sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Vise în noaptea Sfântului Andrei


Postul de astăzi are legătură exclusiv cu Sf. Andrei, aşa că voi începe prin a le ura toate cele bune şi un an însorit acelora dintre voi care-şi sărbătoresc onomastica :) Să vă meargă extraordinar în toate, oameni :)

De la mine pentru voi:

Nu putea lipsi usturoiul, nu-i aşa? :))

Bun, şi-acum să trecem la subiectul propriu-zis, şi anume visele de Sf. Andrei. Mai întâi, să vă spun ce-am visat eu azi-noapte (nu, dom'le, nu mi-am pus busuioc sub pernă ca să-mi visez ursitul, că l-am găsit demult, ergo nu mai am ce visa; revenim însă la acest subiect imediat). Aşadar, ţin să vă spun că am visat-o pe nici mai mult nici mai puţin decât Regina Marii Britanii :D Nu mai reţin ce făceam cu Majestatea Sa, dar parcă ne grăbeam amândouă undeva. Aveam aceeaşi ţintă, cum ar veni :)) 
Cred că e timpul să studiez bursa locurilor de muncă de pe site-ul Palatului Buckingham :D 

În altă ordine de idei. (Mult) mai tânără fiind, desigur că n-am rezistat ispitei de-a încerca să-mi aflu sortitul în această noapte. Astfel, într-unul dintre ani am decis că-mi voi pune busuioc sub pernă. Am procurat de la bunică-mea busuioc sfinţit şi am aşteptat optimistă lăsarea serii. 

Dar înainte să mă culc, am început să fiu cuprinsă de îndoieli. Oare-o fi suficient busuiocul de sub pernă? O fi dând rezultate? M-am gândit să pun şi pieptenele sub pernă (auzisem pe undeva că ar avea efect similar). Când să sting lumina, am decis că un fir de busuioc sub limbă n-are ce să strice (de asemenea, citisem că dă rezultate).  Am adormit stresată să nu înghit busuiocul şi concentrată să ţin minte ce visez. Nu mai ştiu ce-am visat, după cum nu mai reţin nici dacă am înghiţit sau nu firul de busuioc. Dar îmi aduc aminte că a doua zi eram dezumflată, ceea ce spune totul.

În alt an, am trecut la artileria grea: turtiţa de Sf. Andrei. O ştiţi? Dacă nu, staţi că vă luminez eu degrabă. 
Se face din făină şi sare, cantităţile fiind măsurate într-o coajă de nucă. Turtiţa se cocea apoi pe plită. Nu mai reţin precis, dar parcă erau cantităţi egale de făină şi sare; în tot cazul, era infernal de sărată. Se mânca jumătate din ea înainte de culcare, iar cealaltă jumătate se punea sub pernă. Apoi nu mai trebuia să se mănânce şi nici să se bea nimic. Pe cine visai că-ţi dă apă să-ţi astâmperi setea, urma să fie the one :D 

Dimineaţă am avut senzaţia că mi-e gura plină de jar, atât de uscată era şi atât de tare mă ardea setea. De visat, l-am visat pe un tip care mă curta intens la vremea respectivă şi care, în vis, mi-a oferit o ceaşcă de cafea. În spuma cafelei se formaseră nişte iniţiale. Păcat că nu le-am reţinut (bag seama că reţin toate bazaconiile şi uit ce e mai interesant, grrr). Anyway, respectivul nu mă interesa deloc, aşa că am fost decepţionată că l-am visat pe el. Pe de altă parte, m-am consolat cu faptul că nu mi-a oferit apă, ci cafea - iar eu nu beam cafea la vremea aia, deci am tras concluzia că nu e ursitul meu - ceea ce n-a fost şi nici n-ar fi avut cum să fie, de vreme ce nu mă atrăgea absolut deloc. 

Acestea au fost "experienţele" mele de Sf. Andrei; după cum se vede, irelevante. În acelaşi timp, am auzit de lume care-a avut vise mult mai interesante şi mai grăitoare, deci imposibil n-ar fi... Voi aţi încercat aşa ceva vreodată? Sau v-ar tenta s-o faceţi?

miercuri, 27 noiembrie 2013

Alo, radiologia? Aveţi cornuleţe proaspete?


Ieri am sunat la două centre medicale din oraş, în vederea unei radiografii de coloană vertebrală. Am scolioză de foarte mulţi ani şi de la un timp a început să mă sâcâie. Medicul de familie m-a trimis la radiografie, urmând să decidă apoi dacă recomandă gimnastică medicală sau mă trimite la specialist, să-mi recomande ăla ce-o şti. 

Primul centru
- Bună ziua, aş dori o programare pentru o radiografie completă de coloană, diagnosticul blabla...
- Bună ziua. Doriţi o radiografie?
("De ce, aveţi radiografii de vânzare?"). 
- Da, de coloană, completă, diagnosticul cutare. 
- Aveţi trimitere de la medic?
- Da, de la medicul de familie. 
- Vă rog să-mi citiţi ce scrie pe trimitere. 
Eram în ofsaid, nu luasem "docomentul" cu mine (zic "nu-l luasem" pentru că am sunat în pauza de la serviciu; la ora 18, când ajung acasă, eventual paznicul dacă mai e de găsit la centrul de radiologie; şi am puternica bănuială că el nu răspunde la telefon).
- Nu vă pot face programare dacă nu-mi citiţi exact ce scrie pe trimitere.
Îmi aduceam vag aminte că apăreau pe-acolo nişte prescurtări şi nişte iniţiale, dar n-aş fi fost în stare să le redau.

Îmi iau la revedere şi sun la al doilea centru (ceva mai mare decât primul, înglobând mai multe clinici, inclusiv de radiologie), unde repet povestea: doresc aşa şi pe dincolo, am trimitere, când se poate obţine o programare şamd. 
- Deci doriţi o programare la radiologie. 
- ... ăăă, da, zic, uşor derutată. ("Dacă am sunat pentru o radiografie de coloană, cam la ce secţie crezi c-aş dori programare? La ORL?")
- Noi nu facem programări la radiologie. 
A, nu? Dar aveţi clinică de radiologie, mă scuzaţi. Ce faceţi, cornuleţe cu nucă?
-Trebuie să vă faceţi o programare la medicul nostru radiolog (să n-am parte de Joiţica dacă am înţeles cum îl cheamă), care evaluează situaţia şi vă dă trimitere la radiografie.
-... aha. 
(Probabil "aha-ul" ăsta a sunat foarte stupid, dar aşa mă simţeam şi eu. Cum adică, vin cu trimiterea de la medicul de familie la un alt medic, care îmi dă apoi şi el trimitere la o investigaţie pentru care eu am deja trimitere? Mâna sus care mai pricepe ceva).
- Bine, îmi puteţi face o programare la medicul radiolog?
- Nu, trebuie să sunaţi la numărul 0921-şi-oricum-nu-mă-mai-interesa.
Mulţumesc, la revedere ("da' sigur nu faceţi cornuleţe cu nucă?"). 

Am sunat azi din nou la primul centru, am recitat ce scria pe trimitere şi am obţinut o programare - pe 19 decembrie mă duc cu curca la raze. La propriu :D 

Disclaimer: a nu se înţelege că aş avea de comentat la adresa sistemului medical german. Nu e vorba de asta. Sunt de părere că un pacient de aici are, în general, "cărţi" mai bune, doar prin simplul fapt că e bolnav în Germania şi nu în alte părţi. 

Dar birocraţiaaaaaa îmi face nervii franjuri. (De fapt nu ştiu dacă "birocraţie" e cel mai potrivit termen în context, dar cum altfel s-ar putea descrie învârtitul în jurul cozii de la cel de-al doilea centru?).

duminică, 24 noiembrie 2013

Cum a fost la petrecerea de Crăciun


Aseară, în jur de ora şase, ajungând la berăria unde urma să aibă loc petrecerea de Crăciun a firmei, îmi ziceam că timpul va trece, probabil, foarte greu până spre ora zece, oră la care mă gândeam că ar fi suficient de diplomatic s-o şterg fără ca asta să cauzeze demnităţi rănite.
Nu prea aveam motive să cred că va fi altfel decât cu doi ani în urmă, când am numărat orele până am scăpat de acolo. Teribilă plictiseala de-atunci; după cum vă spuneam într-o postare precedentă, tot ce făcuserăm a fost să mâncăm, să disecăm diverse de la serviciu şi să bem. Eu n-am băut atunci aproape deloc - ţin minte că primisem patru tichete pentru băuturi şi când am plecat, am lăsat două dintre ele colegilor.

Daaaar.... în mod cu totul neaşteptat, aseară a fost cu totul altfel. Sărind direct la concluzii:

1) de data asta, am primit cinci tichete pentru băutură. Le-am întrebuinţat pe toate :D Şi ca să fie clar de la început cum stau lucrurile, Cola am cumpărat de la bar, nemaiavând bonuri :))

2) pe la ora zece, în loc să mă fofilez, l-am sunat pe soţ: "Poţi să vii tu să mă iei? Dacă nu, trebuie să plec în vreo 45 de minute, că ultimul tren e la unşpe.... şi aici e-aşa de mişto, c-aş mai sta vreo două ore....".
A putut :D (Venisem cu trenul ca să n-am grija locurilor de parcare de la berărie, aspect foarte problematic, de altfel).

Şi-acum, detaliat. 

Începutul nu părea să fie din cale-afară de promiţător. În flyere (având ca subiect petrecerea şi care ni se distribuiseră din vreme), scria albastru pe alb că vom fi "întâmpinaţi" cu mini-pizza cu roşii şi rucola, respectiv cu sos de usturoi. Nu ne-a întâmpinat nimeni, mai bine-zis trecuse deja o oră de când ne instalaserăm la mese şi nu primiserăm nimic de mâncare. Am băut un Radler (bere cu suc de lămâie, la halbă de jumătate de litru) şi am bârfit pe îndelete şefii cei mari, pe care-i vedem în carne şi oase numai o dată pe an, anume cu ocazia acestei petreceri; în rest, le citim pe intranet vorbele pline de duh şi le contemplăm pozele din care zâmbesc corporatist. 

Periodic lumea ieşea la ţigară, ca să mai alunge monotonia şi ghiorăiala stomacului. Într-un final, ni s-a adus primul fel - supa (motiv pentru o colegă să mormăie toată seara că am rămas neîntâmpinaţi :))). Avusesem de ales între supă de castane sau supă picantă de pui. Yours truly, pusă pe fapte mari, a ignorat banalul pui şi-a ales demnă fiertura de castane. Nu mai mâncasem niciodată şi voiam să testez. 

Meh. O pastă cu gust dubios (mai degrabă de ciuperci, decât de castane), cam prea sărată şi cu nişte fulgi de migdale deasupra. Fail. Ieşeam mai câştigată cu licoarea transparentă de pui.

Între primul şi cel de-al doilea fel, moment artistic. Şefii cei mari au fost invitaţi în mijloc. "Din moment ce dumneavoastră aveţi cerinţe atât de ridicate de la angajaţi, e momentul să ne arătaţi de ce sunteţi în stare", a enunţat o vrăbiuţă de la departamentul de PR. 
N-a prea înţeles nimeni ce legătură era între pretenţiile lor de la noi şi ce-au avut de făcut. Concurs de flotări - cine reuşeşte cele mai multe flotări într-un minut. Apoi, genuflexiuni, urmate de sărituri ca-şi-cum-ar-fi-avut-coardă (dar n-aveau), cine umflă cele mai multe baloane şi cine înfăptuieşte cele mai multe avioane de hârtie ("care nu e obligatoriu să zboare", a adăugat PR-ista plină de spirit şi, văzând că nu râde nimeni, a chicotit de propria-i glumă).
Momentul a cam fost un fiasco - niciunul din ei n-a efectuat integral un minut de exerciţii. Hahaha şi hihihi, nu mai putem. Sau cutare chestie nu vrem să facem; a fost un singur tip care s-a încumetat să umfle baloane, de exemplu. Ce să spun. De parcă pe noi ne-o întreba careva dacă vrem sau mai putem, asta că tot se voia a fi o paralelă între ei şi noi.
Pentru ultima "probă" au avut de răspuns la întrebări legate de companie. De exemplu, câte femei lucrează în firmă. Vreo 300, a zis cu tupeu un manager. Wrong! Răspunsul corect era 442. Da' bine mai era informat, să nu-i fie de deochi, ptiu, ptiu. 
Câte calculatoare sunt în departamentul cutare, l-au întrebat pe altul. A zis o cifră mai mare decât în realitate. "Două la primărie, două la prefectură..." :D
La sfârşit, unul dintre ei a fost declarat câştigător; era aşa o hărmălaie, că nimeni n-a înţeles exact care-au fost criteriile de departajare; dar ce conta, oricum?

A sosit felul doi, pentru care puteam opta între gulaş de căprioară şi filé de porc cu sos de smântână şi garnitură de cartofi Macaire. Nimeni nu ştia ce-s ăia. Dar eu nu mănânc căprioară, din principiu (că veni vorba, nici raţă şi nici gâscă nu mănânc, în toate trei cazurile explicaţia fiind simpatia mea pentru animalele respective). Deci am luat porcul, cu neelucidaţii cartofi Macaire cu tot (s-a dovedit că era vorba de-un fel de chiftele din cartofi, banale). Mâncarea n-ar fi fost rea, dar sosul era sărat, ocnă! Se spune că, dacă mâncarea e sărată, înseamnă că bucătarul e îndrăgostit; ei bine, ăsta de preparase porcul trebuie să fi fost Romeo, Hamlet, Paris, Lancelot şi Orfeu la un loc. Dixit!

Am "stins" scurt al doilea Radler, de se uita Insipida la mine ca raţa la fulger. O fi crezut c-am să stau toată seara pe Cola? Un coleg a propus un Schnapps, pe care nu l-am refuzat. Simţeam nevoia, cu atât mai mult cu cât apăruse o formaţie locală care cânta în principal coveruri, dar şi melodii nemţeşti. Ceea ce n-ar fi fost rău deloc, dar cântau fals. Teribil de fals. Şi, cum altfel, foarte tare. Mai puteam comunica între noi doar dacă ne ţipam în urechi. 

Dar Schnapps-ul şi-a făcut treaba cu brio: ne-a apucat zelul şi-am ieşit cu toţii la dans. Aşa, pe lălăiala aia falsă. A fost foarte nostim şi inedit să ne vedem unii pe alţii şi-n ipostaza asta. Când voiam să ne odihnim, cântam de la masă. Adică, mă rog - cântat e un fel de a spune. În realitate am urlat frenetic în grup, de cred că mâine suntem toţi pe bomboane de gât :))

La desert am avut clătite cu mere şi sos de vanilie. Digerabile. Măcar pe-astea nu le-a mai izbutit sărate :D Însă mi-era tot mai sete (de la căldură, dans şi sarea îngurgitată până atunci), drept pentru care cele două halbe de Radler au devenit rapid patru.
Unul dintre şefii de tură - un adevărat gentleman, în vârstă de aproape 60 de ani, pe care n-am cuvinte să vă spun cât îl respect - m-a invitat la dans. Era o melodie nemţească zbânţuită, cu un ritm cam îndoielnic. "Trebuie să ai răbdare cu mine, n-am mai dansat niciodată pe muzică de-asta", i-am spus. "Nicio grijă", zice, "eu n-am mai dansat de 18 ani". Aha, deci ne completăm reciproc :)) Ne-am descurcat onorabil şi-a fost un moment chiar frumos. 

Revenind la masă, un coleg a făcut o mişcare greşită - de fapt, ne fluturam mâinile în aer plini de zel, lălăind "YMCA" - şi tot paharul lui de Cola a aterizat la mine-n poală. "Ei poftim", i-am spus partenerului meu de dans, "cum îi explic eu bărbatului că, după ce-am dansat cu tine, sunt udă leoarcă pe fustă?" :))

Am plecat acasă aproape de miezul nopţii, după cum vă spuneam. Cei doi litri de Radler mi se cam urcaseră la cap, iar Schnapps-ul trona victorios în vârf :D Mai băusem şi nişte Cola şi cafea, dar tot îmi bâzâiau creierii. Am adormit destul de greu şi mă gândeam că mâine - azi, cum ar veni - am să mahmuresc. Bag seama că nu. Mă simt obosită, dar cred că era firesc, după asemenea desfăşurare de forţe. 

Concluzionând, aşa da. Mai vreau! Numai să schimbe bucătarul şi formaţia :))

joi, 21 noiembrie 2013

Sinceritate în cuplu :D


Acum vreo hăăăt, 7-8 ani, viitorul (pe-atunci) soţ trebăluia pe meleaguri străine - unde l-am urmat, după ce ne-am procurat certificatul rozaliu - şi eu eram la Bucureşti, de asemenea trebăluind. Ne vedeam la câteva luni, dar comunicam zilnic - prin sms-uri, telefoane sau, când aveam noroc, pe messenger, sănătate şi zile senine cui l-a inventat. Nu era uşor, dar n-o să mă lansez acum în discursuri de tip "relaţia la distanţă chiar poate să funcţioneze"; altceva voiam să vă povestesc. 


Într-o seară, în timp ce eram ocupată cu masarea şi cremuirea conştiincioasă a zonelor pângărite de ticăloasa celulită, sună telefonul. Număr necunoscut. Cu mâinile pline de cremă, apuc telefonul cu un prosop şi răspund răstit, fiind gata să trântesc conversaţia în nasul cui mă întrerupe din nobila-mi îndeletnicire.

M-am lichefiat pe loc - era omul meu. Care, după efuziunile de început, m-a întrebat ce fac.

Ăăăăăăăă, cum să-i spun ce fac? Mi se părea o erezie. Bărbaţii nu trebuie să ştie că ne cremuim (de parcă ar fi chiori de-amândoi ochii şi n-ar observa nenumăratele tuburi şi cutiuţe din baie), ei trebuie să vadă numai produsul finit şi legat cu fundiţă roşie (nu cumva v-aţi gândit la prostii?).

Regretabil însă, nu mă găseam într-o dispoziţie creativă, aşa că n-am putut inventa la repezeală decât că mă uit la televizor. Doar nu era să-i fi spus că gătesc, serios acuma :D Intra în panică bietul. 
- La ce te uiţi?
Argghhhh.... la ce, la ce, la ce?
- Hai, spune drept, ce făceai?
Mda, m-a prins că televizorul e închis.
- Ei bine, dacă vrei să ştii exact ce făceam, află că mă dădeam cu o cremă contra celulitei! 
Na. Ia-o p-asta.
La celălalt capăt al firului, linişte. 
-.... alo?
L-am şocat, îmi zic.
-... da, aici sunt. Mă întrebam dacă... nu e prea târziu pentru crema asta?

Stop-cadru. Nu asta ar fi trebuit să spună. Un contrariat "dar tu nu ai nevoie de aşa ceva!" ar fi fost imperios necesar.

Orgoliul meu a avut nevoie de luni de zile de îngrijiri medicale.

miercuri, 20 noiembrie 2013

Status "chef de indiferent-ce": gheaţă la mal


Săptămâna asta şed binişor acasă - două zile de concediu rămase restante, la care se adaugă 3 zile de ore suplimentare - 24 de ore aşadar, din vreo 70 câte aveam acumulate. Nu mă plâng :)) Mi-ar fi plăcut să-mi iau acest liber în decembrie (de preferat între Crăciun şi Anul Nou, haha), dar nein, nu se poate, în decembrie nu se dă liber, că dacă dăm la unul, după aia vor toţi. Mno, să vă fie-n ciorbă.

De dormit am dormit, de stat degeaba am stat (dar continuu să practic cu râvnă acest sport :D), cu nişte programări demult amânate am rezolvat, de citit citesc. Apropo de asta - mi-am comandat pe bunul Amazon o cărămidă absolut impresionantă: "Beethoven, revoluţionarul singuratic". Îmi pot închipui de ce singuratic, nu pricep însă de ce revoluţionar - dar după ce voi fi citit cele 832 de pagini în germană :D, o să ştiu precis. Tot legat de cărţi, amân de ceva vreme să vă povestesc despre Lang Lang, a cărui biografie am citit-o acum câteva luni, dar cred că zilele astea am să comit postarea. 

În rest, nu fac nimic. Îmi tot ameninţ soţul că voi prepara o supă de cartofi à la Praga (cu usturoi, adică), dar până acum n-am izbutit s-o înfăptuiesc. Mă simt cam slăbită şi cam fără energie.

Sâmbătă avem petrecerea de Crăciun la serviciu. Aha, sâmbăta asta, pe 23 noiembrie. Ăştia-s nebuni. Cică n-au mai găsit liber în săptămânile următoare. Cred şi eu, dacă s-au trezit la spartul târgului. Tot e bine că n-au pus-o în august. 
Şi bineînţeles, habar n-am cu ce să mă îmbrac la party, care foarte probabil va fi covârşitor de plictisitoare. Ultima dată când am fost (în 2011, că anul trecut boleam şi decât să nu mă duc a doua zi la serviciu, am preferat să zic "pas" petrecerii şi să zac în pat), ultima dată ziceam, n-am făcut decât să mâncăm, să vorbim tot despre serviciu şi să bem vin fiert, bere sau punch fără alcool. Fascinant :|

marți, 19 noiembrie 2013

Amintiri îndepărtate - poreclele profilor


Într-o oarecare măsură, postarea de azi mi-a fost inspirată de Cami. Ea a scris un text care m-a dus instantaneu cu gândul la anii de şcoală; nu chiar la anii când învăţam să mâzgălesc beţişoare şi noduleţe, ci oarecum mai încoace, mai spre era noastră cum ar veni :D Şi mi-am adus aminte de mulţi profesori, dar mai ales de poreclele pe care le dăduserăm unora dintre ei... ;))

La gimnaziu

Nu prea i-am poreclit pe profii din gimnaziu. Fie erau prea banali şi nu se distingeau prin nimic, fie ne inspirau atât de multă frică încât nu cutezam să-i poreclim de teamă că ne-or putea citi gândurile, fie erau de treabă şi nu meritau încondeiaţi. Îmi aduc aminte doar de King Kong (profu de geografie - era înalt, gras, pleşuv şi cu nas ascuţit - absolut seducător, vă spun :D), Roboţel (mergea ca teleghidat, aproape fără să îndoaie genunchii) şi Pătrăţica (asta nu pentru că biata femeie ar fi fost grasă, că nu era, dar purta mereu nişte cămăşi cu figuri geometrice). 

La liceu

Nici în liceu nu-mi aduc aminte să fi fost prea activi într-ale poreclitului. Molecula (v-aţi prins, asta era profa de chimie, care-şi începea nepătrunsele-i discursuri aproape invariabil cu "avem o moleculă..."), Space Jam (nu mă întrebaţi! Aşa o porecliseră unii pe profa de franceză, niciodată n-am ştiut de ce. Pot doar presupune că i se trăgea de la ochelarii cu rame uriaşe, care pe faţa ei cu trăsături minuscule deveneau de-a dreptul monstruoşi) şi Beni-Beni (un prof sâsâit, care ne amintea de iepuraşul omonim din "Alice în Ţara Minunilor").

La facultate

Şi-n studenţie am şomat la capitolul porecle. Viermele era decanul (pentru că rodea în noi ca un vierme, în sesiune mai ales), Mistreţul (proful de Politologie & Doctrine Politice, a cărui poreclă se justifica foarte simplu - am hotărât noi că seamănă cu animalul respectiv) şi Găina (aici nu pot intra în detalii, mă limitez să spun doar că porecla avea o foarte mare legătură atât cu numele respectivei, cât şi cu felul ei de-a fi).

La masterat

Eheeeei.... după seceta din anii precedenţi, se poate spune că la masterat mi-am scos pârleala. Am avut noroc şi de faptul că prietena mea era la fel de creativă ca mine, deci ne-am găsit, cum s-ar spune :D Şi n-am iertat pe aproape nimeni:
Liliacul - proful de Geopolitică. Era un maniac obsedat de materia lui şi semăna cu un liliac. Asta dacă acceptăm faptul că liliacul are nasul ascuţit. 
- Ridichea Vâslaşă - dacă v-aţi gândit că era femeie, nope, nu era :)) Era un prof scund, cu cap rotund şi-un smoc de păr în creştet. Semăna perfect, am decis noi, cu o ridiche. Care ridiche a deveni vâslaşă în momentul în care proful a început să dea energic din mâini în timpul explicaţiilor. Când a început să ne vorbească plin de patos despre sistemul organizaţional, am inventat rapid un nou concept: acela de sistem ridichial.
- Firicel - a fost întâi Frunzuliţă, apoi l-am avansat la Firicel. Era extraordinar de slab şi deşirat. Îi păstrez o amintire frumoasă pentru că nu ne-a dat afară de la seminar, pe mine şi pe prietena mea, în momentul în care ne-a pufnit râsul. Ne pufnise pentru că el a zis unei colege aflate la tablă să "îmbucăţelească" un grafic :D
- Din faţă Zimbru, din profil Timbru - asta chiar că nu mai are nevoie de explicaţii, nu-i aşa? :))
- Cipăndele - nu mai ţin minte ce preda ăsta.... ceva legat de Criza de imagine, parcă. Probabil deloc întâmplător traversa el însuşi o astfel de criză. Era mic de statură, mereu strâns de gât de-o cravată pestriţă şi neasortată, grizonat şi cu nas mare - per total, moartea pasiunii. Şi cum în perioada când începuse să ne predea tocmai veniseră Chippendales în România, mult nu ne-a trebuit :))
- Murătura chifligită - nici ăsta nu era femeie :)) Era un seminarist prea-pătruns de importanţă, acru şi nesuferit. Nici nu trebuia mai mult ca să fie potcovit cu porecla asta.
- Pârul - also known as Piticul Urlător, ne preda Relaţii Publice. Porecla lui provenea de la iniţialele PR. N-am fost prea creative aici, recunosc.

Au mai fost câţiva, dar cu porecle banale (Raţa, Mumia, Tătăiţă). Vedetele incontestabile, la amintirea cărora ne amuzăm şi-acum, după aproape zece ani de când am terminat masteratul, sunt cei de mai sus.

Rândul vostru acum ;)) Ce profesori v-aţi încondeiat şi de ce?

duminică, 17 noiembrie 2013

Aventuri în oraşul Renaşterii italiene (IV)


Dragii babei (vorbă să fie :D), una şi cu una fac două: dacă nu scriu azi, imediat, acum, ultima postare despre aventurile noastre la Florenţa, chiar că o să ne apuce Crăciunul. Şi-aşa am întârziat mult prea mult cu acest ultim episod, care va fi oarecum diferit de celelalte trei, în sensul că nu va mai aborda o singură temă, ci va fi un fel de cocktail, cu referiri la mai multe întâmplări şi obiective diferite.

Nemailungind vorba, în afară de catedrala Santa Maria del Fiore, Galeriile Uffizi, Ponte Vecchio, plimbare în centrul vechi şi Palazzo Vecchio, iată ce am mai făcut:

L-am vizitat pe David al lui Michelangelo. Pot spune că asta a reprezentat o adevărată provocare. În sensul că, onorabilul David nu se afla în Galeriile Uffizi - cum crezuserăm noi iniţial - ci în alt muzeu, respectiv Galleria dell'Accademia. Duminică, după ce vizitaserăm Galeriile, ne-am dus la acest muzeu, dar când am văzut ce coadă era ŞI acolo, am renunţat. Efectiv nu mai eram în stare atunci de aşa-ceva. 
A doua zi, adică luni, toate muzeele închise. "Nu plec din Florenţa fără să-l văd pe David!", am miorlăit eu, ca o femeie ce mă aflam. Mă rog, o foarte interesantă parte din David o văzusem şi-o răs-văzusem - pretutindeni se comercializau magneţi cu penisul antemenţionatului. Foarte bine reprezentat (penisul, zic). Ba chiar pe unii magneţi mai şi scria "Ohhhhh, David!". No comment :D

În fine, eu voiam neapărat să văd şi cei peste cinci metri de proprietar al penisului (statuia are o înălţime de 516 centimetri, că veni vorba). În ziua următoare urma să plecăm din Florenţa, având tren spre Veneţia la ora 11. Singura soluţie - marţi dimineaţa. Aşa că ne-am trezit la ora 7, am renunţat la micul dejun şi puţin înainte de ora 8 eram la Galleria dell'Accademia, unde începuse deja să se formeze coadă. Fiind printre primii, am intrat în primul "val". 
David e... măreţ. M-a copleşit. N-am fost din cale-afară de emoţionată, dar m-am bucurat foarte mult că am ajuns să văd şi această capodoperă. Nu aveam voie să facem poze, dar nu pot scrie despre el fără să pun o fotografie. 


Tot în Galleria dell'Accademia am vizitat o expoziţie de instrumente muzicale, unde am văzut pentru prima dată o vioară Stradivarius. O să fiu cinstită cu voi: dacă n-ar fi scris acolo că e Stradivarius, nu mi-aş fi dat seama. Dar, ca idee în sine, a fost interesant.
Din magazinul muzeului mi-am cumpărat şi singurul suvenir din această excursie - o pereche de cercei aurii în formă de monede, ilustrând florinii de pe vremuri. 

Şi, din moment ce renunţaserăm la micul dejun, se cerea o cafea! Ia să fim niţel snobi, ne-am zis - şi iată-ne la o terasă din Piazza della Signoria.


Snobism ne-a trebuit, snobism am găsit. Cafeaua a fost aşa-şi-aşa, sucul de portocale cam tot pe-acolo, dar servirea a fost sub orice critică. Chelnerul a luat comanda târziu, după care a trântit pe masă ceaşca de cafea şi paharul în scârbă. A fost una dintre foarte puţinele dăţi când nu am lăsat bacşiş.

Am urcat la fortăreaţa Belvedere şi cu această ocazie am apreciat o dată în plus covârşitoarea importanţă a plasturilor. Doamnelor, nu porniţi niciodată la drum fără să aveţi acest inestimabil accesoriu în poşetă. În absenţa lor, nu-s deloc sigură că aş fi fost în stare să merg atât de mult pe jos, iar de urcat, nici pomeneală.


Ajunşi sus, am dat peste... o chestie. Nu aveam idee ce reprezintă. I-am dat ocol, nu scria nimic pe nicăieri, dar numai a sculptură renascentistă nu arăta. Era ca un fel de păianjen suprarealist.


- Ce mai e şi aiureala asta în centrul Florenţei, am bombănit eu.  Am să protestez pe blog.
- Mai bine te-ai informa întâi, a zis soţul, precaut. Te pomeneşti că o fi cine ştie ce operă celebră şi te faci de baftă că nu ştii. 
Aveam să descoperim chiar în seara aceea ce era cu păianjenul dubios. Ne-am învârtit pe acolo, am făcut câteva poze şi am coborât.


Câteva ore mai târziu, vizitând Palazzo Vecchio, am dat peste nişte neamuri de-ale păianjenului - nişte statui uriaşe ale lui Buddha, ale doamnei Buddha, ba chiar şi ale unor copii de Buddha (habar n-am avut că onorabilul a avut şi familie). Mă rog, în viziunea sculptorului Zhang Huan, cu siguranţă  a avut. Da, era vorba de o expoziţie de artă chineză modernă, despre am citit într-un pliant disponibil la casa de bilete a palatului. Am aflat cu această ocazie că păianjenul nostru de la fortăreaţă se numea "Trei capete şi şase braţe". Emoticon-cu-o-sprânceană-ridicată. Ce-i cu borşul ăsta? De ce l-ar expune cineva pe Buddha într-un palat renascentist? Sau păianjenul într-un loc unde lumea urcă pentru a admira Florenţa şi dealurile Toscanei? Mă rog. Nu trebuie să le pricep eu pe toate. 

Am mers pe urmele dragului meu Zubin Mehta :) Altfel spus, am ţinut să văd teatrul Maggio Musicale Fiorentino, sediul uneia dintre orchestrele sale.


N-aş fi crezut că voi revedea anul ăsta marea, dar am avut parte de ceva mai mult decât asta. Nu doar că m-am reîntâlnit cu marea, dar am făcut o nouă cunoştinţă - Marea Adriatică :)


Am înotat, am stat la plajă, am căutat scoici, pe care le-am fotografiat şi apoi le-am redat mării.


A fost o călătorie scurtă, dar deosebit de frumoasă şi intensă. Această ţară e superbă...  Admirând diferite comori şi frumuseţi, mi s-a întâmplat de mai multe ori s-o citez pe Nancy Mehta, soţia lui Zubin, care, povestind într-un interviu despre un concediu petrecut de ei în Italia, a exclamat "Who wouldn't love Italy?" :)

miercuri, 13 noiembrie 2013

Două curiozităţi şi-un gin tonic


Săptămâna asta sunt schimbul doi, deci teoretic aş avea timp berechet de scris pe blog. Problema este că mă trezesc mahmură de zici că-n loc să muncesc am benchetuit şi-am scăpat cam mult gin în ginul tonic (vă zic mai la vale de ce spun asta).
Aşa că demonul creaţiei mele doarme adânc - sau e mahmur ca şi mine, ceea ce e cam acelaşi lucru.

Totuşi, am două curiozităţi şi-am zis să le fac publice, poate primesc lămuriri, cine ştie. Dacă nu, măcar vă fac şi pe voi curioşi, na :))

Aşadar:

- de ce-ar avea o femeie mai mult de un singur fond de ten o dată? Cunosc persoane care au câte cinci, şase fonduri de ten, pe care le folosesc alternativ - azi unul, mâine altul, poimâine altul, răspoimâine cel de azi şi tot aşa. Nu reuşesc să pricep chestia asta. Adică nu e ca şi cum ai asorta machiajul la ţinută sau ai avea chef de culoarea cutare, cum ar fi cazul fardurilor de ochi sau al rujurilor. Fondul de ten e cel în nuanţa naturală a tenului fiecăreia. Dacă aplici unul mai deschis te trimite lumea din jur la doctor că eşti cam palidă, iar dacă e mai închis te suspectează că ai adormit la solariu. Prin urmare... de ce-ar avea cineva mai multe fonduri de ten? Eu am întotdeauna câte unul - îl folosesc până se termină, apoi iau altul în aceeaşi nuanţă, eventual şi din aceeaşi gamă dacă se întâmplă să găsesc.... şi basta. Care e şmecheria să ai mai multe simultan?

- a doua curiozitate vizează Facebook-ul, mai exact îndemnul "cutărică invites you to like indiferent-ce". Însăşi formularea e de tot râsul, cum adică mă inviţi să-mi placă? Pune un link la tine pe pereţi :P şi dacă mi-o plăcea, nimeresc şi singură butonul de "like". Treaba asta mi se pare o intruziune. Şi ceva-mi spune că nu are cine-ştie-ce succes.
Ok, că Facebook a ouat bazaconia asta, nu mă miră. Dar de ce-ar folosi-o cineva? Şi o folosesc destui, că altfel n-aş fi ajuns să am curiozităţi în această privinţă. În ceea ce mă priveşte, am fost invitată să-mi placă :D o pagină a unui centru SPA din Cluj, una despre un mare cros, una despre un business propriu de software development, încă una despre un magazin online... N-am like-uit niciuna dintre pagini, drept pentru care m-am ales cu două unfriend-uri. Să mă învăţ minte :))

Aşa, ziceam că vă spun de ginul tonic. De băutura asta se leagă amintirea despre singura beţie din viaţa mea. Împlineam 24 de ani, aveam un mic party şi-am zis s-o fac lată :)) Drept pentru care, în loc de trei părţi Schweppes şi o parte gin - cum făceam de obicei ginul tonic - mi-am pus jumate-jumate. Sau 60% gin şi 40% Schweppes, cam pe-acolo. 


Urmarea a fost că am devenit extrem de vorbăreaţă, insistentă (pisăloagă, mai corect spus) şi tonică :D Doream neapărat să-mi scot lentilele de contact şi faptul că m-am ciocnit de uşa de la baie nu era un motiv să renunţ la idee. Am sfârşit prin a adormi cu lentilele puse, ceea ce-a adăugat la mahmureala de-a doua zi o foarte nesuferită senzaţie de nisip în ochi - asta după ce-am reuşit, în fine, să le scot. 

(Poza am pus-o pe post de stimulent pentru chef de plecat la lucru, chef care-mi lipseşte cu desăvârşire) :))

duminică, 10 noiembrie 2013

30 despre cărţi


Sper că şi vouă vă era dor de-o postare despre cărţi, pentru că mie sigur îmi era. Postarea originală am găsit-o aici şi apreciez în mod deosebit faptul că poate fi preluată de oricine - pentru că, într-adevăr, este vorba despre o leapşă. Da, ştiu că n-a trecut decât o lună de la precedenta, dar asta este despre cărţi!!! :) Fapt pentru care se acordă circumstanţe atenuante :D 
Acestea fiind spuse, să-i dăm drumul, zic.

1. Cea mai bună carte citită anul acesta: "Mozart - eine Biographie". Este o carte foarte bine documentată şi care cuprinde multe adevăruri neplăcute despre Mozart. Dacă sunteţi curioşi, am făcut o recenzie.

2. O carte pe care am citit-o de mai mult de 3 ori: în tinereţe reciteam mai mult. "Ion", "Cel mai iubit dintre pământeni", "Contele de Monte Cristo" şi foarte multe altele. Acum nu prea mai recitesc. Timpul îmi pare oricum prea scurt pentru câte cărţi bune există. Ok, când sunt în toane gri închis - ca ieri - răsfoiesc unele cărţi deja citite, dar care mă destind mereu, cum ar fi cele scrise de Dan Brown.

3. Seria mea preferată: acum şi pentru totdeauna, Muşchetarii :)

4. Cartea preferată din seria preferată: hmm... cred că "După 20 de ani", adică partea a doua din ciclul muşchetarilor. Chiar dacă au îmbătrânit, nu şi-au pierdut acel joie de vivre, tragediile trăite nu i-au copleşit, nu sunt atât de bătrâni încât să nu mai poată lupta şi sunt parcă mai mucaliţi ca oricând. Numai când îmi amintesc ce răbdător îi explica d'Artagnan lui Porthos: "eşti un nătărău, prietene Porthos". :))

5. O carte care mă face fericită: n-aş putea să mă opresc la un titlu fără a face vreo nedreptate. Cred că depinde de starea de spirit, de vârsta la care am citit-o şi de ceea ce m-a condus la cartea respectivă. Dacă ar fi să numesc unele, aş spune că m-au făcut fericită cărţile despre Zubin, pentru că mi-e drag el (recenzii, aici şi aici); m-a făcut fericită "Quo Vadis", pentru că mi-a umplut sufletul de lumină şi căldură; m-au făcut fericită toate cărţile scrise de Rodica Ojog-Braşoveanu şi Agatha Christie, "La răscruce de vânturi", volumul de interviuri acordate de Al Pacino, "Ion" de Liviu Rebreanu şi somebody stop me, că nu mai trec de punctul 5...

6. O carte care mă întristează: "Oscar şi Tanti Roz". Mi-au dat lacrimile citind-o.

7. Cea mai subestimată carte: romanul poliţist, în general. Tinde să fie considerat facil, dar de foarte multe ori, nu este. Psihologie, elemente de thriller, descriere, portret literar - toate acestea se regăsesc într-un roman poliţist bun. 

8. Cea mai supraestimată carte: în opinia mea, orice carte semnată de Coelho :D

9. O carte care nu credeam să-mi placă, dar am sfârşit iubind-o: "Ion". Am citit-o la 16 ani (era lectură obligatorie) şi mare silă ce mi-era să mă apuc de ea. Nu ştiu de ce, poate de unde nu-mi plăcea numele eroului :)) Am început s-o citesc sîmbătă dimineaţa şi am terminat-o în noaptea următoare, pe la ora două. A fost o nebunie, o revelaţie, nu-mi venea să cred cât de mult putea să-mi placă... şi m-am îndrăgostit de ea. Am recitit-o până aproape am învăţat-o pe de rost. Şi la proba scrisă de limba română de la bacalaureat, am avut romanul românesc modern al lui Rebreanu. Deci am scris despre Ion al meu după pofta inimii! :))

10. Cartea clasică preferată: "Anna Karenina".

11. O carte pe care am urât-o: cărţile lui Sadoveanu, fără excepţie. Păcatele mele, cât m-au chinuit toate. Şi "Baltagul", şi "Neamul Şoimăreştilor", ca să nu mai spun de "Fraţii Jderi". Le-am biruit, nu-i vorbă, dar n-o să înţeleg niciodată de ce-au fost ridicate la rang de artă...

12. O carte pe care o iubeam, dar acum nu-mi mai place: nu există. Dacă am iubit-o, am avut cu siguranţă un motiv şi-n privinţa asta nu mă răzgândesc. Sunt fidelă iubirilor mele ;))

13. Scriitorul preferat: Charles Dickens.

14. Cartea (preferată, presupun?) de la scriitorul preferat: "Marile speranţe".

15. Personaj masculin preferat: Hercule Poirot.

16. Personaj feminin preferat: Minerva Tutovan şi Tuppence Beresford.

17. Citatul preferat: "Femeile sunt principala piatră de încercare în activitatea unui bărbat. E greu să iubeşti o femeie şi să realizezi ceva în acelaşi timp. De aceea nu e decât un singur remediu pentru a iubi fără să fii împiedicat de la lucru, şi anume: căsătoria." ("Anna Karenina").

18. Prima carte pe care-ţi aminteşti să o fi citit în copilărie: "Ursuleţul Winnie Puh", de A.A. Milne.

19. Carte preferată după care s-a făcut şi film: "Green Mile".

20. Cartea care te face să râzi cu lacrimi: "Poveste imorală", de Rodica Ojog-Braşoveanu.

21. Cartea preferată din copilărie: "Singur pe lume", "Legendele Olimpului" şi "Aventurile lui Oliver Twist".

22. Cartea pe care o citesc acum: pendulez între "Liebessabotage" de Amélie Nothomb şi "Agonie şi extaz", de Irving Stone. 

23. Plăcerea mea vinovată: romanele Sophiei Kinsella, după cum chiar ieri vă povesteam :))

24. O carte pe care îmi doresc să o citească mai multă lume: aş recomanda oricui să citească "Muntele vrăjit", de Thomas Mann.

25. Cartea preferată citită în şcoală: am zis mai sus, "Ion". 

26. O carte care mi-a schimbat opinia în legătură cu ceva: nu-mi vine nimic în minte. Cărţile fie mi-au confirmat ideile şi concepţiile, fie mi-au deschis drumuri noi - dar încă n-am citit niciuna care să mă redefinească.

27. Cea mai surprinzătoare răsturnare de situaţie ori cel mai surprinzător sfârşit: "Doamna Dalloway", de Virginia Woolf. E o carte căreia îi lipseşte elementul de suspans, dar finalul nu e propriu-zis un final, ci rămâne deschis interpretărilor.

28. Titlul preferat: "Partitura vieţii mele" :)

29. O carte pe care toată lumea o urăşte dar mie îmi place: nici aici nu ştiu ce să pun. Oare chiar există vreo carte pe care lumea s-o urască?!

30: Cartea preferată: mai nou, "Agonie şi extaz". Iubesc fiecare rând, este.... minunată :)

După cum ştiţi deja, aveţi libertatea de a prelua leapşa - integral sau pe bucăţi, aici sau pe blogul propriu, după cum doreşte fiecare :)

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Despre micile plăceri vinovate


Nu sunt în cea mai formidabilă stare de spirit cu putinţă, drept pentru care am decretat că seara aceasta va fi dedicată măruntelor plăceri vinovate. Guilty pleasures. Parcă sună mai bine în engleză, poate de unde americanii au inventat sintagma asta. 
(Normal că americanii. Cine altcineva?).

Drept pentru care:

- voi face o baie în spumă de vanilie. Am doar o mostră şi o tot păstram pentru n-am habar ce moment. Dar e una dintre aromele mele preferate şi dacă nici atunci când sunt ursuză nu mă pot scălda - la propriu - în vanilie, atunci când?

- mă voi uita la filmul "Confessions of a Shopaholic", realizat după cartea cu acelaşi titlu, de Sophie Kinsella. Sper să fie măcar pe jumătate la fel de amuzant ca romanul şi să inducă aceeaşi atmosferă de glamour. Mă rog, ecranizarea unei cărţi de succes e întotdeauna cu schepsis, dar, că tot vorbim de filme glossy, "Devil wears Prada" a fost o reuşită remarcabilă din acest punct de vedere. Deci se poate. Ok, în "Confessions of a Shopaholic" nu joacă Meryl Streep.... :D 


- voi răsfoi nişte cărţi de Dan Brown şi de aceeaşi antemenţionată Sophie Kinsella. Cărţi deja citite, dar pe care le regăsesc mereu cu plăcere. N-am deloc dispoziţie de profunzimi şi / sau lecturi serioase. 

- voi mânca tort de ciocolată şi nişte nuga cu fructe confiate. Dacă mă supăr, mă înfig şi-n jeleuri multicolore. Oh, da, ştiu. O să plătesc preţul pentru acest dezmăţ. Mno, îmi asum riscul.

După toate astea, anticipez că o să mă simt: 
a) îmbuibată
b) plină de zaharuri
c) superficială.

.... dar sper că voi fi mai bine din punct de vedere emoţional. 

Voi căror "guilty pleasures" vă dedicaţi, atunci când simţiţi nevoia de aşa ceva?

joi, 7 noiembrie 2013

Nouă ani de la o cafea


Nu promitea să fie mai mult decât o discuţie la o cafea între doi oameni care se cunoscuseră online cu două luni în urmă, vorbiseră zeci de ore, îşi destăinuiseră secrete fără să aibă idee cum arată celălalt şi pentru care nu exista subiect-tabu. 

Nu avea motive să fie mai mult de-atât. El nu-şi dorea să se implice într-o relaţie serioasă, ea cam tot pe-acolo. Dar după atâtea discuţii, fiecare era curios de cum e celălalt "for real".
S-au pregătit temeinic pentru ceea-ce-nu-trebuia-să-fie-decât-o-cafea. 

El i-a adus praline cu Bailey's şi un CD cu soundtrack-ul serialului "Twin Peaks", pe care ştia că şi-l doreşte. 
Ea nu i-a adus nimic, dar s-a pregătit ca pentru nicio altă întâlnire din viaţa ei. În mod excepţional şi-a pus lentilele de contact, s-a coafat, machiat şi bibilit de nu se mai recunoştea nici ea. Nu-i era clar de ce face asta. Doar n-avea să fie decât o cafea. 

Cafeaua (acompaniată de papanaşi, respectiv tortellini) a fost urmată de ore-n şir de plimbare. Niciunul nu părea dispus să încheie seara. În acelaşi timp, nimic nu anunţa ce urma să înceapă.

7 noiembrie 2004 e una dintre datele pe care ea îi pretinde lui să le ţină minte :D Alături de data când s-au cunoscut online, data când au devenit propriu-zis un cuplu, data cununiei civile şi data nunţii. Cum aţi zis? Nu, domn'le, nu e exagerată :D Nu i-a cerut, bunăoară, să ţină minte data primului "te iubesc" :)). Şi nici cum era îmbrăcată ea. Eeee, vedeţi ce înţelegătoare e eroina noastră? :P

La multe aniversări de 7 noiembrie ne doresc, mie şi lui :)

miercuri, 6 noiembrie 2013

Ploaie cu ochelari


În fiecare zi plouă. Plec pe ploaie, vin pe ploaie.
Ploaie măruntă, îndesată, care te deprimă încă şi mai repede decât te udă.

E întuneric când plec, e întuneric când vin. Practic, văd lumina zilei doar în pauze. Tot în pauze revăd şi ploaia. Nu că mi-ar fi fost dor de ea, dar nu s-a oprit deloc, de dimineaţă. O regăsesc seara.

Ştiţi ce poate fi încă şi mai enervant decât faptul că - tot în fiecare zi - uiţi umbrela acasă? Faptul de-a purta ochelari. Instantaneu, lentilele sunt împestriţate cu picături de ploaie. Intru victorioasă în maşină, şterg ochelarii cu un şerveţel umed. Me proud, câtă prevedere să am mereu aşa ceva în poşetă. Numai că nu ştiu cum se face, niciodată nu reuşesc să-i curăţ cum trebuie. În sensul de-a fi perfect curaţi. Rămâne mereu o umbră, o pată, un chelcăşoz care mă incomodează cu atât mai mult cu cât e unica impuritate de pe suprafaţa altminteri imaculată a lentilelor.

Drumul e mai greu ca de obicei. E întuneric, plouă, şoseaua umedă şi strălucitoare, multe maşini. Ajung la serviciu cu ochii cât cepele. Beau cafea spârcâială de la automat. Muncesc nouă ore. Uit să-mi curăţ ochelarii.

Plec spre casă la cinci după-amiaza. Parcă ar fi dimineaţă: e frig, plouă, iar mi se pătează ochelarii. Ajung la domiciliu în jurul orei şase. Mai am 12 ore până pornesc din nou.

Şi tot nu-mi amintesc să curăţ ochelarii.

PS, într-o notă ceva mai vioaie - am o carte foarte mişto. În Deutsch. De la bibliotecă, deci zoresc s-o termin. Mă gândesc cu plăcere la ea peste zi, abia aştept să citesc în continuare. Şi-atunci, întrebarea este: de ce mă apucă un mare chef de citit numai la ora 5 dimineaţa?!!!

duminică, 3 noiembrie 2013

Logică de şefi


 Adică cea mai logică.

Se dă următoarea situaţie: într-o zi, nişte muncitori au ca sarcină să producă dulceaţă din 50.000 de prune pe zi. Muncitorii disponibili sunt puţini şi se fac presiuni asupra lor. În ziua respectivă, aceştia află că muncitorii din livada vecină - a căror sarcină este să culeagă prunele pentru dulceaţă - au primit sarcină să culeagă numai 45.000 de prune până la încheierea programului de lucru. 
Să se afle logica după care s-a ghidat boierul care-a dictat primilor muncitori să facă dulceaţă din 50.000 de prune, iar culegătorilor, să pregătească doar 45.000. 
Nu, nu existau prune-restanţă. Ar fi fost prea simplu răspunsul :))

În altă ordine de idei, sub pălăria cuvântului "flexibilitate" (pe care-l detest tot mai mult), ni se schimbă orarul de lucru de la o săptămână la alta. Cu interes crescând aflăm, la interval de câteva zile, ba că facem schimbul doi, ba că lucrăm sâmbăta începând de la ora 10, ba că începem munca la ora 7 în loc de 6, prestând nouă ore, c-aşa-i în tenis. 
Acest ultim aspect nu m-ar deranja din cale-afară de mult (în definitiv, dorm o oră-n plus dimineaţa), dar faptul că terminăm în jurul orei 17 e foarte enervant. Nu de alta, dar mi-am făcut nişte programări la dentist, pe vremea când credeam că vom încheia programul de lucru ca şi până acum, la ora 15 sau cel târziu 16 :)) Programări pe care acum trebuie să le modific ori să le contramandez. 

Şi capac la toate, mâine e luni! Inspir adânc şi încerc să găsesc ceva - orice - de natură să mă motiveze pentru a porni mâine cu avânt la muncă. Dau peste asta:


Bine, Harvey, bine. Am priceput. Citesc dicţionarul de la coadă la cap. Şi aştept cu interes luna ianuarie, că veni vorba :))

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Ceva numai bun pentru weekend ;))


Sunt mai bine de doi ani de când n-am mai scris niciun post pentru categoria "link-ul săptămânii", şi dacă se întâmplă acum, e pentru că am dat peste ceva atât de senzaţional încât n-am rezistat tentaţiei de a împărtăşi cu voi. 

Să nu mai lungim vorba, vă las să vă delectaţi. E o chestiune absolut genială, cine a scris asta ar merita să fie decorat :))

Aşadar, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi existat Facebook în timpul celui de-al doilea război mondial? Vedeţi mai jos...

http://u267p171.ilyke.net/if-facebook-existed-during-wwii-/15611

Enjoy! :)

PS: weekendul meu începe cu şapte grade, ploaie măruntă şi perspectiva a nouă ore de muncă (de la 10 la 19:45, ăsta fiind un orar de lucru aparte - întrucât ieri nu s-a lucrat, fiind sărbătoare, s-a decis că e mai bine aşa, din motive descrise cu termeni pompoşi precum "optimizare", "eficientizare" sau "maximizare").

Sper că weekendul vostru e mai aproape de normalitate :))

vineri, 1 noiembrie 2013

Toamna reni şi iarna iepuri


Începând cu aproximativ jumătatea lunii septembrie, în supermarketurile germane îşi face apariţia o nouă categorie de produse: dulciurile de sezon. Cum, care sezon. De iarnă, desigur. Nu, n-am scris greşit: de la jumătatea lui septembrie se găsesc de cumpărat următoarele: turtă dulce (în toate formele şi combinaţiile), marţipane, figurine de ciocolată întruchipând Moş Crăciuni, îngeraşi, reni sau brazi de Crăciun, checuri Stollen (după care eu nu mă dau deloc în vânt, că veni vorba), fursecuri cu scorţişoară şi chiar vin de fiert (gata condimentat, doar să-i dai un clocot) şi lichior de ouă.


Dacă treaba asta s-ar întâmpla cel mai devreme în noiembrie, ar mai fi cum ar mai fi. Nu poţi intra încă în atmosferă, dar din noiembrie până în decembrie nu mai e decât un pas. În septembrie-octombrie însă, e cu totul şi cu totul nepotrivit. Turta dulce nu are niciun farmec, Moş Crăciunii sunt defazaţi şi parcă din alt film. 

Pe de altă parte, unii se bucură de acest mult prea timpuriu demers; e vorba de oamenii care sunt fani ai turtei dulci şi ai marţipanului şi le-ar mânca tot timpul anului, indiferent dacă sunt specifice vreunei sărbători sau nu. Mie îmi place turta dulce (Lebkuchen îi zice), dar nu în mod special; mă încântă mai degrabă faptul că o asociez cu apropierea Crăciunului. Însă faptul că-l găsesc pe Moş Crăciun în supermarket când afară sunt 14 grade, e soare blând de toamnă şi cad frunzele... big no no.

Analog în ceea ce priveşte Paştele. După ce trece Valentine's Day, e invazie de iepuri, miei şi ouă de ciocolată. Nici asta nu-mi place, dar parcă mi se pare mai puţin strident decât Moş Crăciuni şi Rudolfi în octombrie.

(Na poftim: scriind textul ăsta, mi s-a făcut poftă de Lebkuchen şi am stins scurt patru bucăţi. Autosugestia  dăunează grav siluetei) :D