vineri, 30 august 2013

Câteva scurte, din fugă:


Până acum, în acest concediu:

- am urcat 877 de trepte (şi le-am şi coborât, deşi tare m-ar fi tentat să "lunec" până jos pe balustradă, însă traseul era cam prea abrupt pentru asemenea cascadorie :D);

- mi-am ciobit un dinte în nişte biscuiţi;

- m-am trezit la ora 7 ca să contemplez un domn al cărui penis era vizibil prin tot centrul oraşului; 

- am mers la o cină şi m-am trezit că din farfurie mă privea contrariată o lighioană de mare cu mustăţi;

- m-am pierdut în cei mai frumoşi ochi ieşiţi vreodată din penelul unui pictor;

- am înotat în Marea Adriatică.

Iar acum mă pregătesc pentru o petrecere fabuloasă.

Despre toate peripeţiile astea, în curând. Cu poze şi amănunte suculente. Staţi pe baricade! :)

joi, 22 august 2013

Poftiţi în vagoane...


În următoarele trei săptămâni va bate vânt de vacanţă pe-aici, deoarece mă voi îndeletnici exact cu asta: o să fiu în vacanţă. Pe ici, pe colo, vă povestesc în detaliu când revin.


Voi să fiţi cuminţi, să aveţi grijă de voi şi să vă bucuraţi de ultimele zile de vară. Ne recitim după jumătatea lui septembrie.

PS: încă nu e miezul nopţii şi eu am terminat bagajul :D Probabil e un record  neomologat :))

PPS: cred că am descoperit cum pot călca (multe) haine fără să mă apuce damblaua: mă uit simultan la un DVD, ştiţi voi de care sau mai bine zis cu cine ;)) 

PPPS: mi-am pierdut epilatorul. În casă. După ce-am întors toate cu susu-n jos, am sfârşit prin a-mi comanda altul, pentru că de epilat trebuia să mă epilez, iar scula n-am mai găsit-o. Toate celelalte piese le am - capete de epilare şi radere, acumulator, până şi periuţa de curăţare. Doar epilatorul a dispărut în neant. Ceea ce face să fie totul şi mai înnebunitor este că-l folosisem ceva mai devreme, în aceeaşi zi. O să ajung să cred în lumi paralele (unde bag seama că lumea de asemenea se epilează). 

Ştiu că v-am mai spus-o, dar simt nevoia să repet: sunt foarte, foarte bucuroasă şi recunoscătoare că vă am pe voi :) Şi vă mulţumesc pentru că sunteţi aici.

La bună recitire! :)

marți, 20 august 2013

Dacă...


La fix s-a nimerit postarea de azi a lui Cami, că mi-era dor de-o leapşă de nu vă povestesc :D
  • Dacă eram un anotimp, eram primăvara. Ador sentimentul ăla când renunţ la geaca groasă şi şoşoni, înlocuindu-le cu jachete şi pantofi.
  • Dacă eram o lună, eram august.
  • Dacă eram o zi a săptămânii, eram sâmbătă.
  • Dacă eram o parte a zilei, eram seara (de sâmbătă, eventual, nu m-aş supăra deloc ;)) ). 
  • Dacă eram o virtute, eram dreptatea (give me five, Cami :D).
  • Dacă eram o planetă, eram Marte. Trebuie clarificată o dată pentru totdeauna spinoasa chestiune a posibilităţii de a exista viaţă pe Marte :))
  • Dacă eram un lichid, eram... elementar, Watson: cafea.
  • Dacă eram o stare a vremii, eram o adiere de vânt.
  • Dacă eram un sentiment, eram dragoste. Sau tandreţe. Sau emoţie. Sau nehotărâre, că tot nu mă pot decide :))
  • Dacă eram un gest, eram o mângâiere.
  • Dacă eram un sunet, eram trosnetul focului în seri de iarnă.
  • Dacă eram un miros, eram miros de trandafiri.
  • Dacă eram un cântec, eram Radetzky March.
  • Dacă eram un simbol, eram cheia sol.
  • Dacă eram un gust, eram gust de vanilie.
  • Dacă eram o culoare, eram roşu (garderoba mea s-a îmbogăţit de curând cu nişte topuri roşii care-mi plac foarte mult; mă simt un fel de power woman când le port).
  • Dacă eram o parte a corpului, eram mâinile. Mi se pare că spun cel mai mult despre om...  mai mult chiar decât ochii.
  • Dacă eram un oraş, eram Viena.
  • Dacă eram un drog, eram... tot cafea :))
  • Dacă eram un accesoriu, eram o eşarfă.
  • Dacă eram o materie de şcoală, eram literatura.
  • Dacă eram un personal de desene animate, eram Droopy. M-aş uita la Insipidă şi i-aş spune sec: "You know what? That makes me mad". După care aş agăţa-o de vreo lustră, ceva.
  • Dacă eram o maşină, eram Blackie a noastră.
  • Dacă eram o haină, eram rochia din seara ACEEA :)
Ca de obicei, leapşa e pentru toată lumea. Poftiţi, nu vă sfiiţi ;))

luni, 19 august 2013

Şase ani cu pecete


Astăzi împlinim şase ani de când am dat cu subsemnatul la starea civilă. 


Noroc de primar, că mi-a spus în ultima clipă: "Domnişoara mireasă, ştiţi cum trebuie să semnaţi, da?". Ups :)) Uitasem să exersez o semnătură elegantă. Prin urmare nu mi-a mai rămas decât să semnez banal. Dar aveam un aer demn şi plin de importanţă, după cum rezultă şi din imagine :D

Pentru rochia aia de-o vedeţi - una din mătase, cu o croială simplă -  am străbătut toate magazinele consacrate din centrul Bucureştiului şi nu numai. Ce voiam eu părea să nu existe - o rochie elegantă, clasică, fără sclipici, fără pietricele colorate, fără animal print, fără patruj' de mii de culori, fără franjuri şi zorzoane. SIMPLU! Neah, n-avem, dar poate vă place rochiţa asta ciclamen cu volane asimetrice? Doamnă, curajosul care mă ia de nevastă o să aibă cămaşă bleu şi cravată în nuanţe de albastru. Cum se asortează astea cu ciclamenul, în opinia matale? Ca să nu mai spun că volanele alea m-ar face să par o dansatoare de flamenco. Stai jos, insuficient pe ziua de azi.

Găsisem ceva la Agnes Toma - o rochie elegantă, din dantelă crem, cu o fundă în talie drept unic accesoriu. Am rugat vânzătoarea s-o dea jos de pe manechinul pe care era aşezată, ca s-o probez. Agasată de tupeul meu, tanti m-a executat scurt:
- N-are rost s-o dau jos, nu vă stă bine!
Pardon, aveam 61 în talie pe vremea aia (those were the days :D), iar restul dimensiunilor erau şi ele în limite de bun-simţ. Aşa că am cutezat să insist, dar n-am reuşit s-o înduplec:
- Dacă am spus că nu vă stă bine, nu vă stă!
- ... dar altceva asemănător mi-aţi putea arăta?
- Nu!
Felicitări pentru abilităţile de vânzare :D Mă rog, până la urmă am găsit în altă parte ce căutam. Îmi place şi-n ziua de azi rochiţa mea de la starea civilă, deşi, curios lucru, n-am mai purtat-o de atunci (nu că aş purta prea des rochii, oricum).

Niciodată n-am strâns mai multe flori la piept.


Of, Doamne, că tare-au fost multe şi frumoase... :)



Imediat după oficierea cununiei, am trăit un moment gen "camera ascunsă". Pasămite rugasem pe un prieten să pună pe un CD marşul nupţial al lui Mendelssohn. Omul s-a executat, folosind un CD pe care nu mai era nimic altceva - credea el. Cumnatul meu a dat drumul marşului în surdină, de îndată ce primarul a început să recite cu aplomb din Codul Familiei - iar după momentul de "vă declar căsătoriţi", a dat muzica mai tare.
Pupături în stânga şi-n dreapta, felicitări, flori, destupat spumosul - auzeam marşul cu jumătate de ureche. Dar am auzit în schimb foarte limpede piesa care-a început după terminarea marşului (când ne aşteptam să nu mai urmeze nimic): "ce mor duşmanii meeeeei, că fac ce vreau cu eeeeei".... :)) Hait.  Săriţi!!! :D Vă spun, faza a fost antologică.

Având în vedere că urmau să mai treacă nişte ani până la nuntă (atunci credeam că doi, au fost trei), am făcut şi slujba de logodnă  - cu o zi înainte, de asta purtam deja verighetă - şi, după cununie, am dat o mică petrecere. Iar primul dans a fost cel pe care mi-l dorisem pentru momentul respectiv: "From this moment" (Shania Twain / Brian White). Ştiu că mulţi consideră melodia ca fiind siropoasă, dar nu-mi imaginez ceva mai potrivit în context.


Pe de-o parte, nu-mi vine să cred că au trecut şase ani de-atunci :) Pe de alta, au fost ani plini, coloraţi în toate nuanţele - când mai cenuşii, când mai luminoase - iar dacă ar fi să aleg din nou, tot pe el l-aş alege, tot ce-am făcut aş face şi tot unde sunt aş fi. El zice la fel (tot eu aş fi, that is :D), prin urmare... nu pot decât să fiu recunoscătoare pentru ce avem şi să ne urez mulţi ani nouă şi amintirilor noastre de pe 19 august 2007 :).

duminică, 18 august 2013

Portret în acid (II)


După cum vă povesteam în prima parte, Insipida Somnoroasă a fost "unsă" pe postul de adjunct în departamentul nostru, situaţie pe care n-am avut altceva de făcut decât s-o accept. Mi-a fost incredibil de greu, mai ales din cauza nedreptăţii care mi se făcuse, dar m-am gândit că trebuie să vină ea şi vremea mea. Iar după ce am primit la rândul meu avansarea pe care o solicitasem, mi-am zis că, iată, acum m-aş putea împăca mai uşor cu treaba asta. Pentru o vreme, aşa a şi fost.

În primele luni după ce preluase postul, Insipida a fost tot ca şi înainte să se întâmple asta: sfioasă, timidă, îmi solicita des ajutorul - cred şi eu, de vreme ce nu apucase să înveţe tot, dar trebuia să ia decizii ca şi cum ar fi ştiut tot, şefa fiind în concediu sau ocupată cu alte treburi - şi se ferea de telefon de parcă numitul obiect ar fi avut râie. Nici nu suna când era de sunat ("Greta, vrei tu să suni pe cutare şi să afli X chestie, te rog...?"), nici nu răspundea, mai ales dacă vedea pe display derivaţia lui Musiu Şarl ("e şeful, răspunde tu!"). 
Culmea, deşi ea era in charge, Musiu Şarl n-a cerut-o niciodată la telefon, ci fie mi-a spus mie ce avea să ne comunice, fie am fost eu în măsură să-i răspund la ce întrebări avea. Departe de a mă consola în vreun fel treaba asta, nu făcea decât să mă frustreze şi mai tare - adică, poftim, mă ocup de toate ca şi cum aş fi pe postul ei - dar nu-s! Era tot dezordonată, dacă trebuia să continuu treaba de unde o lăsase ea aveam nevoie de jumătate de oră să mă prind care ce şi cum e, lăsa hârtii importante şi facturi împrăştiate peste tot fără măcar vreun post-it explicativ pe ele, ce mai.... o feerie. 

Atmosfera e tot mai otrăvită pe zi ce trece. Şefa a preluat încă un departament şi e mai mult ocupată acolo; drept urmare, Insipida a rămas stăpână pe câmpul de luptă. Două exemple edificatoare despre relaţia mea cu ea (sau a ei cu mine):
1) Dau peste o dandana şi vreau să i-o aduc la cunoştinţă, pentru că ne privea pe toţi. "Uite ce-am găsit", încep eu. "De fapt, nu prea mă interesează", răspunde ea peste umăr. "Cum doreşti", am ricanat şi nu mi-am mai continuat ideea.  Am rezolvat singură duda.
2) Altădată, îi spun că trebuie să ne ocupăm prioritar de nu-mai-ştiu-ce, altminteri ne iau la trei păzeşte ăia din birouri. "Nu-mi pasă". Ok, dacă-i pe-aşa, am lăsat şi eu chestia respectivă să zacă. Peste vreo oră, Insipida mă pune s-o rezolv. "Păi parcă ziceai că nu-ţi pasă", rânjesc eu. "Te rog să te ocupi imediat", plesneşte ea autoritar, cu accent pe "imediat". Pam-pam!

Cât despre chestiunea telefonului... e absolut epică. De unde la început se ferea de el, acum zici că şi l-a lipit de mână. Toate departamentele au telefoane fără fir (ca un fel de mobil mai mare), foarte practice de altfel. Insipida l-a rechiziţionat pe al nostru; când vine dimineaţă, primul lucru - ia telefonul din suportul de încărcare unde stă peste noapte şi-l pune pe masă, lângă tastatură. Dacă am de sunat, trebuie să i-l cer şi nu o dată am observat că-l ţine chiar în buzunar. 
- Pe cine suni?
- Pe Icsculescu.
- În ce problemă?
- Cutare lucru.
- Mă ocup eu, spune ea, pe un ton de "dismissed". 

Ieri a fost apogeul - şi, de fapt, catalizatorul care-a dus la scrierea acestui "portret". A trebuit să sun la alt departament, Insipida umbla brambura pe undeva, aşa că am vorbit ce-am avut de vorbit şi mi-am văzut de alte treburi, telefonul rămânând pe biroul meu. Nu l-am băgat în buzunar, era la vedere.
Vine Insipida, prima întrebare: unde e telefonul? Acolo pe masă, zic.
Se duce, îl ia şi vine la mine, foarte opărită.
-  Greta, te rog ca pe viitor, după ce termini de vorbit la telefon, să mi-l aduci imediat.
Prima reacţie - din fericire, doar în capul meu - a fost, scuzaţi-mi franceza, "mă-ta!". Cu glas tare, n-am putut zice decât "bine, dacă aşa vrei" şi m-a pufnit râsul. Probabil ar fi existat vreo mie de alte reacţii mai adecvate, dar pe moment n-am fost mai inspirată de-atât.

Nu pot decât să concluzionez că e obsedată să deţină controlul. Sau să aibă impresia că-l deţine. Spun asta pentru că şi eu fost doar cu o altă colegă, timp de două săptămâni cât Insipida a avut concediu şi niciodată n-am ţinut scula lângă mine. A stat de obicei în suportul ăla de încărcare, când suna răspundea cine se nimerea - eu sau colega cealaltă - şi nu m-am stresat absolut deloc pe chestia asta. Cine voia să dea de mine, dădea oricum. Nu în asta constă autoritatea sau eficienţa: să foloseşti numai tu telefonul...

Am obosit :( Mai are momente când se poartă ok, dar puţine. Mi-am spus că avansarea din iarnă o să mă ajute să suport mai bine toate mizeriile astea şi de cele mai multe ori, aşa şi este; dar câteodată nici asta nu-mi e suficient ca să ignor micile porcării de felul ăsta. Alteori mă gândesc la dragul meu Zubin şi cel mai adesea, asta mă ajută şi-mi face bine. Dar sunt zile când efectiv nu pot ignora. Şi n-am ce face, n-am la cine mă mai duce. Sunt chestii foarte interpretabile şi cu dus-întors, astea de le face ea... şi pentru care n-am decât cuvântul meu, atât. Iar la Musiu Şarl nu intenţionez să mă duc cu mizerii de-astea muiereşti.

Pe Insipidă n-o va clinti nimic din poziţia aia; şefa a pariat pe ea şi-o va susţine până-n pânzele albe. Au fost unii prieteni şi cunoscuţi din afara firmei, cărora le-am povestit totul şi care-au opinat că Insipidei i-e teamă de mine de fapt, şi de aceea se poartă cum se poartă. Nu ştiu ce să cred, dar chiar dacă ar fi aşa.... tot nu s-ar schimba nimic. Îmi dau seama cât de reală e zicerea aia potrivit căreia, dacă vrei să cunoşti un om cu adevărat, fă-l şef...

sâmbătă, 17 august 2013

Portret în acid (I)


Înainte de-a mă lansa în ceea ce anticipez că va fi postarea cea mai plină de năduf care s-a pomenit până acum pe acest blog, m-am gândit să vă fac un mic preambul. Chiar dacă de-a lungul timpului am mai lăsat să transpară una-alta, nu se poate spune că am explicat limpede cum stau lucrurile - şi, ca să înţelegeţi de ce-am ales să mă dau de-a rostogolul în seara asta, e necesar să vă introduc niţel în problemă.

Urmând ceea ce tinde să devină tradiţie pe blog, am decis să scriu două texte, un fel de before and after. Un singur articol ar fi fost absolut kilometric (după ce apare şi al doilea, puneţi-le cap la cap şi vedeţi ce-ar fi ieşit :D).

Departamentul în care activez a trecut, în cei peste doi ani de când sunt şi eu în peisaj, prin foarte multe schimbări de personal. Unii au decis că nu li se potriveşte munca de aici, pentru alţii a decis şeful depozitului că nu se potrivesc. (Paranteză: ca să evit repetiţia obositoare "şeful / şefa", o să-l numesc pe şeful depozitului Musiu Şarl. Mi se pare că l-am mai pomenit ca atare, acum câteva luni). La ora actuală, eu sunt cea mai veche de acolo. Asta aşa, pur statistic, pentru că altminteri faptul nu prezintă vreo importanţă.

Nu mi-a fost uşor să lucrez cu Alergătorul Isteric şi mi-a trebuit o rezervă serioasă de nervi şi energie ca să-i fac faţă. Dar cu tot stilul lui smucit şi cu toate urletele prin care înţelegea deseori să se exprime, am învăţat foarte multe de la el. Astfel încât, după nici jumătate de an de când aterizasem în departament, am preluat singură un schimb întreg (pe motiv de lipsă de personal) şi după câteva săptămâni am primit misiunea de-a o învăţa totul, de la zero, pe cea care urma să devină şefa departamentului.

Provocarea a fost maximă. În primul rând, răspundeam de tot ce se întâmpla pe tura mea şi de ceea ce făceau cei doi oameni pe care-i păstoream. În al doilea rând, trebuia s-o învăţ perfect pe viitoarea şefă - în definitiv, Musiu Şarl îmi acordase încredere şi apoi, trebuia să-mi creez o imagine pozitivă şi în ochii viitoarei şefe directe. N-a fost uşor, dar la nicio lună de când începuse să înveţe mersul lucrurilor, femeia era în măsură să lucreze pe cont propriu, de unde rezultă că nu-s chiar o profă rea :D

Câteva luni mai târziu, în departament a apărut Insipida Somnoroasă. Foarte cuminte şi sfioasă la început, îşi cerea scuze des şi pentru aproape orice (chiar şi când nu era cazul), amabilă, săritoare - ce să mai, mi-a plăcut iniţial. Şefa a lăsat-o în grija mea s-o învăţ - că vorba aia, ştia că "predau" bine - şi-am păstorit-o cu entuziasm, arătându-i nu doar strictul necesar, ci şi mici trucuri, pe care le descoperisem prin sistemul "văzând şi făcând". Mă rog, nu-mi plăcea că era dezordonată şi de multe ori cam dezinteresată şi apatică, dar am zis că nah, nimeni nu-i perfect.

Nu era nici de două luni în departament şi mai avea o mulţime de chichiţe de învăţat, când şefa mi-a comunicat, veselă ca un cintezoi, că Insipida va deveni adjuncta ei. Mi s-a prăvălit cerul în cap. Eram de un an acolo, ştiam absolut tot ce era de ştiut, o învaţasem şi pe ea, coordonasem munca pe schimbul meu timp de luni de zile, rezolvasem deja unele situaţii de criză, Musiu Şarl mă luase şi într-o şedinţă cu managerul şi toţi şefii de departamente, ca să prezint anumite aspecte specifice legate de o problemă de-a noastră - iar ea abia învăţa să-şi lege şireturile. I mean... what the f*ck? Cu un tupeu de care nu mă crezusem în stare - izvorât, probabil, din perplexitate - am întrebat-o pe şefă clar şi limpede: "ce mi-a lipsit?". 

A dat-o în diverse: chipurile mă arătam uneori nesigură, în şedinţa de care-am pomenit am fost cică tensionată, pentru funcţia de adjunct e nevoie de un om sigur pe sine şi ta-ta-ta şi tu-tu-tu.... vorba Rodicăi Ojog-Braşoveanu, Bubulina mă cheamă, cu nimeni n-am treabă. Motivaţia mi s-a părut efectiv de domeniul absurdului. Vreau să spun, sigur că mai aveam momente de incertitudine - dar ştiam unde să caut soluţiile şi pe cine să sun la o adică. Nu s-a petrecut nicio greşeală din cauza aşa-zisei mele nesiguranţe. Cine naiba le ştie pe toate, oricând şi în orice situaţie? Da, în şedinţa aia am fost încordată, dar cine s-ar duce ca la sărit coarda într-un meeting cu toţi "greucenii"? (Aveam să aflu ulterior că şedinţa aia fusese un test; unul de care Insipida n-a avut parte). Important era că am făcut faţă acolo, am prezentat informaţiile cerute şi basta. Eh, aparent n-a fost de-ajuns, deşi nu ştiu ce-ar mai fi trebuit să fac. Să joc tontoroiul pe masă, pesemne. 

Anyway. Am înghiţit foarte greu nuca asta, de fapt se poate spune că am fost bolnavă de supărare. Mai presus de orice, nu pricepeam de ce nu s-a măsurat cu aceeaşi măsură. De ce Insipida n-a fost responsabilă pe tură măcar două-trei săptămâni, înainte de-a o cadorisi cu funcţia asta. De ce nu s-a găsit în situaţia de-a avea o problemă majoră, pe care trebuie s-o rezolve singură. De ce n-a avut parte de şedinţe-test. Cu Musiu Şarl n-am avut niciodată ocazia să discut toată chestiunea asta, dar tare-aş fi curioasă să aflu ce i s-a spus despre mine... 

La sfârşitul anului trecut, mi-am adunat curajul şi am solicitat lui Musiu Şarl o întrevedere, în cadrul căreia am cerut o avansare pe o funcţie la care râvneam demult (alta decât cea de adjunct, desigur). Având încă în minte şi-n suflet povestea cu Insipida, mă pregătisem moral pentru un refuz. Nici vorbă de aşa ceva. Omul mi-a spus pe loc "da", adăugând că am dovedit că merit funcţia pe care o ceream şi mi-a promis că se va ocupa de obţinerea aprobărilor necesare de la superiorii lui. Ceea ce-a şi făcut, şi mai mult decât atât - m-a ţinut la curent cu fiecare nouă aprobare pe care o primea (au fost necesare vreo trei, din ce-mi aduc aminte). S-a implicat activ în chestia asta şi-a fost foarte atent faţă de mine. 

Pe de altă parte, Insipida trecea în timpul ăsta prin schimbări majore. Sfiala ei, faptul că se ferea ca Aghiuţă de tămâie să răspundă la telefon când vedea pe display că e şeful (cum era aia cu nesiguranţa, vă rog...?) au dispărut cu desăvârşire, fiind înlocuite de tupeu şi obrăznicie - acestea, după cum o să vă povestesc în partea a doua, mai ales la adresa mea.

(va urma)

joi, 15 august 2013

Un nădrag, doi nădragi...


Până vinerea viitoare mai am, în afară de azi, o singură zi liberă - duminică. Vinerea viitoare plecăm în vacanţă şi ne întoarcem la jumătatea lui septembrie (respectiv, când apare turta dulce în magazine, în condiţiile în care ăsta e un produs tipic pentru Crăciun. Dar nu mă mai mir demult, că-n februarie apar deja iepuraşii de ciocolată).

Aşa. Având în vedere că timpul meu liber e foarte drămuit, trebuie să mă apuc de bagaje. Sau, mă rog. De pregătiri în vederea făcutului de bagaje (emoticon-cu-sprânceana-ridicată). Asta ar implica o listă, de care nu am niciun chef să mă apuc. Nu ştiu nici ce bluze vreau să iau, nici câte perechi de nădragi, oare fusta aia roşie din material de jeans o merge într-o frăsuneală prin târg? Şi-ar mai implica spălat de rufe, urmat de călcarea lor. Aaaaaaaaa.


Nu-mi place să fac bagaje, deşi în principiu mă încântă implicaţiile acestei îndeletniciri - altfel spus, îmi place să mă plimb. Dar un bagaj de mână pentru călătorii scurte e tot ce pot face fără pufneli şi fără să mă apuce durerea de cap.

As we speak, singura chestie pe care-am bifat-o e că am fost la coafor. Refăcut şuviţe şi tuns. "Fără milă", i-am zis fetei şi fără milă a fost. Demult n-am mai avut părul aşa scurt. I just love it.

Vă conjur, spuneţi-mi că nici vouă nu vă place să faceţi bagaje, altfel o să mă simt o ciudată :))

PS: o amică tocmai mi-a zis "gândeşte-le metodic". Ok, de gândit nu-i problemă, le cuget ceva de speriat :)) Dar de călcat metodic nu-s în stare :D La cum mă cunosc, parcă mă văd joia viitoare cum nu dorm toată noaptea, călcând şi împăturind....

luni, 12 august 2013

Nikita?


Miercurea trecută, undeva în jurul prânzului, vine un coleg de la alt departament, cu o faţă prelungă. 
- Să-ţi spun ceva, zice, e o eroare în sistem...
Ce noutate, mă gândii eu, în condiţiile în care sistemul tuşeşte de zici că e infectat cu Pertussis.
-... şi din cauza asta, vă vin cel puţin vreo 500 de colete pe care trebuie să le prelucraţi prioritar. Facturile au coduri greşite şi numai voi le puteţi corecta.
Acum beneficia de întreaga mea atenţie.
- Ne vin CÂTE?
-... vreo 500, minimum. 
Trag aer în piept şi-mi spun că probabil un sentiment asemănător au şi războinicii kamikaze. A doua zi ar fi trebuit să am liber. L-am întrebat pe şefu' dacă e cazul să renunţ la ziua liberă, a fost de acord şi mi-a mulţumit. Am încercat să dorm bine în noaptea aia, dar numai facturi, coduri şi cutii mi-au defilat prin faţa ochilor şi prin vis.

N-au fost 500, au fost aproape 1000. Le-am terminat sâmbătă. Dar în paralel cu ele, am avut de făcut şi alte treburi. Tot prioritar, cum altfel. Au fost 'j de telefoane, mail-uri, Frau Cutărică ce s-a întâmplat cu X chestie, Greta ajută-mă cu asta, fă aia, drege ailaltă, "s-a rezolvat problema cutare? Vă rog să ne informaţi urgent în ce status se află" etc etc etc.

Nu mă laud, nici nu mă plâng. Probabil sunt niţel maso, pentru că aproape m-am bucurat că am ocazia (again, fiindcă nu e prima dată) să-mi demonstrez angajamentul şi implicarea. Sunt conştientă şi de faptul că n-o să-mi ridice nimeni statuie.
Doar mă întreb dacă mai-marii "de sus" or fi ajuns cumva la concluzia că io-s Nikita şi mă sabotează metodic, în loc să-mi dea la temelie direct.

duminică, 11 august 2013

"Hannibal" (2013)


E prima dată când scriu o cronică despre un serial care mi-a plăcut, care m-a intrigat şi a cărui continuare o aştept cu maximă curiozitate, dar pe care nu-mi vine să-l recomand. Şi asta nu pentru că nu ar fi bun - este excelent realizat, atât din punct de vedere al scenariului, cât şi al jocului actoricesc şi al filmării în sine. Pe de altă parte însă, e un serial tenebros, întunecat, sinistru, în fiecare episod regăsindu-se cel puţin câte un detaliu macabru.


Personajul care dă şi numele serialului, Hannibal, este un foarte reputat psihiatru şi, în acelaşi timp, un intelectual rasat şi un tip pedant, îmbrăcat întotdeauna foarte elegant şi căruia nu-i lipseşte niciodată batista din buzunarul sacoului. Dintre pacienţii săi ajunge să facă parte şi Will Graham, un expert criminalist de la FBI, înzestrat cu o empatie şi o sensibilitate ieşite din comun, ceea ce-l ajută să pătrundă în mintea criminalilor şi să reconstituie mental momentul crimei. Dar această activitate este extenuantă la nivel psihic şi Graham începe să sufere de tulburări nervoase, motiv pentru care superiorul său îl încredinţează lui Hannibal pentru terapie.
Sezonul întâi se încheie cu Will Graham internat la sanatoriu în vederea unei evaluări psihiatrice complexe, fiind arestat pentru comiterea a cinci omoruri. 

Nu vreau să scriu prea mult, pentru că poate vă aventuraţi să vedeţi filmul şi-n cazul ăsta numai de spoilere nu aveţi nevoie. Cum am spus, e un serial sumbru şi e necesară o doză mare de umor negru ca să nu-ţi vină rău în clipa în care e descoperit un cadavru spintecat şi căruia îi lipseşte inima, iar în secvenţa imediat următoare, cineva taie inima în felii şi o pune în tavă, în sos de vin... :D Sau când, la autopsia victimei unui omor, medicul legist exclamă stupefiat: "îi lipsesc intestinele! De ce i le-o fi scos criminalul? Doar nu face cârnaţi?!"... şi-n scena următoare, o mână dă la manivela unei maşini de făcut cârnaţi :))

Adevărul e că mă suspectez pe mine însămi că-s puţin tralala, altminteri de ce m-aş uita la un serial de felul ăsta? Prin comparaţie, "Dexter" e la nivel de grădiniţă... se-ncalţă cu fesu', vorba aia :))

Dincolo de toate astea însă, e un serial foarte bine făcut. Mads Mikkelsen joacă rafinat, fin şi tăios ca un bisturiu. Paralela cu Hannibal Lecter nu prea se justifică din punctul meu de vedere, dar n-o să dezvălui de ce cred asta, pentru că ar rezulta tot un spoiler. Muzica este de cele mai multe ori sumbră şi induce un element suplimentar de tensiune, dar din scenă nu lipsesc vinurile fine, mâncarea bună sau muzica clasică. 

E un film ieşit din tipare şi foarte inteligent, dar care nu poate să placă decât amatorilor de filme cu psihopaţi geniali şi diabolici. Anyway, aştept nerăbdătoare sezonul următor :)) Oare e cazul să-mi fac griji?

miercuri, 7 august 2013

Cum ajung unii la scrisorile de sertar (VII)


N-am mai cercetat de prin martie prin ce cuvinte-cheie se ajunge la acest blog şi ce-am constatat acum e de-a dreptul îngrijorător. Unul cred că-l caută pe Bin Laden, altul se dă cu capul de ce-apucă, pe altul îl muncesc gânduri perverse cu mătuşă-sa.... 
Cred că-i un semn. Trebuie să revizuiesc serios conţinutul blogului :))



- id femei 40 ani olan - nu e foarte clar ce legătură există între olan şi id-ul femeilor de 40 de ani. Sau olanul în vârstă de 40 de ani şi femeile. Un olan, două olane. Putem considera că olanul traversează criza vârstei de mijloc? Întreb, nu ştiu. 
 
- كوليكشن مراهقات ملابس2013 ع الموضه -  tare-aş fi curioasă prin ce algoritm complex a rezultat blogul meu la căutarea asta. Probabil 2013 o fi explicaţia, dar pe barba profetului, mult trebuie să fi căutat cetăţeanul...  

- două lucruri femeile care parchează - numai două? Bine, ia de-aici: (de foarte multe ori) misiune imposibilă. Nu vă uitaţi urât la mine, doamnelor, că vorbesc din proprie experienţă, după cum poate vă amintiţi :D
 
- dat cu capul în bord - n-am pretenţia că mă pricep la maşini, dar îndrăznesc să cred că există mijloace mai inofensive de-a testa airbag-ul.

- cum fac o scrisoare pentru greta - depinde ce vrei să-i comunici. Dacă eşti unchiul ei din Papua Noua Guinee şi tocmai ai numit-o singura moştenitoare a averii tale de (multe) milioane de dolari, nu e nevoie să formulezi prea complex. Dacă, pe de altă parte, eşti iubitul ei de la grădiniţă şi vrei să-i spui că n-ai uitat-o niciodată, cred că se cer nişte fraze mai elaborate.

- indicator rutier melci - care-ar fi ideea? "Atenţie, melci"? "Drum cu prioritate pentru melci"? "Presemnalizare trecere de melci"? "Accesul interzis autovehiculelor cu cochilie"? În tot cazul, numai indicatorul cu prioritatea să nu fie, că împletim cosiţă albă până trecem. Probabil cel mai indicat ar fi "Viteza minimă obligatorie". 

- tano.cariddi@yahoo.com - te-oi fi gândit mult? Unul ca Tano s-ar lăsa în baza yahoo? Serios acuma, de parcă nu l-ai cunoaşte :D

- vreau să mă culc cu mătuşa ce fac? - intrăm pe teren minat. Chiar că mă iau de gânduri când văd ce căutări dubioase conduc la mine. Dacă mătuşa nu e vreun nume de cod pentru amoreza secretă sau pentru păpuşa gonflabilă, cred că e cazul să faci un duş rece.

- profa de meditaţie ma terorizează place - să ne lămurim, dară: te terorizează sau te place? Îţi place că te terorizează? Nu ştiu ce mă face să cred că ea e mătuşa de mai sus. Pezevenghiule, n-ai să iei bac-ul nici în sesiunea de toamnă. 

luni, 5 august 2013

Praga prin ochii mei (III)


Îmi doream un suvenir din Praga, dar nu aveam deloc idee ce-ar putea să fie. Ştiam cu siguranţă ce nu vreau, în schimb: brelocuri, globuri de sticlă cu podul şi fulgi de zăpadă, păpuşi Matrioşka, magneţi, căni, ouă Fabergé (vorbă să fie), pernuţe sau tricouri cu "I love Prague", cercei de tablă colorată (sau ruginită, în care caz erau înnobilaţi cu titulatura "vintage"), miniaturi de lemn, ouă cu Maica Domnului, gablonţuri din sticlă de Murano... Toate astea şi altele asemeni lor erau big no-no. Şi nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, la o adică (unele erau chiar foarte frumoase), dar cred că aşa ceva merită să-ţi cumperi doar în măsura în care eşti un colecţionar constant.

Am prea destule din categoria "multe şi mărunte", şi afară de asta, chiar nu mă atrăgea nimic. Nu mă lua nimic de ochi, cum se spune. E adevărat că timpul era scurt şi nu aveam răgaz să mă zgâiesc pe îndelete la toate cele, dar chiar dacă aş fi avut... cred că tot la aceeaşi concluzie aş fi ajuns.

Pe parcursul uneia dintre cele, cred, cinci-şase traversări ale podului, am zăbovit câteva minute să-l privim la lucru pe unul dintre pictori. Desena, ca toţi ceilalţi de altfel, în cărbune. Tocmai termina portretul unei fete şi am stat să contemplăm cu câtă migală, folosind mai multe tipuri şi dimensiuni de cărbune, îi desenează părul - care nu era tocmai simplu de redat, fiind vorba de o coafură afro în mai multe nuanţe. Ce-a ieşit mi s-a părut extraordinar. Asemănarea era uluitoare - şi totuşi, era o altă "ea". Mai interesantă, mai misterioasă, mai... altcineva.

Nu ne-am decis pe loc. Ne-am mai plimbat, ne-am mai foit, am mai străbătut câteva străduţe, ne-am mai aşezat la umbră. Am cercetat şi desenele altor pictori "cantonaţi" pe pod, dar niciun portret nu ni s-a părut atât de expresiv precum cel deja menţionat. Soţul părea mai încântat de perspectivă decât mine. Eu nu prea ştiam cum să abordez ideea de a fi desenată; mai exact, nu ştiam dacă sunt dispusă să mă las studiată. Nu privită - studiată. Era şi foarte cald la ora aceea şi, chiar dacă pictorul avea o umbrelă pentru clienţii săi, tot nu mă vedeam rumenindu-mă ca o ciozvârtă la grătar timp de aproximativ jumătate de oră, cât dura în medie realizarea unui portret. 

Spre seară am ajuns iar pe pod şi, de data asta, am nimerit când pictorul care ne atrăsese atenţia începea un nou portret. Pregătise o coală nouă A3 şi luase în mână cărbunele. Ne-am zis, asta e. Hai să-l urmărim cum desenează, de la zero. Dacă ne-o plăcea la final... mă aşez pe scaun. Dacă nu, nu. 

Nu doar că ne-a plăcut rezultatul, dar ne-a uluit şi modul în care lucra. Din trei-patru linii definise deja conturul feţei. A acordat o atenţie deosebită ochilor, pe care-i desena în paralel cu nasul. O tuşă la nas, un detaliu la ochi. Conturul sprâncenelor, accentuarea nărilor. Probabil e ceva ce ţine de echilibrul şi simetria chipului în ansamblu, nu ştiu. Schimba des cărbunele, în funcţie de ce urma - contur sau "umplere" - şi intensitatea culorii, iar pentru umbre folosea un burete. Pe nesimţite, din foaia albă începea să ne privească o femeie. Una care semăna foarte bine cu fata de pe scaun, dar părea descinsă din alte lumi. Avea un quelque chose medieval, din punctul meu de vedere.

Tot timpul cât m-a desenat, am zâmbit. Şi asta nu numai din cochetărie. Sentimentul era însă fantastic. Întregul tablou mi se părea cumva desprins dintr-un film. Eu, pe cel mai mare pod din Praga, ascultând fluviul de sub mine şi vântul care îmi răzleţea şuviţele... un bărbat studiindu-mă, trasând linii şi contururi, iar privindu-mă, iar desenând.... soţul care se uita când la mine, când la desen.... trecătorii care se opreau curioşi, zâmbeau şi-mi făceau semne aprobatoare, adică e bine ce iese... iar eu nu ştiam ce se întâmplă pe şevalet. Îmi puteam doar imagina şi mă întrebam cum mă vede pictorul, oare. Sau CE vede când se uită la mine.

M-am gândit la multe. La mine, la unii oameni din viaţa mea, la unele întâmplări şi experienţe trăite, care probabil mi se pot citi pe chip. 


M-am întrebat ce s-o vedea, oare, în ochii mei.


Cărbunele alerga pe hârtie, în timp ce în mintea mea se luau la întrecere amintiri, oameni, râsete,  emoţii, doruri, nostalgii şi vise. 


Un moment mai târziu mă pomeneam întrebându-mă, cu superficialitate, dacă mi-o fi stând bine părul. 


Privirea îmi luneca mereu pe de lături şi cred că măcar de vreo zece ori mi-a făcut semn, surâzând înţelegător ca un profesor elevului ştrengar, să mă uit spre el şi nu spre altundeva. 


"Ok", a zis într-un sfârşit şi în secunda aia mi-a fost teamă. Dacă n-o să mă plac? Sau, mai rău, dacă n-o să mă recunosc?


Nu mi-a venit să cred. "Is this really me?!". Cochetăria feminină s-a iţit din nou. "Do I really look.... like this?". "This is how I see you", a zâmbit pictorul, încântat de entuziasmul meu. Un necunoscut, care mi-a arătat o altă eu. Un zâmbet enigmatic, nişte ochi care par să fi văzut multe.

Nu m-am plăcut niciodată cine-ştie-ce din punct de vedere fizic - de multe ori, chiar dimpotrivă. Dar omul ăsta m-a desenat într-un fel de-mi place până şi mie. Într-atât, încât există pericol de narcisism :D Mai ales că îmi place la nebunie cum mi-a desenat părul :))


Portretul a fost înrămat şi, dat fiind că în sufragerie avem deja diverse chestii pe pereţi, l-am pus în dormitor. Prin urmare, e cam primul lucru pe care-l vede soţul când se trezeşte. Eh, noroc că-mi stă bine părul :D

sâmbătă, 3 august 2013

Inocenţă şi perfecţiune, sub semnul splendorii lui Zubin Mehta :)


La fel ca data trecută, m-au încercat simultan mai multe sentimente - nostalgie, emoţie, drag şi duioşie - în clipa în care l-am revăzut, de la doar câţiva metri, pe omul care pentru mine este un absolut, reprezentând Alfa şi Omega în materie de muzică clasică. Zubin Mehta a aşteptat surâzător ca furtuna de aplauze să se domolească şi după ce-a salutat publicul, ne-a prezentat pe scurt - în limba germană - cele două lucrări din repertoriu, făcând despre fiecare câteva precizări.

"Veţi asculta mai întâi uvertura 'Egmont' în interpretarea orchestrei de tineret a Operei de Stat şi este momentul să vă spun că noi n-am mai cântat niciodată împreună. Consideraţi, prin urmare, că aceasta e repetiţia generală. Egmont a fost decapitat, după cum ştiţi... iar noi îl vom decapita încă o dată în această seară", a punctat el mustăcind, stârnind râsete şi noi aplauze. Apoi s-a întors către orchestră şi a ridicat bagheta.


Nu am pregătire în domeniu şi nu ştiu să "aud" notele muzicale, dar cu toate acestea am avut senzaţia că membrii orchestrei interpretează ezitant, ca şi cum ar merge pe bâjbâite şi sunt oarecum timoraţi de personalitatea celui care-i conduce de la pupitru. Departe de a mă deranja acest lucru, m-a impresionat şi m-am gândit ce experienţă extraordinară este pentru aceşti copii (cu vârste cuprinse între 17 şi 22 de ani) să cânte cu un maestru de calibrul lui.

Nu m-a deranjat nici atunci când, cunoscând foarte bine uvertura "Egmont" (o ascultasem de zeci de ori), mi-am dat seama că unii dintre instrumentişti au intrat prea repede, la un anumit pasaj din primele momente. Dar Zubin Mehta a reuşit să-i "repună pe circuit", iar restul lucrării a fost interpretat frumos, curat şi fără poticneli. Mi-a plăcut mai ales felul în care a ştiut să le redea încrederea copiilor după ezitarea de la început. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, o parte din geniul lui Zubin este dat de felul în care stabileşte comunicarea cu orchestra, iar acum am avut ocazia să mă conving de acest lucru în spaţiu şi timp real. Mi-a făcut mai multă plăcere să asist la asta, decât dacă orchestra ar fi interpretat perfect.

"Recviemul" lui Verdi îl ştiam doar parţial. Interpretat de orchestra mare a Operei de Stat, s-a simţit imediat diferenţa faţă de copiii dinainte: aceştia erau muzicieni profesionişti şi experimentaţi, care mai cântaseră cu Zubin Mehta şi-i cunoşteau stilul.


Muzica este intensă, răscolitoare, patetică şi contrastantă. Dar.... aş avea un "dar". Poate că, admirându-l din tot sufletul pe Mozart, sunt subiectivă. Sau poate nu am suficientă cultură muzicală, sau poate că Verdi nu mi se dezvăluie pe deplin. În tot cazul, Recviemul lui Mozart îmi pare mult mai penetrant. "Lacrimosa" lui este de-o frumuseţe absolut sfâşietoare, exprimând dramatismul finalului, resemnarea în faţa implacabilului şi atingând în acelaşi timp cele mai adânci resorturi ale sufletului.

Recviemul verdian începe într-o notă dramatică, tensiunea fiind dozată în crescendo şi atingând, din punctul meu de vedere, apogeul cu "Dies Irae". A fost momentul în care mi-am încleştat mâinile şi l-am privit intens pe Zubin Mehta, simţind pentru prima dată de la începutul concertului că devin parte a muzicii şi muzica devine parte din mine.
 
Itzhak Perlman spunea la un moment despre dat despre Zubin că "a-l privi dirijând este la fel de intens pe cât este de-a îl asculta". Are dreptate. Cu toate că nu-l vedeam din faţă, îmi puteam foarte bine imagina tensiunea de pe chipul lui şi am trăit momentul "Dies Irae" mai intens decât orice altă parte a Recviemului lui Verdi.
 
Iată aici o interpretare relativ recentă a acestei părţi; ascultaţi-o şi imaginaţi-vă cum s-au auzit instrumentele de percuţie sub cerul liber, ascultate dintr-o "mare" de aproximativ 10.000 de persoane care păreau că au uitat să respire:


"Dies Irae" s-a repetat şi în ultima parte şi l-am "resimţit" mult mai intens decât prima oară. Nu mai exista nimic în afara dirijorului ale cărui mişcări le urmăream ca hipnotizată şi a muzicii care îmi invada sufletul şi mintea.

Sute de baloane albe au zburat spre cer la finalul concertului, în timp ce publicul ovaţiona în picioare, striga "Bravo!" şi aplauda cu energie şi entuziasm, descătuşând parcă toată tensiunea indusă de muzica apăsătoare a lui Verdi. Zubin Mehta a revenit de patru-cinci ori pe scenă, lumea parcă nevoind să-l lase să plece.


A fost o seară extraordinară, iar condiţiile deosebite în care am urmărit concertul au făcut ca totul să fie cu atât mai aparte. Pe drum spre hotel fiecare pas mă durea, fiecare respiraţie o simţeam în coloana tensionată, fiecare mişcare trimitea zeci de ace în muşchii înţepeniţi.
Dar uitate au fost de îndată toate acestea, rămânând doar fericirea de a-l fi revăzut pe dragul meu Zubin şi de a-mi fi umplut din nou sufletul cu muzica şi prezenţa lui... :)

joi, 1 august 2013

Speedy Gonzales cu migrenă


În seara asta îmi propusesem să vă povestesc mai departe despre Zubin şi concertul propriu-zis, dar după ziua pe care-am avut-o, nu mă simt în stare. E necesară o anume dispoziţie pentru asta, dispoziţie pe care astă seară n-o am. Aşa că mai bine vă spun de ce n-o am.

Săptămâna asta şi cea viitoare sunt mai mult sau mai puţin stăpână pe bostănărie la serviciu - şi, pe cale de consecinţă, responsabilă de cam tot ce se întâmplă şi n-ar trebui să se întâmple, respectiv nu se întâmplă şi e musai să se întâmple. Insipida Somnoroasă e în concediu, iar şefa noastră a preluat încă un departament şi momentan e ocupată acolo în cea mai mare parte a timpului. Drept pentru care în ultimele zile aproape că n-am făcut altceva decât:
- să răspund la telefon de 266115143251 de ori;
- să dau mail-uri;
- să semnalez erori;
- să trimit print screen simpaticilor de la Help Desk :D;
- să-i răspund şefului ăl mare la două mail-uri încheiate cu "vă rog să vă ocupaţi prioritar de această problemă", după care, evident, să mă ocup :));
- să "păstoresc" celelalte două colege de departament, momentan singurele care prelucrează efectiv comenzile :)) şi care mă strigă la aproximativ fiecare sfert de oră: aia nu merge, aici e ceva greşit, ailaltă dă eroare, la cealaltă nu corespunde numărul de pe factură. În unele cazuri reuşesc să rezolv singură chifla, alteori trebuie să dau telefon. Sau mail. Sau ambele :))

Am ajuns să visez noaptea toate drăciile astea. Azi dimineaţă m-am trezit cu o durere sâcâitoare de cap, care n-a cedat decât parţial şi numai după al doilea Ibuprofen (luat la câteva ore după primul, care s-a dovedit incapabil).  
La toate astea se mai adaugă nişte meandre ale concretului, despre care însă chiar nu mă simt în stare să vorbesc. 
On the bright side: frate, da' ştiu că e mult mai ozonat aerul când lipseşte Insipida :D

Până una-alta, am reuşit să mă "repar" în seara asta cu ajutorul unui lapte cu ciocolată Müller şi a unui DVD cu Zubin :) Muzica lui îmi este, pur şi simplu, leac :)

Şi dacă tot am ajuns să vorbim despre asta: voi cum vă "oblojiţi" după astfel de zile criminale? Care e "leacul" vostru?