândiţi la melodia "Lady in Red" când o priviţi pe Helen Mirren? :)

Se prea poate ca expresia "farmecul simplităţii" să fi devenit un clişeu. Dar, cum spunea Dr. House, există un motiv pentru care clişeele sunt clişee. Ia uitaţi-vă şi voi la Amy Adams :)


Amy a fost preferata mea şi la premiile Oscar de anul trecut şi o consider întruchiparea bunului gust. Sunt curioasă ce rochie va purta la Oscarurile de anul acesta - unde există şanse să se regăsească din nou printre nominalizaţi.

O rochie de seară galbenă îmi pare însăşi definiţia îndrăznelii. Categoric, nu oricine poate purta aşa ceva - dar Naomi Watts cu siguranţă poate.


Foooarte chic şi colierul în formă de şarpe, mai ales purtat la o ţinută diafană precum cea din imagine. Iar coafura simplă este exact ce trebuie - atenţia nu trebuie distrasă de la rochie şi accesorii.

Combinaţia alb-negru poate fi previzibilă şi anostă. Dar niciodată când o poartă Meryl Streep :)


Mi se pare atât de frumoasă, că nu-mi vine să-mi mai iau ochii de la ea :)

Acesta a fost covorul (meu) roşu de la Globurile de Aur... ne revedem la Oscaruri. Cu aplauze şi foarfecă deopotrivă ;))

duminică, 11 ianuarie 2015

N-ai copii, deci eşti nefericită. Zice una lume.


Ştiţi exemplul ăla de sofism (vorbă să fie): "Socrate respiră, pisica respiră, deci Socrate e pisică"? Eh, despre un raţionament la fel de absurd e vorba şi-n postarea de astăzi.
Aşa cum se întâmplă câteodată, m-am nimerit zilele trecute pe un blog pe care altminteri nu-l citesc. Cunoaşteţi sistemul: dintr-una în alta, ajungi pe Facebook la un articol şi, chiar dacă titlul nu-ţi spune mare lucru, comentariile te intrigă. Şi uite-aşa ajungi să citeşti şi să afli că... eşti un om nefericit. Fiindcă aşa a decretat o oarecare de pe net.

Articolul cu pricina este unul altminteri banal, din categoria celor care împânzesc blogosfera la sfârşit de an. "Ce am învăţat în 2014", zice. Deloc de mirare, de regulă în perioada asta multă lume face bilanţuri, socoteli, adună, scade, împarte, uneori dă cu rest, alteori nu, şi face planuri pentru noul an. Ce a diferenţiat textul de multe altele de acelaşi gen a fost unul dintre sfaturile autoarei:

"Fa un copil. Toata viata fugi de acest moment. Si, sunt de acord, e bine sa-l amani. Fa totusi un copil. Sau infiaza unul. O sa te oboseasca. O sa-ti distruga nervii, dar vei cunoaste fericirea!".

Nu pot spune că am fost surprinsă de mesaj în sine; l-am mai auzit / citit de multe ori, în formulări adesea mai categorice decât asta. Ceea ce m-a frapat a fost faptul că vine de la o persoană educată, o femeie "de carieră" (începe să-mi displacă tot mai mult termenul ăsta), mai pe scurt, din partea unei femei despre care ţi-ai fi putut imagina că are deja o devenire personală şi nu-şi va împovăra copilul cu misiunea de-a o face fericită.

Oare asta o fi drept pentru copil? Oare nu cumva i s-a atribuit o sarcină, încă dinainte de-a veni pe lume? Oare nu cumva devine un fel de instrument, menit să-i aducă mamei ceea ce n-a fost în stare să-şi ia singură?
În aceeaşi notă... cam cât de arogant să fii să crezi că ştii ce înseamnă fericirea pentru alţi oameni, ce presupune asta, de ce anume au ei nevoie ca să fie fericiţi?

Acesta este un aspect. Un altul are în vedere empatia (sau, mai degrabă, lipsa ei). 
Există femei care au pierdut un copil. 
Există femei care nu pot avea copii. 
Există femei care îşi doresc să înfieze, dar din varii motive acest lucru se lasă aşteptat.
Şi, în sfârşit, există femei care nu pot avea copii, dar care nici să înfieze nu se simt în stare. Fără ca asta să le transforme în monştri de egoism. La urma-urmei, a-ţi cunoaşte propriile limite, puteri, posibilităţi şi neputinţe este un act de responsabilitate. Din această categorie fac şi eu parte.

Pentru toate femeile din categoriile menţionate, un mesaj de tipul "fă-ţi rost de un copil, pe cale naturală sau nu, şi-ai să cunoşti fericirea" este ofensator. În funcţie de cât de vulnerabilă este fiecare şi de cât timp a trecut de "atunci", se pot redeschide răni. Ai crede că o mamă este mai sensibilă şi mai receptivă la sentimentele altora, drept pentru care ar putea da dovadă de mai multă consideraţie. A avea sau nu copii este fie o chestiune de şansă (poţi / nu poţi), fie o opţiune personală. 

Cine te crezi tu, o anonimă din oceanul virtual, să faci asemenea afirmaţii? Cine, sau ce îţi dă dreptul ăsta? Şi mai ales, de unde ştii? Dacă tu n-ai putut fi fericită decât după ce-ai făcut un copil, de ce porneşti de la premisa că asta e general valabil? O femeie poate fi fericită împlinindu-se şi altfel decât prin experienţa maternităţii; prin creaţie şi prin hobby-urile sale de exemplu, şi sunt convinsă că nu numai în aceste moduri. De ce simţi nevoia să propovăduieşti?

Luându-mă pe mine drept reper (că, vorba aia, mi-s cel mai la îndemână), au fost perioade în viaţa mea când un astfel de mesaj ar fi fost suficient pentru a mă face să urlu cu faţa îngropată într-o pernă. De neputinţă, de disperare, de nedreptate. Viaţa m-a ferit însă de aşa ceva în vremea când aş fi putut fi rănită. Dar poate nu toată lumea are norocul ăsta. Cuvintele pot răni oribil, chiar dacă autorul e bine intenţionat. Uneori e nevoie de-atât de puţin ca să te prăbuşeşti... de cumplit de puţin. Am fost "acolo", m-am adunat de pe jos, prin urmare ştiu ce vorbesc.
Personal, încerc totdeauna să fiu atentă la ceea ce spun şi la felul în care mă exprim, gândindu-mă cum sunt percepute cuvintele mele din partea cealaltă. Am fost neplăcut surprinsă de îndemnul din articolul menţionat, şi asta din două motive: autoarea e mamă (deci mă aşteptam să fie mai empatică, apropo de ce scriam mai sus) şi e jurnalistă (deci mă aşteptam să mânuiască mai iscusit condeiul).

Acum să ne-nţelegem, nicio clipă nu am susţinut că o mamă n-ar trebui să vorbească despre copilul ei, să pună poze, să se mândrească, să-şi strige fericirea ei. Subliniez, fericirea ei. Este perfect normal, e firesc, e frumos! Mie-mi place să citesc despre copii, să-i văd, să mă joc cu ei, îmi sunt dragi şi cu mare plăcere mă pun la mintea lor. Şi sunt total îndrăgostită de nepotul meu în vârstă de un an şi opt luni, că veni vorba :)

Dar de aici şi până la a postula că până n-ai copii nu cunoşti fericirea.... e o cale a naibii de lungă. Având în vedere asta, îmi voi permite şi eu să spun că mamele cu adevărat fericite nu încearcă să convertească alte femei la maternitate şi nu le consideră pe acelea care nu au copii nişte nefericite.

joi, 8 ianuarie 2015

Familia mea (Blog Challenge 11)


Pentru a rezolva tema cu numărul 11 din leapşa-foileton, ar trebui să fac un lucru care nu prea mă entuziasmează. Cerinţa este să vorbesc despre familia mea, iar asta nu-mi vine foarte uşor. De fapt, cred că e singurul dintre cele 30 de subiecte pe care-l voi trata "pe repede înainte". 

Soţul meu. 
Mama şi tata. 
Bunicile. Pe bunici i-am pierdut; unul dintre ei s-a dus cu cinci ani înainte de-a mă naşte eu, celălalt s-a prăpădit în 2004.
Un unchi, o verişoară de gradul I şi o mătuşă stabiliţi de foarte mulţi ani în Statele Unite. Ţin foarte mult la ei şi le datorez enorm. Enorm.
Diverşi alţi unchi, mătuşi (de gradul II, III... şamd sau prin alianţă), diverşi veri şi verişoare pe care-i văd cel mult o dată la cinci-şase ani şi niciuna dintre părţi nu simte nevoia de mai mult.
Cu toate că unii ar putea ridica o sprânceană, aş menţiona aici şi cele două căţeluşe ale mele.  Pentru mine, şi ele sunt familie. Una dintre ele (Dolly) a murit acum mult timp. O aveam de la zece ani şi-n retrospect n-aş şti să spun cine-a crescut pe cine: eu pe ea sau ea pe mine? După 13 ani de când a murit, încă mi se pune un nod în gât când mă gândesc la ea. Cealaltă căţeluşă, Yuki, e la mama.

Anul trecut, în cadrul unei postări pline de amărăciune, am scris aşa: 

"N-am avut niciodată o familie în adevăratul sens al cuvântului, deşi teoretic sunt toţi acolo unde-ar trebui să fie. N-am avut parte nici de copilărie fericită, nici de adolescenţă; de fapt, dacă ar fi după mine, mi-aş şterge primii 25 de ani de viaţă. Consider că am început să trăiesc abia atunci când l-am cunoscut pe soţul meu. Am strâns în mine atâta durere până am simţit că mă sufoc, la propriu".

Mă veţi înţelege, sper, dacă nu voi detalia. E multă jale strânsă de-a lungul anilor. Atât de multă încât, dacă m-aş lăsa în voia ei, m-aş întinde pe jos şi-aş plânge un ocean de lacrimi. 
Dar încerc să nu mă las. Cel mai adesea îmi reuşeşte. Am parte de dragoste, de prieteni minunaţi, de oameni frumoşi în jur, am hobby-uri care-mi umplu sufletul de bucurie şi sper că (mai) am resurse emoţionale. Ştiu că, din multe puncte de vedere, sunt o norocoasă.

Alteori mă duc de-a rostogolul. Ce bine că s-a inventat anticearcănul :)

Am vrut să scriu mai mult, dar nu pot. Pur şi simplu nu pot. 

marți, 6 ianuarie 2015

Efectul Viena: tot eu şi totuşi, alta :)


A trecut aproape o săptămână din seara când mi s-a îndeplinit una dintre cele mai mari dorinţe. M-am întors la viaţa de zi cu zi, la inevitabila (dar, uneori, agreabila) rutină, la serviciu şi la banalitate. Altfel spus, totul e ca înainte, dar eu nu mai sunt cea dinainte. Sau în tot cazul, sper din tot sufletul că nu mai sunt. Fiindcă asta ar însemna că n-am învăţat nimic din această extraordinară experienţă.


Nu ştiu cum aş fi evoluat dacă mi-ar fi ieşit totul foarte uşor şi lin, respectiv dacă aş fi câştigat tragerea la sorţi. La cât de convinsă eram că voi reuşi, probabil aş fi ajuns la concluzia că voi primi tot ceea ce voi cere, singura mea datorie fiind să am încredere deplină că va fi aşa cum vreau eu. Iar o astfel de mentalitate mi-ar fi provocat cu siguranţă câteva cucuie zdravene mai devreme sau mai târziu.
De asemenea, cred că aş fi devenit o fatalistă. Spun asta pentru că, în perioada în care A. se străduia să mă convingă să apelez la agenţia de ticketing, unul dintre "argumentele" mele contra era acela că, dacă n-am avut noroc la tragerea la sorţi, înseamnă că n-a fost să fie şi n-are rost să forţez soarta. Cred că de fapt mi-era teamă să-mi fac din nou speranţe, dar nu voiam să recunosc asta nici măcar faţă de mine. Dacă A. n-ar fi insistat, n-aş fi făcut-o. Şi aş fi rămas nu numai cu un enorm regret pentru tot restul vieţii, ci şi cu păguboasa convingere că mi-a fost refuzată această bucurie.

Am învăţat că trebuie să lupt din toate puterile şi cu toate armele pentru ceea ce-mi doresc şi că nu s-a sfârşit până când nu s-a terminat. De asemenea, am învăţat că de multe ori se poate ajunge la aceeaşi destinaţie şi pe-o rută ocolitoare; dar, ca toate rutele ocolitoare, nu întotdeauna o găseşti din primul moment şi trebuie să faci unele cercetări pentru a da de ea.
Este esenţial să crezi în visul tău; apropo, îmi place foarte mult zicala asta: "it might take a year, it might take a day, but what's meant to be will always find a way". Doar că până acum interpretasem această idee într-ul fel oarecum extremist, după cum scriam mai sus. Iată, faptele au arătat că pentru mine într-adevăr a fost să fie, numai că a trebuit să dau din coate pentru a-mi împlini visul.

Poate că am devenit mai curajoasă. Concertul de Anul Nou de la Viena reprezintă, pentru foarte mulţi oameni, un ideal şi un punct de referinţă pe "Bucket list". De la vârsta de 16 ani am visat şi eu la acest concert şi până recent n-am crezut  în mod serios că se va întâmpla într-o bună zi (sau într-o bună seară :)). Dacă mi-a reuşit asta, poate-mi vor reuşi şi altele. 

Final de "Polca Şampaniei" :)

Ok, trebuie să recunosc faptul că acum mă simt puţin, cum să spun... debusolată :)) Probabil aşa se simte şi un sportiv care a devenit campion olimpic. După ce euforia victoriei se mai estompează, e ceva gen "... and now what?" :)) Cam pe-acolo sunt şi eu zilele astea. Mi-am dorit şi imaginat atât de mult cum va fi...
Iată că a fost, şi-a fost atât de frumos încât aş fi putut exploda şi eu de fericire asemeni balonului de confetti de la încheierea primului bis, am avut parte de "the time of my life", dar acum? :) Încotro? Am însă încredere că voi găsi noi ţeluri şi, odată cu ele, şi puterea de a le atinge. Pentru că niciun vis, se spune, nu-ţi este dat fără să ţi se dea şi puterea de a-l împlini... :)

duminică, 4 ianuarie 2015

Vis împlinit - Concertul de Anul Nou de la Viena :)


31 decembrie 2014, ora 18:35.  Sunt în faţă la Musikverein.  Concertul urmează să înceapă la 19:30 şi ştiam că accesul publicului este permis cu o oră mai devreme. Predau mai întâi haina la garderobă (85 de cenţi şi lumea lasă în general un euro) şi mă uit derutată în jur. Mă aşteptasem la controale şi filtre severe, eventual verificarea seriei de pe bilete cu vreun scanner (am consumat cam multe filme, bag seama), dar la scări nu este decât un angajat relaxat care abia aruncă o privire biletului şi-mi face semn să urc. Răsuflu adânc: cea din urmă barieră a căzut. Spun asta pentru că undeva în mine persistase până în ultima clipă o teamă: dacă biletul nu e-n regulă, din cine ştie ce pricini? Dacă nu-mi vor permite accesul? Desigur, însăşi ideea era ridicolă, dar eu sunt campioană când e vorba de creat şi alimentat propriile temeri. Acum însă mă puteam relaxa şi bucura fără nicio rezervă.

Şi m-am relaxat atât de bine şi de rapid, încât aproape am devenit incoerentă când am interacţionat cu un supraveghetor care, la intrarea în sală, vindea programe de concert.

- Bbb-ună sss-seara. A...acccestea sunt ppprograme?
- Bună seara, spune amabil tipul. Da, programe.
- Aş ddd-dori unul, vă rog. Ccc-cât costă?
- 9,50 euro.
Extrag din portofel o bancnotă de 5 euro, i-o înmânez şi aştept. 
- Încă 4,50 euro, vă rog.
Pardon. Mă scuz, iau bancnota înapoi, îi dau una de 20 de euro, primesc un program şi mă-ntorc să plec.
-Doamnă, doamnă, restul dumneavoastră.
Ah. Ia gata, adună-te, îmi poruncesc.
- Vă rog să mă scuzaţi, dar sunt foarte emoţionată. Nu-mi vine să cred că sunt la acest concert şi...
Omul surâde plin de înţelegere.
- Da, ştiu.... am mai văzut reacţii asemănătoare la multă lume. Bucuraţi-vă de seara asta. Audiţie plăcută!

În clipa următoare, m-am pomenit în sală. Spun "m-am pomenit", pentru că nu-mi dădusem seama din primul moment în ce încăpere intru. Abia când mi-am ridicat privirea şi am văzut balcoanele şi orga decorate cu mii de flori, am realizat. Eram acolo, în sfârşit. Ajunsesem la Golden Hall. 


Inima îmi bătea atât de tare, încât aproape o simţeam în tâmple. Totul arăta ca-n visele mele şi cum văzusem de-atâtea ori la televizor. Un aspect interesant: sala nu este atât de mare cum pare văzută de la televizor. Click-click-click. "Mulţumesc, e minunat! Vreţi şi dumneavoastră?". În jurul meu lumea făcea poze, aşa că asta am făcut şi eu. "Nu vă supăraţi, ne faceţi şi nouă o fotografie?" Un cuplu de asiatici, tineri. "Ne-am făcut deja poze unul altuia, dar am vrea şi una împreună". Desigur. "Aţi putea să-mi faceţi şi mie o fotografie?", îi întreb apoi. Bineînţeles. 


Aproape jumătate de oră n-am făcut decât să mă uit în jur, să respir adânc, să admir şi să fotografiez. Parfumul celor 30.000 de flori este deopotrivă discret şi insinuant. Mulţi trandafiri, orhidee, garoafe, dar şi flori al căror nume nu-l cunosc. Efectul depăşeşte închipuirile mele şi faptul că mă aflu în această sală e copleşitor. Mai că-mi vine să mă ciupesc. Realmente nu pot să cred că sunt aici şi că, iată, se întâmplă....



Locul meu era unul destul de bun - în partea dreaptă a podiumului, adică în spatele orchestrei - cu două amendamente aproape imposibil de anticipat: o uriaşă cameră de filmat mobilă (acţionată în timpul concertului de la un panou de comandă din afara sălii) îmi obtura parţial vizibilitatea, iar după ce orchestra şi-a ocupat locurile, am constatat că, din pricina corniştilor, de asemenea se pierde din vizibilitate.
Aşa stând lucrurile, m-am dus trei paşi mai în spate, într-un colţ al sălii şi am urmărit tot concertul în picioare. Nu deranjam pe nimeni acolo şi vedeam foarte bine. Şi ce dacă n-am stat pe scaun? Să văd bine scena şi pe Zubin era cel mai important :D Probabil mă scăldam într-un ocean de endorfine, pentru că n-am resimţit absolut deloc oboseala, nici în timpul concertului şi nici după aceea :))


De-a lungul anului, în rarele momente când îndrăzneam să-mi imaginez cum va fi la concert, mă gândeam că n-o să-mi pot reţine lacrimile. Oarecum surprinzător pentru mine, nu am plâns, probabil pentru că am făcut-o destul atunci când credeam că nu va fi să fie. Nu, tot ce-am simţit a fost fericire pură şi de-acum cunoscutul fior de anticipaţie în scurtul interval de timp dintre acordaj şi intrarea dirijorului. Zâmbetul nu m-a părăsit pe întreg parcursul concertului şi, inspirând adânc parfumul florilor, mi-am repetat de mai multe ori: "sunt la Concertul de Anul Nou de la Viena", de parcă voiam să mă conving pe mine însămi.


Programul a fost unul aparte (that figures, Zubin n-ar fi putut alege un repertoriu banal). Pe lângă faptul că nu mai puţin de cinci piese au fost interpretate în premieră, câteva lucrări au fost purtătoare ale unui mesaj. Astfel, anul acesta se aniversează 650 de ani de la înfiinţarea Universităţii din Viena, precum şi 200 de ani de la înfiinţarea Universităţii Tehnice vieneze. De aceea, în repertoriu s-au regăsit "Studenten-Polka", "Polca electromagnetică" sau piesa "Perpetuum mobile". Aceasta din urmă e o piesă cu o temă care, după cum sugerează şi titlul, se repetă practic la infinit. La final, după ce orchestra a repetat tema de vreo trei ori, Zubin s-a întors spre sală şi a comentat mucalit, în germană: "şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe..." :)) Mi-a plăcut mai mult decât "et caetera, et caetera, et caetera", cum a spus în concertul de pe 1 ianuarie. Asta a fost, de fapt, unica diferenţă între reprezentaţia de pe 31 decembrie şi cea de a doua zi.

Timp de aproximativ două ore cât a durat concertul, aproape că nu mi-am luat ochii de la el. Era pentru prima dată când îl puteam contempla din faţă în timp ce dirija şi am savurat fiecare clipă. A fost minunat să-l văd comunicând cu orchestra în spaţiu şi timp real. Magnetismul acestui om este extraordinar, energia pe care o transmite este incredibilă şi, pentru instrumentişti, motivaţia trebuie să fie fantastică. Fiecare zâmbet apreciativ adresat vreunui muzician îmi încălzea şi mai mult sufletul, fiecare intrare dată îmi transmitea un nou val de adrenalină. L-am îndrăgit şi mai mult, dacă aşa ceva mai era posibil :)

"Polca şampaniei" s-a încheiat cu Zubin oferindu-le câtorva membri ai orchestrei câte un pahar de şampanie, din care nimeni nu a băut :)) Era însă parte din regie şi m-a amuzat. Simţeam şi eu nevoia de-un pahar de şampanie sau măcar de-un demisec, dar la pauză preferasem să mă hidratez cu o apă minerală. Acesta a fost singurul aspect care, să zicem, lasă de dorit: în sală este teribil de cald. Probabil mai ales din cauza uriaşelor reflectoare, mă gândesc. În orice caz, era atât de cald încât pe chipurile membrilor orchestrei se prelingeau aproape continuu broboane de transpiraţie (suflătorii păreau să fie cei mai afectaţi). Zubin s-a şters şi el de mai multe ori cu o batistă, imagini care cu siguranţă nu se văd la televizor şi nici pe DVD nu vor apărea. Chiar mă-ntreb de ce nu se ia nicio măsură în acest sens... o instalaţie mai eficientă de aer condiţionat, de exemplu.

"Nu am voie să dezvălui titlul primului bis", ne-a spus el, pentru a nu da niciun indiciu despre ce se va întâmpla la sfârşit. Era vorba despre piesa "Explosions-Polka", al cărei final a fost pe măsură, adică... exploziv :)) La ultimul acord, Zubin a lovit scurt într-un fel de dispozitiv de formă semicirculară aflat chiar lângă pupitru, moment în care, după un pocnet care a semănat foarte bine cu o explozie, din tavan au "nins" mii de confetti multicolore :)) A fost magie! Personal, am avut senzaţia că întreaga orchestră sărbătoreşte fericirea mea :) 

Confetti - imagine de pe Facebook
Menţionasem mai sus o cameră de luat vederi. Concertul a fost înregistrat integral şi, din ce-am înţeles de la unii mai bine informaţi decât mine, pentru DVD-ul care se va produce se vor folosi imagini de la toate cele trei reprezentaţii (30 şi 31 decembrie, precum şi 1 ianuarie). Din acest motiv, cele trei spectacole sunt identice - pentru a se putea "lipi" cadre de la oricare dintre ele, după trebuinţă. E posibil deci ca pe DVD să se vadă undeva în dreapta sus şi mutra mea :)) Abia aştept să apară şi să văd dacă am fost imortalizată :D

Momentele "Dunărea Albastră" şi "Radetzky March" au fost divine :) Îmi aduceam aminte de numeroasele dăţi când mă gândeam că, într-o bună zi, voi audia acest concert din sală, şi nu doar de la televizor... Aplaudând ritmic la indicaţiile dirijorale, îmi simţeam obrajii arzând de fericire :) Mi-a plăcut foarte mult că Zubin a acordat atenţie în egală măsură tuturor spectatorilor: acum făcea semn balcoanelor să aplaude, apoi întregii săli, apoi celor aflaţi în spate de tot, după aceea din nou tuturor... practic, nimeni nu a fost ignorat, şi asta mi s-a părut foarte elegant din partea lui. Şi, ca fan constant al Concertului de Anul Nou, pot spune că n-am mai văzut niciun alt dirijor procedând astfel.

La încheierea concertului nu am părăsit imediat sala, ci am mai făcut câteva poze. În definitiv, cine ştie dacă o să mai ajung vreodată în Golden Hall la Musikverein? Am fotografiat aşadar cât am putut, inclusiv aranjamentele florale, mi s-a mai făcut şi mie o poză... şi am luat şi un suvenir: trei confetti diferit colorate :)) Spectatorii de pe 1 ianuarie au luat ca suvenir florile, ceea ce noi evident că nu puteam :)) Dar ca amintire sunt bune şi confetti, mai ales că nu-s tocmai mici :))



Cele 3 confetti şi pliantul în care se află biletul

Probabil cei mai autentici bujori de fericire pe care i-am avut vreodată - la ieşirea de la concert :)


Aceasta a fost povestea unuia dintre cele mai mari vise ale vieţii mele. Ştiu că articolul e lung, dar nu l-aş fi putut scrie mai pe scurt. Mi l-am dorit prea mult... şi, Doamne, cât de fericită şi recunoscătoare sunt că am avut ocazia de a-l scrie... :)

vineri, 2 ianuarie 2015

Pe-un drum cotit, spre Concertul de Anul Nou de la Viena :)


Prosit Neujahr şi bine ne-am regăsit în 2015, oameni dragi! :) Vă doresc să aveţi un an de basm.

Nu ştiu dacă mă credeţi, dar de mai bine de-un ceas mă gândesc şi mă răzgândesc: oare cum aş putea scrie? Oare cum aş putea începe? Cum aş putea povesti cât mai elocvent despre cea mai frumoasă şi cea mai dorită experienţă a vieţii mele, aceea a Concertului de Anul Nou de la Viena? M-am hotărât să încep prin a vă ruga să aveţi răbdare cu mine. După două zile încă nu-mi revin din emoţii. Ascult muzică vieneză pentru că nu vreau să ies din atmosfera sărbătorească şi pentru că mi-era dor. În ultimul an am ascultat extrem de puţin acest gen de muzică. Voi explica mai jos de ce. 

Anul trecut pe vremea asta aveam sufletul în chingi. Ştiam că dirijorul din 2015 va fi dragul meu Zubin şi-mi doream cu fiecare fibră a sufletului să ajung acolo. Poate mă înşel, dar mai multe indicii par să sugereze că a fost ultima dată când s-a aflat la pupitrul acestui concert. Atât de mult îmi doream, încât prima reacţie după ce-am aflat că el va dirija a fost un plâns zdravăn. Plângeam de dorinţă, de speranţă, de teamă. Şi-aveam să mai plâng după ce am primit un e-mail care mă anunţa că tragerea la sorţi s-a încheiat şi nu mă regăsesc printre norocoşii care au câştigat dreptul de a achiziţiona bilete. 

Nu pot să descriu cât de tare m-a afectat situaţia. Şi sinceră să fiu, nici nu vreau să-mi mai aduc aminte. Nu puteam vorbi despre asta fără să ajung în pragul lacrimilor. Reacţie disproporţionată, au decretat unii cu superioritate. O fi fost, nu ştiu. Dar era suferinţa mea pentru un vis pe care-l credeam a fi pierdut şi n-aveam de dat nimănui socoteală. M-am simţit bine scriind despre asta, mi-am revărsat sufletul aici, voi m-aţi înţeles şi încurajat şi vreau să vă mulţumesc încă o dată pentru suportul vostru de atunci. A contat enorm şi credeţi-mă că nu spun vorbe mari. 

N-am mai putut asculta muzică vieneză. De-a lungul anilor ascultasem de sute de ori şi tot de-atâtea ori îmi imaginasem cum va fi să aplaud ritmic pe Radetzky March din sala de concert de la Musikverein. N-am mai putut, ar fi fost o agonie, acum că mă gândeam că s-a terminat totul. Da, totul... pentru că, dacă n-aş fi reuşit să ajung acum la concert, foarte probabil nu s-ar fi întâmplat niciodată. N-aş mai fi putut să mă bucur de această experienţă, nu după ce l-aş fi ratat pe Zubin. Niciun alt dirijor n-ar fi reuşit să-mi inducă aceleaşi senzaţii şi trăiri.

Numai că... nu se terminase. Asta este cea mai importantă lecţie pe care cred că am avut-o de învăţat din toată această experienţă: nu s-a sfârşit până nu s-a terminat. Dacă n-ai reuşit într-un fel, încearcă în alt fel, trage până epuizezi toate gloanţele. Sau cum e vorba aia ultrademonetizată, dacă eşti dat afară pe uşă, intră pe geam. 

Geamul meu a fost deschis de o cititoare a blogului, S., şi de o foarte dragă prietenă a mea, A. (voi folosi doar iniţialele, pentru că nu ştiu dacă ar fi de acord să le dau numele). S. mi-a scris un mail în care mi-a indicat o agenţie de ticketing care ar pune bilete la vânzare, desigur la un preţ ceva mai mare decât al Filarmonicii. Am intrat pe site, m-am uitat... se mai găseau locuri pentru reprezentaţiile de pe 30 şi 31 decembrie, dar iniţial n-am avut energie să mai fac nimic în direcţia asta. Abia mă obişnuisem cât de cât cu ideea că n-a fost să fie, mă simţeam vlăguită de cât jelisem şi nu mai aveam putere să sper nici măcar un bob.
Atunci a intervenit A., căreia îi povestisem tărăşenia. Mi-a spus că nu voi avea linişte dacă nu voi fi încercat absolut totul şi că ar trebui să epuizez toate posibilităţile înainte de a abandona complet. Asta mi-a adus aminte de-o vorbă a lui Harvey din "Suits" - "I don't get lucky, I make my own luck" şi, fără nădejdi prea mari, am trimis un mail agenţiei. Răspunsul a venit prompt, a doua zi - da, aveau locuri, ce dată şi ce categorie de preţuri m-ar interesa?

Din acel moment, lucrurile s-au pus în mişcare. Am găsit bilet pentru un loc destul de bun şi la un preţ rezonabil (am plătit preţul oficial al Filarmonicii, plus 60% din costul biletului, acest procent fiind comisionul agenţiei). Sigur, n-a fost puţin, dar în comparaţie cu alte agenţii de ticketing, credeţi-mă că este rezonabil. Am văzut unele care vindeau bilete cu 4-5.000 de Euro bucata şi numai în contingent de două. Agenţia mea a fost de acord să-mi vândă un singur bilet (soţul nu e atât de pasionat ca mine de eveniment - de fapt, marşurile şi valsurile nu-i spun mare lucru - şi, având în vedere şi preţul condimentat al biletului, a renunţat fără regrete). Am achitat cu cartea de credit în luna aprilie, mi s-a confirmat rezervarea, iar în octombrie mi-au trimis biletul, într-un plic recomandat. Evident, pe bilet este trecut preţul normal, al Filarmonicii, dar în plic se regăsea şi factura, pe care era trecut costul total (adică inclusiv procentul de 60%). A fost un proces rapid, profesionist şi transparent şi recomand cu încredere această agenţie.

Dau toate aceste detalii în ideea că, poate, va citi pe-aici şi cineva care-şi doreşte să ajungă la acest concert, dar nu are baftă la tragerea la sorţi. Drept pentru care voi menţiona şi agenţia - este vorba despre Vienna Ticket, iar link-ul este acesta: https://www.viennaticket.com/index.php. Pentru eventualii doritori, sfatul meu e să trimiteţi mai întâi un E-Mail la birou (datele de contact sunt aici: https://www.viennaticket.com/contact.php) şi să întrebaţi exact ce vă interesează. După ce vă puneţi de acord, vă îndrumă ei spre formularul de comandă. Trebuie să spun că agenţia mai oferă bilete şi pentru alte evenimente exclusiviste din Viena, care teoretic sunt "sold out"... dar practic, nu prea ;)

Apropo de asta şi că tot vorbeam mai sus de tragerea la sorţi, am două motive să cred că Filarmonica din Viena nu este în totalitate sinceră în această privinţă; altfel spus, suspectez că tragerea la sorţi nu e atât de reală pe cât lasă ei să se creadă. Iată argumentele mele:

1) Pe site-ul oficial al Filarmonicii scrie negru pe alb că "singura posibilitate de a obţine bilete la acest concert este participarea la tragerea la sorţi". Nu serios? Eu sunt dovada vie a faptului că mai există şi alte posibilităţi (în total găsisem vreo 5 agenţii care ofereau bilete în regim de resale şi poate că mai sunt şi altele). De ce nu se menţionează nicăieri posibilitatea asta, nici măcar pe pagina oficială de Facebook a Filarmonicii? Ok, biletele sunt mai scumpe, dar la o adică ar fi disponibile şi poate există oameni care ar plăti în plus dacă ar şti... De ce secretomania asta?

2) Tot pe site-ul Filarmonicii se menţionează în clar text că înscrierea la tragerea la sorţi va fi confirmată printr-un E-mail. Citez: "your application will also be confirmed by e-mail". Pentru mine au fost vreo 8-9 aplicaţii (eu, soţul şi prieteni care mi-ar fi cedat biletele dacă ar fi câştigat). Ei bine, nimeni nu a primit acea confirmare pe mail. Ce garanţie am că numele noastre au fost incluse în tragerea la sorţi? Nu ni s-a confirmat niciun număr de înregistrare a aplicaţiei, nimic. În contul personal de pe site-ul Filarmonicii, pe care trebuia să ţi-l faci pentru a putea participa la tragere, există într-adevăr un mesaj de tipul "Dragă X, te-ai înscris la tragerea la sorţi pentru concertul cutare, categoriile de preţ cutare", dar asta-i tot. Nu tu mail, nu tu număr de înregistrare a aplicaţiei. Tot ce-am primit pe mail a fost vestea că n-am câştigat, atât.
Nu spun că nu are loc nicio tragere la sorţi - vreo câţiva trebuie să câştige în felul ăsta, pentru a se menţine impresia şi încrederea publicului. Dar am dubii că toţi participanţii care se înscriu au şanse egale.

Chiar şi după ce am avut confirmarea de la agenţie că biletul este rezervat, tot am avut reţineri şi nu m-am putut bucura pe deplin de evenimentul anticipat. Este motivul pentru care am ales să nu vorbesc pe blog despre asta, decât după ce s-a întâmplat. De ascultat muzică vieneză tot n-am ascultat, deşi mi-era tare dor. Până-n ultima clipă mi-a fost teamă de ceva neprevăzut care m-ar împiedica să-mi văd visul cu ochii. 

Ceea ce, din fericire, n-a fost cazul :) Unul dintre cele mai mari vise ale vieţii mele s-a împlinit. Povestea despre cum a fost, despre cum m-am bucurat de fiecare clipă a Concertului de Anul Nou de la Viena, despre fiorii de fericire şi despre senzaţiile extraordinare pe care le-am trăit timp de două ore, în articolul următor :)