miercuri, 31 iulie 2013

Uvertura unui moment pentru o viaţă


După cum mulţi dintre voi ştiţi, iar cei care nu ştiaţi aflaţi acum, seara de 19 februarie a fost una dintre cele mai frumoase din viaţa mea. Nu se compară cu nimic din ce-am trăit până în acel moment şi cu greu va putea fi echivalată. Am plecat de la Filarmonica din München simţind că explodez de fericire, cu ochii plini de lacrimile unei emoţii pe care n-aş fi crezut-o posibilă, dar şi cu o oarecare nostalgie: oare când am să-l mai revăd pe omul care, prin arta lui şi prin felul de-a fi, mi-a pătruns pentru totdeauna în suflet? 

Numai câteva luni mai târziu, răscolind net-ul în căutarea unor articole şi informaţii recente despre el, aveam să aflu că pe 27 iulie va susţine din nou un concert la München - de data aceasta în cadrul unui eveniment denumit "Oper für alle" ("Opera pentru toţi"), desfăşurat în aer liber pe parcursul a trei zile şi unde accesul a fost gratuit. 


Am aşteptat acest concert altfel decât pe cel de-acum cinci luni. Cu altă stare de spirit şi cu alt gen de emoţie. Nu mi-am mai simţit inima pulsând în tâmple şi nu mi s-a mai pus un nod în gât de câte ori mă gândeam că-l voi revedea. În primul rând, nu-mi mai propusesem să-l caut după concert, iar pe de altă parte.... am dobândit anumite certitudini, dacă le pot numi astfel, în ceea ce-l priveşte. Muzica lui constituie o asigurare în alb pentru mine, iar el însuşi mi-a devenit reper - uman şi profesional deopotrivă. Într-un fel, undeva într-un colţ de suflet şi în mare măsură datorită magiei pe care mi-a dăruit-o acum câteva luni în culisele Filarmonicii din München, simt că mă leagă de el ceva cu totul aparte. Ceva care va rămâne acolo pentru totdeauna.

Având în vedere toate acestea, eram fericită de perspectiva reîntâlnirii cu Zubin Mehta, dar o fericire domoală, confortabilă şi melodioasă ca o Nocturnă de Chopin. N-au mai fost exuberanţa şi exaltarea din februarie, în schimb au fost emoţii, bucuria revederii şi clipe de o frumuseţe ireală, suspendate în timp. 

Concertul a avut loc pe o scenă amplasată în faţa Operei Bavareze de Stat. 


Mă documentasem în prealabil pe pagina de Facebook şi ştiam că spectatorii vor sta pur şi simplu pe jos, neavând voie să stea în picioare pentru a nu perturba vizibilitatea celorlalţi şi fiind permise doar păturile şi saltelele de izopren (fără scaune ori saltele gonflabile).

Am ajuns în piaţa Max-Joseph în jurul orelor 18, iniţial cu gândul de-a ne documenta - să identificăm locaţia, să vedem cum arată şamd. Intenţionam apoi să ne plimbăm prin centru şi să revenim mai târziu, concertul urmând să înceapă la 20:30.

Ne-am răzgândit când am văzut că lumea începuse deja să se adune, instalându-şi păturile în faţa scenei, de unde se vedea cel mai bine. Gata, aici rămânem, altminteri riscăm să nu mai prindem locuri bune. Am aşternut pătura şi am testat suprafaţa: pietruită, neregulată şi cu denivelări de natură să se "înfigă" unde e carnea mai sensibilă, pătura neputând să le amortizeze.
Eh, ne-am asumat asta, păi s-o jucăm. N-am mai plecat de-acolo, mulţumindu-ne să ne ridicăm din când în când ca să nu amorţim, ducându-ne cu schimbul să luăm de băut şi folosind cele două ore şi jumătate rămase până la începerea concertului pentru a testa diferite moduri de a sta. N-am găsit nicio poziţie în care să putem sta cinci minute fără să ne împungă ici-colo vreo piatră fixată în pavaj, fără vreo crampă musculară sau fără să ne trosnească vreun oscior. Dar zâmbetul nu m-a părăsit. Urma să am parte din nou de ceea ce eu numesc "un moment pentru o viaţă întreagă".

Pe măsură ce se scurgea timpul şi se apropia ora începerii concertului, lumea venea în valuri tot mai mari. La ora 20:30 nu doar piaţa era arhiplină, ci şi trotuarele din jur, iar sute de oameni care n-au mai găsit loc nici pe trotuar pentru a întinde păturile, au audiat concertul în picioare. 


Site-ul Operei menţionează că au fost prezente în jur de 10.000 de persoane. Nu ştiu dacă am fost chiar atâţia, dar cu siguranţă numărul real nu s-a situat prea departe de cifra asta. Oameni de toate vârstele, de la bătrâni care avuseseră nevoie de însoţitor, până la copii de şapte-opt ani care, oarecum spre surpriza mea, au audiat foarte cuminţi şi disciplinaţi concertul. Unii îşi aduseseră alimente (roşii, caşcaval, căpşuni), aveau farfurii de carton şi tacâmuri de plastic şi-au luat cina în intervalul rămas până la ora 20:30. Alţii aveau cărţi de citit sau butonau cu dexteritate iPhone-urile. Totul semăna foarte bine a serbare câmpenească, iar atmosfera era una plină de entuziasm, în ciuda căldurii sufocante care apăsa oraşul chiar şi după lăsarea serii.

Din repertoriul serii au făcut parte uvertura "Egmont" de Beethoven şi "Recviemul" de Verdi, de la a cărui naştere se împlinesc 200 de ani. Pe scenă şi-au ocupat locurile membrii orchestrei de tineret a Operei, care urmau să interpreteze Beethoven, în timp ce pentru Recviem erau aşteptaţi membrii orchestrei mari şi ai corului.

La ora 20:30, după o scurtă introducere făcută de directorul Operei Bavareze, l-am văzut pentru cea de-a patra oară live pe Zubin Mehta. 

(va urma).

duminică, 28 iulie 2013

La multe postări despre vise împlinite! :)


Astăzi, bloguleţul aici de faţă împlineşte trei ani.

Trei ani în care am scris tot mai mult, lucru evident în statisticile din stânga.

Trei ani în care m-am obişnuit să scriu tot mai frecvent, despre tot mai mult din ceea ce mi se întâmplă. Dacă mă face fericită, scriu şi voi vă bucuraţi împreună cu mine. Dacă sunt tristă, scriu şi voi fie îmi oferiţi un umăr, fie un sfat, fie ambele. Dacă nu înţeleg, scriu şi voi vă daţi cu părerea. Dacă sunt indignată, scriu şi voi vă indignaţi alături de mine.
În retrospect, îmi pare că mi-ar fi lipsit ceva important dacă nu aş fi avut blogul. Cât de multe întâmplări ar fi rămas nepovestite şi amintirea lor s-ar fi estompat... cât de multe sentimente şi emoţii ar fi rămas neexprimate şi nu mi le-aş mai fi amintit la adevărata lor intensitate...

Trei ani în care m-am bucurat de sute de ori că-l am, că vă am pe voi, că vă pot scrie şi că-mi sunteţi aproape.

Mulţumesc!!! :) Îmi doresc şi ne doresc să ne citim tot mai mult, tot mai interesant şi, cum i-am urat blogului şi în titlu, cu relatări despre cât mai multe vise împlinite.

(Stay tuned, zilele următoare vă povestesc de ce-am avut parte ieri. A fost inedit, extraordinar, SUPERB!).

joi, 25 iulie 2013

Abisurile comunicării cu Helpdesk-ul


Nepreţuitul nostru sistem continuă să sughită şi să dea erori. Din cele mai imprevizibile şi din categoria "ţi-a mai apărut vreodată chestia asta?" "Nu!". Uneori reuşim singuri să le dăm de cap, alteori beneficiem de consiliere telefonică de la unii mai deştepţi ca noi, dar se întâmplă şi să nu avem altă soluţie decât să pasăm pisica în curtea celor de la Helpdesk.

Dacă putem evita Helpdesk-ul, o facem. Oamenii sunt antologici. Pentru a rezolva o problemă (explicată limpede şi detaliat pe mail şi însoţită de print screen), ne dau cinci telefoane şi şapte mail-uri. "Ce-aţi făcut de v-a apărut asta?". Bună întrebare, amice, regatul şi calul pe deasupra pentru răspuns. A apărut din neant, ca Afrodita din spuma mării. "Aţi încercat aia şi aia şi ailaltă, dar chestia aceea de care v-am povestit mai demult aţi probat-o?". Da, da, da şi da. Oftat adânc. "Şi tot apare eroarea?". Tiii, că perspicace mai eşti, vezi să nu te rupi.

"Ne ocupăm!", vine răspunsul, avântat şi plin de elan, pe un ton care-mi aminteşte de îndemnul unui conducător de oaste: "La ataaac, oştenii mei!". Trei-patru zile mai târziu, încă se ocupă intens. Îndrăznim, sfioşi, un telefon de reamintire. Reacţionează de parcă le-am pus dinamită sub scaun. "Doar v-am spus că ne ocupăm!". Nici nu mai contează cu cine-ai vorbit prima dată, respectiv cine şi-a asumat task-ul, când se ia cineva de ei reacţionează toţi ca unul. Nu, nu atât la muşchetari mă duce gândul, cât mai ales la ceata lui Piţigoi. Dai într-unul, ţipă doi, aualeu ce tărăboi... :D

Săptămâna trecută le-am dat mail cu o problemă legată de nişte colete. Am explicat detaliat despre ce e vorba, am enumerat soluţiile pe care (în zadar) le încercasem pentru a ocoli eroarea şi am ataşat print screen. După care am aşteptat. O zi, două, trei, cinci. Vineri i-am sunat să-i întreb dacă şi lor le e cald, singurul interlocutor disponibil fiind un nene care nu era la curent cu dandanaua mea, dar care mi-a făgăduit că "dă mai departe". Booon....

Luni, respectiv o săptămână mai târziu, primesc în sfârşit mail. De la Helpdesk şi - fapt important - ca reply la mail-ul trimis de mine. Hip, hip, ura! Click-ăi rapid şi pe măsură ce citesc mi se dilată şi pupilele, şi nervii. 

"Bună ziua Frau Cutărică,

ne-aţi trimis un task referitor la eroarea ics. Ne puteţi spune care era problema? Au fost expediate coletele?

Cu stimă,
Herr Pix."

Say WHAAAAT? După o săptămână de când ţi-am dat mail detaliat, tu îmi dai Reply la mail-ul cu pricina şi mă întrebi despre ce-i vorba? Şi cum se presupune că aş fi putut expedia coletele, din moment ce sistemul îmi dă eroarea aia despre care ţi-am istorisit în mail-ul pe care nu l-ai citit? Ai văzut multe colete cu picioare la viaţa ta? 

Faptu-i cert, nu ducem lipsă de adrenalină :D

marți, 23 iulie 2013

Praga prin ochii mei (II)


Era în jur de ora 11 dimineaţa când, după ce am făcut check-in la hotel şi am lăsat maşina în siguranţă în parcarea hotelului, am pornit spre centru. Mă simţeam ca un copil dus într-un parc de distracţii: nu aveam răbdare să merg la pas şi bucuroasă aş fi luat-o la fugă, deşi pentru o primă impresie era interesant de privit, chiar dacă nu ajunseserăm încă în Oraşul Vechi.



Am recunoscut Karluv Most (în engleză Charles Bridge, celebrul pod din Praga), de îndată ce am ajuns. Străjuit de ambele părţi de statui pe care turiştii asiatici le fotografiau cu îndârjire, podul găzduia muzicanţi ambulanţi, comercianţi de bijuterii sau de vederi, flaşnetari îmbrăcaţi în uniformă, pictori şi caricaturişti. Ar fi fost oricum destul de aglomerat numai cu toţi aceştia, dar li se adăugau şi sutele de turişti care circulau în ambele sensuri, oprindu-se pentru fotografii, cercetând bijuteriile şi ilustratele puse la vânzare, adunându-se ciorchine în jurul muzicanţilor, făcându-şi poze cu bătrânul flaşnetar sau privind pictorii la lucru. Oameni mulţi, felurite limbi străine (în principal germană şi engleză, dar am auzit şi franceză, precum şi un energic îndemn "Vasile, treci acolo să te pozez!" - iar numitul Vasile a trecut degrabă -, italiană şi rusă; tot ce se poate să fi auzit şi cehă, dar pe onoarea mea, n-am identificat-o ca atare). Probabil ceva asemănător trebuie să fi fost şi la Turnul Babel...
(N-am făcut poze cu aglomeraţia, n-am văzut sensul, ci doar cu yours truly şi panorama oferită de pod).





Pe străduţele pavate cu piatră cubică se scurgeau mii de turişti, tropăiau caii înhămaţi la caleşti, înaintau agale maşinile decapotabile în care se făcea un circuit turistic şi se amestecau zeci de mirosuri dintre cele mai diverse, numai bune pentru făcut nările să palpite ca lui Jerry în desenele animate (arome de carne friptă, de cartofi copţi, de supe, de deserturi proaspete, de covrigi calzi...). Iar de-o parte şi de alta se aflau pestriţele magazine de suveniruri despre care v-am povestit deja, învecinate cu magazinele de bijuterii (cu diamante, dar mai ales cu granate, n-aş şti să spun de ce anume piatra asta, dar erau tare frumoase).


Cu aproximativ zece minute înainte de ora fixă, turiştii se bulucesc în faţa ceasului astronomic. Asta pentru că la fix se poate asista la o scurtă paradă: se deschid două uşiţe şi ies nişte păpuşi reprezentându-i pe Hristos şi pe apostoli (partea superioară a ceasului se numeşte "Mersul Apostolilor), în timp ce Moartea, reprezentată de un schelet, sună dintr-un clopoţel. Apoi un cocoş de aur anunţă ora, după care încep să bată clopotele.
Totul nu durează decât vreun minut minut şi n-are rost să faci poze; de jos în sus şi în mişcare nu poate ieşi mare scofală, ar merita eventual doar un filmuleţ. N-am făcut, eram ocupaţi să căscăm gura. Mi s-a părut fascinant faptul că acest ceas datează de la începutul secolului al XV-lea!


În turnul ceasului astronomic se poate urca, iar priveliştea este una spectaculoasă.




Plini de curaj şi pe aproximativ 30 de grade, am urcat pe jos dealul care duce la Cetatea Praga. Există un trenuleţ care te duce acolo, dar v-am spus în articolul precedent că n-am depistat de unde pleacă. Anyway, am răzbit, ca să descoperim că ajunsesem prea târziu pentru a vizita catedrala, care se închisese cu numai 20 de minute mai devreme :D Ne-am dezumflat şi, după ce am dat o raită pe-acolo, am coborât, cu ideea că revenim a doua zi, dacă mai suntem în stare, eu dorind neapărat să intru în catedrală.


Tot ne-am ales cu ceva, însă: am prins schimbarea gărzii.



Ne-am mai plimbat prin centrul vechi şi pe malul apei, am fost interpelaţi de un negru foarte vorbăreţ care voia să ne vândă bilete la un concert de muzică clasică şi ne arăta pe un caiet unde aşternuse cu măiestrie o mulţime de cruciuliţe că "it's almost full, sir! It's your last chance!"), am băut o limonadă la o terasă din centru, iar pe drum spre hotel am cedat ispitei şi-am luat un hamburger absolut delicios, pe care l-am mâncat, ca o doamnă ce sunt :D, în camera de patru stele. Care este. 



În dimineaţa următoare, cu toate că era deja foarte cald şi ne dădea târcoale o oarecare febră musculară după "marşul" de aproape 12 ore din ziua precedentă, am urcat din nou la cetate (how about that pentru mostră de ambiţie :D). Dar când nu-i să fie, apoi nu-i: catedrala era închisă până la ora 12, din cauza slujbei religioase. Iar noi trebuia să facem check-out la ora 11, urmând să plecăm imediat spre casă, deoarece nu eram deloc dispuşi să lăsăm maşina pe stradă. M-am consolat cu nişte fotografii şi am conchis că rămâne pe data viitoare.



Ne-au rămas, evident, o mulţime de "restanţe". N-am apucat să facem turul oraşului, n-am vizitat cartierul evreiesc, n-am intrat în niciun muzeu. Dar pentru 24 de ore, eu cred că am făcut destule - şi încă nu v-am povestit despre cea mai interesantă experienţă din această excursie... :)

duminică, 21 iulie 2013

Praga prin ochii mei (I)


Ţinând cont de faptul că am fost un musafir grăbit şi cu aşteptări destul de mari (induse de ceea ce citisem sau mi se povestise), se poate spune că Praga a fost o gazdă foarte bună. Retrospectiv, nu-mi vine să cred cât de multe am reuşit să înghesuim în interval de doar 24 de ore. Am văzut, am recunoscut, am experimentat, m-am lăsat să simt. Locuri, oameni, arome, senzaţii, sentimente, gusturi, emoţii noi, toate acestea concretizate într-un prea-plin sufletesc cum n-am mai avut parte de multă vreme.

Iniţial, plănuisem să "torn" toată povestea într-un singur post, dar am realizat că ar ieşi un mult prea mare cârnat de text, nemaipunând la socoteală şi pozele. Prin urmare, vor fi trei articole despre experienţa mea pragheză: cel de astăzi, având mai degrabă carecter general, cu plusurile şi minusurile constatate de mine, unul cu poze şi povestiri despre ce-am văzut şi încă unul, despre o experienţă într-adevăr deosebită.

Am avut o oarecare strângere de inimă, având în vedere că am fost cu maşina, iar la Praga (sau în Cehia, în general)  se poate întâmpla să vii cu maşina şi să pleci cu orice altceva, deoarece maşina fie dispare, fie o găseşti fără cauciucuri şi oglinzi laterale. Am optat pentru loc de parcare la hotel, dar chiar şi aşa, tot am fost destul de stresată până am ajuns acolo şi am văzut cum stau lucrurile.

Două vorbe despre hotel, că poate vă vine ideea să vizitaţi Praga şi un hint nu strică niciodată. Recomand cu toată încrederea hotelul Red and Blue Design. E situat la doar zece minute pe jos de centru şi îţi pune la dispoziţie confortul a patru stele, pentru suma de 69 de euro pe noapte - două persoane, cameră dublă cu mic-dejun inclus. Locul de parcare costă 15 euro în plus (pe zi), mai mult decât convenabil dacă mă gândesc la cei 30-35 de euro pretinşi de alte hoteluri. Parcarea, aflată într-o curte din spatele clădirii, este destul de îngustă (dar hotelul mai deţine încă una, mai spaţioasă, pentru cei cu maşini mai mari), accesul făcându-se pe baza unui mic dispozitiv de tip telecomandă. N-am stat în cameră decât preţ de un duş şi o noapte de somn, dar m-am simţit bine şi în siguranţă din toate punctele de vedere.

Pentru că tot suntem la capitolul "Recomandări" şi înainte să menţionez ce nu mi-a plăcut, să vă spun şi experienţa noastră cu mâncarea. Nu v-aş sfătui să luaţi prânzul în centru, decât dacă aveţi un pont sigur. Este nejustificat de scump - zic "nejustificat" pentru că se poate mânca excelent la jumătate din preţul din centru, la restaurante din afara centrului. Noi am fost la restaurantul Stara Praha şi nu am decât laude, atât în ceea ce priveşte calitatea mâncării şi preţul excelent, cât şi servirea. Am optat  pentru o supă de cartofi cu specific local, având o aromă discretă de usturoi şi un Grill Mix, cu garnitură de ciuperci la grătar (grill-ul l-am împărţit, era mult prea multă carne pentru a fi mâncată de o singură persoană). Am fi luat şi desert, dar nu mai era loc. Foarte gustos totul şi ieftin, cum ziceam: adăugând şi băutura (apă minerală şi bere) la porţiile pentru două persoane, nota a fost de 24 de euro.

Mă alătur şi eu celor foarte mulţi care spun că Praga e splendidă. Are un atât de fermecător aer medieval, o atmosferă de "once upon a time", arhitectură elaborată şi grandioasă, atât de multă culoare şi viaţă... Am traversat Podul Charles (Karluv Most) de vreo şase ori înainte şi înapoi şi de fiecare dată am privit fascinată panorama oraşului văzut de pe pod, cântăreţii ambulanţi, flaşnetarii, pictorii, vânzătorii de bijuterii... Am urcat în turnul ceasului astronomic şi am contemplat Praga "de sus", am străbătut la picior străduţă după străduţă, am fost pe malul fluviului Vltava, am asistat la schimbarea gărzii de la Cetate, am încercat să "absorbim" cât mai mult din Praga... Vor fi poveşti despre toate acestea în episodul următor ;))


Ce nu mi-a plăcut:

- indicatoarele sunt exclusiv în cehă. La ce afluenţă de turişti au, ar merita osteneala de-a le dubla în engleză. A fost relativ provocator să găsim Cetatea Praga (Pražský hrad) şi n-am reuşit să depistăm punctul de plecare pentru caleştile trase de cai şi nici pentru trenuleţul turistic. Poate or fi fost indicatoare, dar cine-ar fi putut să desluşească păsăreasca ăstora? 

- suvenirurile locale (magneţi, brelocuri, căni, globuri "snowflakes", marionete, tricouri şi pernuţe cu "I love Prague") se amestecau cu păpuşi Matrioşka, măşti veneţiene, bijuterii din sticlă de Murano, căni cu "Sărutul" lui Gustav Klimt, poşete italieneşti din piele, ouă chipurile Fabergé şi ouă de toate dimensiunile cu Maica Domnului (unele erau foarte mari, le puteai folosi cu succes pe post de  minge de rugby). Nu mai ştiai ce e specific Cehiei şi ce nu, erau suveniruri din 4-5 ţări adunate la grămadă fără vreo noimă aparentă, bling-bling îţi făceau ochii când intrai într-un Souvenir Shop.

Una peste alta, o experienţă extraordinară, chiar dacă foarte scurtă. N-am avut timp pentru muzee, dar poate o să ne întoarcem într-o bună zi...

miercuri, 17 iulie 2013

Cinci lucruri pe care să nu mi le spuneţi niciodată


Cu toate că aveam pregătit un subiect pentru astăzi, faptul că m-am împiedicat de un anume link "share-uit" pe Facebook m-a determinat să amân ce-mi propusesem să scriu azi pentru zilele următoare. Subiectul abordat în materialul respectiv este actual pentru foarte multe femei din lume, şi, foarte important, este şi va fi mereu actual pentru mine. 

Nu voi  elabora pe tema "de ce mă priveşte şi pe mine articolul". Am scris pe scurt despre asta pe blog, în urmă cu mai bine de doi ani şi nu voi relua. De asemenea, precizez că mi-am permis să modific puţin unele idei din articol, pentru că nu toate mi se aplică, şi să le înlocuiesc cu unele în care m-am regăsit eu însămi. 

Înainte de a dezvolta subiectul, s-ar mai impune o paranteză: îmi plac foarte mult copiii. Mi se încălzeşte sufletul şi mi se pune un zâmbet pe toată faţa când văd un bebeluş. Am răbdare cu prichindeii, dau în mintea lor, îmi place pur şi simplu să stau şi să mă uit la ei cum se comportă în diferite situaţii. Ce nu-mi place e ceea ce-am auzit, cu diferite ocazii, de la unii părinţi. Şi, mai nou, ce mai citesc pe diferite bloguri pe unde hălăduiesc.

Acestea fiind spuse, am rugămintea să nu-mi spuneţi niciodată:

1.  "Viaţa nu are niciun sens dacă nu ai copii". Nimeni pe lume nu poate decide şi, pe cale de consecinţă, nu se poate pronunţa asupra sensului vieţii altei persoane. Mulţi o fac totuşi, cu o aroganţă pe cât de ridicolă, pe atât de agasantă şi nepoliticoasă. Sensul vieţii mele îl cunosc doar eu, şi cu siguranţă el există. Există, pentru că l-am căutat cu fervoare şi l-am recunoscut ca fiind al meu de îndată ce l-am găsit. 

2.  "Lasă, ai să vezi tu cum e când vei avea copii....". Oh da, uite unde se ascundea Oracolul din Delphi. Ghici ce: n-o să văd cum e, pentru că n-o să am. Ce-ar fi să revizuieşti niţel premisele de la care ai plecat? Nu de alta, dar sunt false. 

3. "Crezi că viaţa TA e agitată? Să vezi cum e când ai copii!" - în primul rând, mulţumesc foarte mult că-mi aduci la cunoştinţă cum e viaţa mea. Apropo, nu cred că e agitată, cred în schimb că e solicitantă, intensă, colorată şi interesantă. Şi-n al doilea rând, iar povestea cu "văzutul"? Dacă te-ai uita în gura unora, ai putea crede că ăştia mici sunt un fel de Bau-bau. Eu ştiu că un copil e o imensă bucurie, prin urmare de ce toate ameninţările astea cu văzutul?

4. "Decât să ţii un animal de casă, mai bine fă un copil" - eşti un monument de înţelepciune. Probabil că din punctul tău de vedere, între a avea o pisică sau o ţestoasă şi a face un copil nu e decât o diferenţă minoră, ţinând strict de procesul de producţie.  Nu-i aşa?

5. "Ai fi fost o mamă extraordinară" - asta mi-au spus-o doi oameni, care mă cunosc bine. Or avea sau nu dreptate, nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Ce ştiu e că nu vreau să aud aşa ceva. Condiţionalul trecut e cel mai antipatic dintre toate timpurile verbale, din cauza notelor de nostalgie, de tristeţe inefabilă şi de neputinţă pe care le induce.

Recitind lista de mai sus, mă pomenesc scărpinându-mă în cap ca Moş Ion Roată. Vreau să spun.... nu mi se pare deloc că ar fi mare filozofie. Sunt nişte chestiuni elementare, până la urmă. Şi-atunci de ce le e atât de greu unora să ţină cont de ele?

duminică, 14 iulie 2013

Motivaţia de a ne relaxa


Nu vă uitaţi aşa de surprinşi la mine (sau la text, whatever), am ajuns la concluzia că până şi pentru a te destinde ai nevoie de motivaţie, câteodată de una foarte puternică.

Să mă iau pe mine ca exemplu, că mi-s cel mai la îndemână. Am avut o săptămână foarte grea, cu trezit la ora 4 în şase zile din şapte, muncă în stres, erori în sistem de natură să pună nervii pe bigudiuri, şefă antipatică şi colegă foarte asemănătoare cu şefa. Credeam că n-o să mai vină duminica niciodată. Sâmbăta n-am pus-o la socoteală, pentru că mi-era destul de clar ce urma să fac: să doooorm, în sfârşit să dorm!!!

Ceea ce, de altfel, am şi făcut. De ieri de la ora 18 şi până azi la ora 7 dimineaţa. Carevasăzică, treisprezece de ore de somn aproape neîntrerupt (mi s-a făcut sete, cândva pe la trei noaptea şi am efectuat o deplasare de un minut cu ochii semi-deschişi, adormind imediat la loc). Se numeşte că azi ar trebui să fiu în formă - şi chiar sunt.

... în formă, pentru ce anume? Tare mi-e teamă că pentru a face nimic altceva decât, am observat, tind să fac tot mai adesea când am timp liber: să zac. De cele mai multe ori în pat, cu laptopul pe genunchi. Făcând nimic, sau în tot cazul nimic util. Navigând aiurea pe net, redeschizând pagini pe care le-am mai citit, intrând pe bloguri unde nu s-a postat nimic recent, dar recitind articole mai vechi. Uneori, din nefericire destul de rar, mă îndeletnicesc şi cu activităţi mai utile: citesc o carte, mă uit la un concert (ştiţi deja cu cine :D) sau la vreun interviu.

Nu că nu mi-aş propune să mă relaxez. Ohoho, sunt maestră la creionat planuri şi, din nefericire, la amânarea aceloraşi planuri. N-aveţi idee de câte ori mi-am zis că-mi iau o carte şi mă duc în părculeţul din apropierea locuinţei! O cafea luată "la pachet" de la terasa din acelaşi parc e tot ce mi-ar mai trebui. Instalată comod pe-o băncuţă de pe malul lacului şi citind.... 
Oh da, e o imagine idilică, pe care încă nu m-am învrednicit să o transpun în realitate, deşi o pritocesc de vreo doi ani, cred. 

Sau, cam pe aceeaşi cracă: de câte ori n-am zis că mă duc la cafeneaua de la bibliotecă, iau o cafea şi-o prăjitură şi răsfoiesc în neştire cărţi, eventual hotărându-mă ulterior pe care s-o împrumut! Nici asta n-am concretizat. 

De fapt, nu ştiu de ce mai aduc în discuţie iniţiative de-astea, când eu şi pentru a ieşi la o plimbare am nevoie de foarte mult elan. Mi-e mult mai la îndemână să zac în casă, făcând, cum am spus şi mai sus, nimic, deşi asta nu e de bun augur pentru starea psihică şi sunt foarte pissed off la sfârşitul zilei, când constat că s-a mai dus o zi în care n-am făcut nimic pentru mine şi de dragul meu. 

Vi se întâmplă şi vouă?

miercuri, 10 iulie 2013

Mesaj din linia întâi


După luni de zile de stat în şpagat şi cugetat năprasnic, excesiv de înţelepţii noştri manageri au introdus un nou sistem de lucru. O chestiune foarte complexă, menită să restructureze din temelii şi să eficientizeze activitatea în plan administrativ şi logistic la nivelul întregului depozit. S-a lucrat la asta din noiembrie, s-au rulat sute de teste, s-au ţinut sute de şedinţe. Şi, evident, s-au investit o grămadă de bani.

Pe 1 iulie, cu surle şi trâmbiţe (şi texte înduioşătoare pe intranet, din alea gen "cutărică manager e mândru de departamentele cutare şi cutare, care-au făcut aia şi au dres ailaltă şi le mulţumeşte tuturor celor implicaţi pentru eforturile depuse"), i-au dat drumul. A funcţionat la fix vreo două-trei zile, ăştia prea-luminaţii se minunau, se felicitau reciproc, ia uite ce bine merge, bravo, să nu-i fie de deochi, ptiu ptiu. 

N-a ţinut mult. Sistemul sughite, dă rateuri, tușește. Se va remedia, spun antemenționații prea-luminați. Între timp, ne batem capul cu erorile și la întrebarea "merge acum?" răspundem docili și resemnați că nu, nu merge. Dar trebuie să meargă, mormăie posac vreun prea-luminat, continuând victorios: "mie de-aici îmi arată că merge". Ce să zic, sistemul nu știe să conjuge verbul a trebui. Şi ce ţi-o fi arătând ţie e problema ta proprie şi personală, eu nu pot accesa contul clientului. 


Ca urmare-a acestui haos (ale cărui dimensiuni sunt direct proporţionale cu amploarea sistemului), prestăm ore suplimentare cu drag şi spor. Şi tot cu spor, dar cu mai puţin drag, nu vom avea liber săptămâna asta. Pe plantaţie de luni până sâmbătă, c-aşa-i în tenis. 

În rest, distracţia obişnuită. Insipida Somnoroasă e tot mai fermecătoare as time goes by. Dacă se va descoperi vreo metodă de-a face pe cineva să dispară fără ca asta să aibă vreo legătură cu anumite prevederi din Codul Penal, vă rog să mă anunţaţi negreşit. Mulţumesc anticipat :P

(Acum că mă gândesc, oare David Copperfield ce-o mai face? A avut el cândva un număr foarte reuşit, în care-a făcut să dispară Statuia Libertăţii.... :D).

luni, 8 iulie 2013

Condeiul e sublim, dar lipsește cu desâvârșire (II)


Vă mai aduceți aminte de așa-numitul serial al condeiului pe cât de sublim, pe atât de inexistent, pe care l-am început? Primul material disecat - destul de nemilos, admit, dar pe cuvântul meu că m-am cenzurat :D - a fost realizat în urma unui interviu cu Sandra. Adică mă rog, realizat e un fel de-a spune.  Autoarea a făcut un fel de mucilagiu cu zarzăre. Dar se pare că i-a plăcut ce-a ieșit (mă întreb cât de bună bucătăreasă o fi) și a recidivat, de data asta cu Nadia Comăneci. 

Punându-mă nițel în postura de avocat al diavolului, recunosc faptul că un interviu cu Nadia e foarte greu de făcut. Nu în sens logistic, ci din punct de vedere al conținutului - adică, dacă vrei să faci un material profesionist, să fie interesant, să capteze, să o determini să spună lucruri pe care nu le-a mai spus. E o provocare pentru orice jurnalist, pentru că femeia a acordat sute de interviuri și a răspuns de mii de ori la întrebarea "ce ați simțit când ați văzut că ați luat nota 10, pe care dispozitivul nu era programat s-o afișeze?". Altminteri, două vorbe, trei lulele și patru surcele sunt ușor de aruncat și pe urmă ne dăm ochii peste cap și trecem în CV că am făcut interviu cu Nadia. Așa cum a procedat distinsa autoare, pe care astăzi am scos-o din nou la tablă.

- Ce credeți că trebuie să se întâmple pentru ca gimnastica românească să fie din nou acolo, sus, unde am fost obișnuiți să o găsim?
Gimnastica n-are decât să ia liftul. Sau să ne dezobișnuim noi s-o găsim sus. Ce-ar fi putut răspunde femeia? Că trebuie să muncim mai mult, să nu ne pierdem încrederea, să avem răbdare, asistăm la o schimbare de generație, iada-iada. 
Gimnastica românească este, în continuare, sus; suntem pe podiumul olimpic, pe locul trei în lume... este o realizare. Desigur, sperăm să ajungem să ne luptăm din nou pentru locul 1, iar pentru asta avem nevoie doar de timp și răbdare. Valoare avem.
Pfuai de capul meu, sunt electrocutată de revelațiile avute. Dar nu este Nadia de vină. La o întrebare stupidă nu se poate da decât un răspuns stupid. Un fel de "what you deserve is what you get", ediția revăzută și adăugită.

- Credeți că avem ceva speranțe pentru Olimpiada din 2012?
Au! Nu vă speriați, doar m-a izbit clișeul jalnic al întrebării de mai sus. Ia să facem un mic exercițiu de imaginație: cum ar fi putut suna un răspuns cu adevărat surprinzător? Probabil ceva de felul ăsta: "nu avem nicio speranță, nu ne vom califica în nicio finală, mergem la Londra numai ca să ne dăm huța cu avionul și să vizităm capitala Angliei pe banii Federației".
Evident că avem mari speranțe! Dar este prea devreme să putem anticipa ce va fi, sunt totuși patru ani care ne despart de următoarele jocuri olimpice, nu știm ce fete din generația aceasta vor ramâne în lot, nu știm ce generație va veni, dar România a avut mereu gimnaste valoroase.
Hahaha. Aproape aș fi tentată să cred că Nadia o persiflează pe vajnica intervievatoare. Nu cred că s-ar fi putut da un răspuns mai plat, mai anost și mai lipsit de strălucire decât cel pe care l-a dat ea.

- Ce trebuie să facă o gimnastă pentru a atinge performanțele dumneavoastră?
Să mănânce spanac, precum Popeye marinarul. Ție cum ți s-a explicat că se obțin performanțele, în general? Te pomenești că o fi un mister pentru tine, de fapt nu m-aș mira deloc.
Să muncească. De asta este nevoie - de foarte multa muncă! Mai are nevoie de talent și un pic de noroc, însă cea mai importantă este dorința de a face lucrurile cât mai bine.
Hai că ți-a dat o bijuterie de răspuns, sunt convinsă că nimănui nu i-ar fi dat prin cap că rezultatele deosebite vin numai prin muncă. 

- Care sunt activitățile pe care le desfășurați acum?
Asta ar fi trebuit să fi știut deja, interviul presupune și-o etapă de documentare (te-am mai întrebat și data trecută ce-ai păzit la seminariile de genuri de presă.... curcile, pe ele cred că le-ai păzit). Dacă ți-ai fi făcut temele, ai fi putut s-o întrebi punctual despre câteva dintre proiectele ei și i-ai fi oferit ocazia să spună ceva ce nu a mai spus în alte interviuri. Da' ți-ai găsit... 
Sunt implicată in foarte multe proiecte, am o viață activă. Călătoresc foarte mult pentru a-mi onora contractele cu diferite companii, dar mă dedic în continuare și acțiunilor caritabile, atât în România, cât și în State. 
E adevărat că sunt obosită, dar nu din motivul ăsta casc. Repet, nu e vina Nadiei! Nu știu cine-ar fi putut face mai mult din jalea asta de întrebări. Și, cu-atât mai mult cu cât interviul a fost acordat pe mail, întrebările ar fi trebuit s-o incite să povestească, nu s-o facă să dea răspunsuri-șablon. 

Am luat și eu interviuri pe mail. Nu eram niciodată entuziasmată de perspectiva asta, dar uneori era singura cale de-a obține interviul. Foarte puține persoane au avut răbdarea de-a îmi răspunde în detaliu; îmi amintesc cu mare drag de Laura Stoica, Dumnezeu s-o odihnească în pace și de Anamaria Marinca. Ce răspunsuri spumoase, detaliate și frumoase mi-au dat! Dar din punctul ăsta de vedere, ele au reprezentat mai degrabă excepțiile.
În general, pe mail primeam răspunsuri scurte și seci, de-mi venea să mușc monitorul de frustrare (pentru că știam ce-aș fi putut reuși într-o discuție față în față). Ei bine, în cazul ăsta preferam să redactez materialul sub forma unei relatări, presărate ici-colo cu citate. Astfel, fentam puțin monotonia răspunsurilor, mai introduceam unele informații despre persoana respectivă, all in all ieșea mai digerabil decât în forma întrebare-răspuns.

S-aude acolo în spate, doamna intervievatoare? Nu cred. Ești ocupată să păzești curcile. 

Data viitoare când povestim despre rateuri, cred că mă enervez rău.  Nu de alta, dar cineva a reușit să facă praf un interviu luat lui Michael Douglas.  Aaaaaaaaaaa. 

duminică, 7 iulie 2013

Tot de la alții e mai bun :))


Weekend-ul acesta au fost Zilele Orașului Bayreuth. Din moment ce ieri și alaltăieri am lucrat, abia în seara asta am ieșit  să vedem și noi ce se dă, vorba aia :)) Unii comercianți își strângeau deja tarabele, dar nu cred că am pierdut prea mult. 

Lume multă și pestriță, copii cu păpuși sau elicoptere gonflabile, căței derutați de hărmălaie, dar liniștiți și simțindu-se în siguranță în lesă. Chioșcuri din lemn, multe și cu de toate, pentru orice gust și pentru orice stadiu al foamei: covrigi bavarezi calzi, cârnați prăjiți, fripturi în chiflă, pește prăjit (măiculiță, cât de apetisant arăta nerușinatul de pește! Și-n ce fel mirosea! Dar nu ne era atât de foame și parcă nici n-aveam chef să puric peștele de oase), kebab, ardei umpluți, pizza și deserturi: consacratele migdale și alune trase în zahăr, fructe în ciocolată, clătite cu tot felul de umpluturi, atât dulci cât și sărate și inegalabilele langoși, despre care v-am povestit recent. 
O mie și unu de mirosuri diferite, aparent incompatibile, dar cu toate astea completându-se reciproc, într-un tablou olfactiv atât de pestriț și inedit, încât te-ai fi gândit că a fost pictat de Picasso.

Mai multe tarabe cu bijuterii din argint, sticlă de Murano și lemn - celor din urmă făcându-li-se reclamă că sunt lucrate manual -, eșarfe în culori apocaliptice, brățări din piele pe care se putea grava, la cerere, un nume, dreamcatchers de toate felurile și dimensiunile, jucării de pluș, baloane și haine tricotate pentru bebeluși (foarte frumoase), miniaturi din lemn, ochelari de soare și diferite obiecte din cultura africană. Am pendulat agale de la o tarabă la alta, neavând nimic de cumpărat, dar plăcându-mi pur și simplu să casc gura. Spre lauda lui, soțul m-a așteptat răbdător să închei această nobilă și femeiască îndeletnicire, iar apoi ne-am dus la o bere. Adică el bere și eu Radler, băutura aceea care-mi place la culme, realizată din bere (un anume soi de bere, nu orice bere e bună de făcut Radler) și suc de lămâie.

Ni s-a făcut foame, așa că ne-am prea-ospătat cu fripturi în chiflă. Eu am vrut și-o clătită cu Grand Marnier, în amintirea unui astfel de desert care aproape mi-a luat mințile anul trecut, la Nisa. Epic fail. Cred că le-a tremurat mâna când au pus Grand Marnier-ul :)) Clătita avea doar o foaaaarte vagă aromă. Never again.

Puteam să plecăm fără langoși? :D Nu puteam. Ne-a surprins să constatăm că taraba cu langoși era cea mai căutată, respectiv era singura unde era coadă. Vreo 15 persoane stăteau la rând, spre deosebire de una-două, ca la celelalte tarabe. Deci produsele naționale sau cele turcești nu se bucurau de prea mare succes, spre deosebire de simpaticele langoși, pentru care trebuie să le fim recunoscători ungurilor. Ahhh, că bun a mai fost.... (tot cu zahăr pudră am luat, ca de obicei).

N-am făcut decât o poză, că nu m-am gândit la asta.  Aveam numai langoși în cap :D


Vă poftesc să nu râdeți de bermudele mele cu țestoase, daaaaa? Din motive obiective nu pot purta la serviciu așa-ceva, prin urmare le scot în lume când apuc. Dar sunt simpatice și îmi plac :P

miercuri, 3 iulie 2013

Cărți, vise, filme, năzbâtii


Dacă Mahomed nu se duce la munte, muntele caută adresa lui Mahomed cu google și tot dă de el până la urmă :P Cam așa ar putea fi descrisă relația mea cu lepșele, despre care v-am mai povestit că-mi plac. Astăzi am dat peste una simpatică și nu foarte lungă și, din moment ce nu se menționa vreo interdicție de preluare (iar de la ultima publicată de mine au trecut două luni și jumătate), here we go :D

1. Dacă ai putea să intri şi să trăieşti într-o carte, care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (dar într-un film? dar într-un cântec?)
Carte - probabil într-un roman din ciclul "Melania", semnat de Rodica Ojog-Brașoveanu. Poftim? Sper că nu v-ați închipuit că m-aș vedea în rolul Melaniei, că pe onoarea mea, cu furculița vă despieptăn :D Asta-i culmea, numai dialoguri cu motanul Mirciulică mi-ar mai lipsi :)) Nu, cred că aș fi versiunea feminină a maiorului Cristescu. M-ar fascina anchetele legate de obiecte de artă și garantat nu m-aș lăsa impresionată de mofturile de fetiță ale venerabilei cucoane.
(Și nu, nici Minerva Tutovan n-aș fi! Cu desăvârșire imposibil. Un argument hotărâtor e faptul că nu mai știu matematică nici cât a uitat antemenționatul Mirciulică). 
Film -  "The Thomas Crown Affair" (1999). Furtul unui tablou de Monet și Pierce Brosnan. Apărarea și-a prezentat pledoaria :P
Cântec -  "Happy" (Alexia). Iote așa, pentru că it's so nice to be happy. 
Uitându-mă la cartea, filmul și melodia pe care le-am ales, concluzionez că-n mod evident nu sufăr de profunzime azi.

2. Dacă ai putea să-ţi alegi prenumele, care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?
Astăzi nu mi-aș mai schimba prenumele, dar în copilărie l-aș fi cedat bucuroasă primului venit :D Păi cum altfel? Aveți idee câte cuvinte rimează cu Greta, respectiv de câte porecle am avut parte? Îmi cânta puștimea "Greta babeta zboară cu racheta" și-n culcare și-n sculare. "Suzeta", "bicicleta", "motoreta" constituiau, desigur, variațiuni pe temă :)) 
Lesne de înțeles de ce eram foarte invidioasă pe colega numită Carmen. 
În altă ordine de idei, dacă aș fi fost băiat mi-ar fi plăcut numele Mark.

3. În ce altă ţară ai vrea să trăieşti pentru un an şi de ce?
SUA. Sunt de părere că a trăi în America e o experiență de viață în sine. Ah, și important de menționat, ar trebui să fie musai într-un oraș mare. Foarte mare. Los Angeles sau New York m-ar aranja de minune :D

4. Care e visul cel mai neobişnuit ce l-ai avut şi ţi-l aminteşti?
Nu știu dacă e cel mai neobișnuit, dar inedit sigur este și mi-l amintesc destul de limpede, pentru că l-am avut zilele trecute. Eram într-o bucătărie (mă rog, și asta e relativ neobișnuit la mine, dar să trecem peste), iar la masă stăteau nici mai mult, nici mai puțin decât Zubin Mehta și Daniel Barenboim ;)) Simpatici musafiri aveam, pot să spun. Apoi parcă mi-era sete și m-am pomenit că aveam în mână un pahar de bere, pe care cumva știam că mi-l oferise Zubin. 
M-am trezit cu o incredibilă stare de bine :D

5. Povesteşte o zi din viaţa ta imaginându-ţi că eşti un animal.
Asta e simplu.  Sunt un tigru înfometat și-am dat cu ochii de Insipida Somnoroasă.  Case closed.

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană şi de ce ai ales-o?
Asistenta lui Zubin Mehta. Este modelul meu în viață, este un reper, este omul pe care mi-aș dori cel mai mult să-l pot cunoaște îndeaproape și alături de care aș fi fericită să lucrez. Perioada aia de timp menționată în întrebare, aș limita-o la vreo douăzeci de ani. Cel puțin.

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ţi-ar fi primele gânduri şi ce ai face prima dată?
Cred că ar fi un coșmar destul de provocator chiar și pentru credinciosul meu dreamcatcher. Bănuiesc că aș fi absolut terorizată.

Ca de obicei, leapșa e la liber și pentru toată lumea :)

marți, 2 iulie 2013

Diferite genuri de manele (guest post)


Săptămâna trecută, o prietenă de-a mea (cea căreia datorez, printre altele, existența acestui blog, ea convingându-mă acum trei ani să mă apuc de scris) mi-a trimis un articol pe mail. S-a gândit că o să-mi placă, și s-a gândit bine. De fapt, atât de mult mi-a plăcut și într-atât de mult corespundea opinia autorului cu propriul meu punct de vedere în chestiunea respectivă, încât am solicitat - și obținut - acordul pentru publicare. 

Autorul textului se numește Dumitru Chiseliță, iar materialul se referă la manelizarea muzicii clasice. Acestea fiind spuse, vă doresc lectură plăcută :) Sinceră să fiu, atunci când l-am citit eu, am avut momente când mi-a venit să aplaud :D


Nu ne plac manelele. Nuuuu. Ele sunt greu recunoscute chiar și ca muzică proastă, sunt urâte, brutale, obscene, pline de jmekeri și jmekerii, de fete care "dă" din buric, de mașini bazate care dovedesc, nu, că și proprietarul lor e la fel de bazat. de "banii-dujmanii", iar dacă spui că îți plac - "a, dar știi, eu ascult de fapt Mozart și Mussorgski, dar așa, la un chef, o paranghelie, merg..." - deja interlocutorul tău face o față care spune multe și zâmbește cu semnificații adânci la adresa ta. 
Maneaua a devenit sinonimă cu kitsch-ul cel mai ordinar, cu rețeaua de canalizare a muzicii. Uite, eu ascult manele. O dată pentru că mă amuză teribil textele. Sunt așa de idioate, încât depășesc reacția aceea de nervi și revoltă estetică, ajungând în cea a umorului. A doua dată că maneaua, ca origine, e ceva ok.

"Maneá (tc. mani "catren popular, cântec", de la interj. aman "vai!, aoleu!"; pl. Manéle): cântec liric turcesc, cu conținut erotic, întâlnit și în țările române. Meterhaneaua de pe lângă Curtea domnească îl executa și numai instrumental. Lăutarii din Muntenia îl cântă la vioară, în octave, acompaniați fiind de un "bas ostinat", acesta din urmă susținut de o vioară secundă, uneori și de cobză. Începând din anii ’90 ai sec. 20, reintră în atenția lăutarilor din România și dobândește, în pofida originii turcești a termenului, statutul de "muzică amestecată, adică de muzică ce rezultă din varii încrucișări ale muzicilor sârbească, greacă, turcească, indiană etc." (Dicționar de termeni muzicali).

Maneaua nu a inventat-o nici Salam, nici Guță, nici Adrian Minune, copilul actualmente maturul. Nici măcar strămoșii lor: Azur, Generic, Odeon ori alți reprezentanți ai generației muzicii "de chef" din anii ’80-’90. Primele înregistrări cu manele au fost ale lui Romică Puceanu ("Ileană Ileană", "Ce frumoase-s fetele") și Gabi Luncă ("Maneaua") și nu ai ce le reproșa din punct de vedere al regulilor muzicii lăutărești. Ascultați și veți, vorba aceea, vedea... Deci, aici totul e în ordine și nu revenim. Nici la manelele à la Taraf TV nu ne oprim, pentru că nu are rost, ele sunt ce sunt și gata... Aș scrie și despre actuala muzică așa-zisă populară, care a luat locul folclorului autentic, plină de behăituri, chirăituri, mieunături, care sună a orice altceva decât românește, cu texte despre copii, divorțuri, dușmani, bani, părinți morți, avere, dar subiectul merită o atenție separată.

Ci vom pomeni aici despre o muzică și niște interpreți care sunt, în principiu, ok și nu au legătură cu damnatul gen pomenit mai sus, dar care, grație faptului că sunt ascultați de prea multe ori și de prea multă lume, se manelizează. Aici adaug și că nu reprezintă standardul în calitate a genului. Și astfel ajungi la o concluzie revoltătoare: orice gen muzical are manelele lui... Adică în loc să se desăvârșească, se coboară la nivelul maselor. Că acolo sunt faima, și banii-dujmanii...
Acum sunt într-o dilemă. Să continuu și să fiu înjurat, ori să mă opresc și... să mă opresc. Voi continua.

În materie de muzică clasică, orice amestec din acela de "Best of" - Best of Mozart, Best of Beethoven, Best of Wagner, "Arii celebre din opere și operete", este suspect de manelizare. Muzica simfonică se ascultă la kil, ca să știi ce vrea să spună compozitorul. Ori, dacă răbdarea ta este mai sensibilă, măcar o piesă întreagă: o simfonie, un concert, o operă. Asta în cazul în care iubești într-adevăr pe compozitorii "grei" și nu te duci la concertele Filarmonicii doar ca să te ia lumea de intelectual ori ca să-ți arăți rochia ori smokingul. Sau, cum s-a întâmplat în 2007 la Sibiu, toți să se bată pe invitații la concertul în care cânta "faimoasa" formație "Scaligero" (a auzit cineva de ea doar pentru că instrumentiștii aveau cartea de muncă la Scala din Milano și toți sibienii au zis "uau, vin ăia de la Scala!". Dar nu era Scala. Era Scaligero...).

Aș spune că Andre Rieu cântă (și) manele simfonice. Adică sunt chiar convins. Frumușel frumușel, să placă la dame, muzică ce nu te bagă în ceață prin profunzimea ei, "best of-uri", dar vai, Rieu nu e von Karajan. Nu e nici măcar George Georgescu ori Celibidache. E... Rieu. El face, de fapt, cultură pentru mase. Adică cu sclipici, cu licurici, cu arii din simfonii ori filme celebre, le dă impresia ascultătorilor că sunt mari consumatori de muzică, nu, "cultă". Plus că, nu-i așa, succesul e succes și orice tanti care până ieri se hrănea cu Savoy, Gheorghe Gheorghiu, Mădălina Manole ori Komornik se poate lăuda că e sofisticată și intelectuală pentru că, nu, consumă mai nou valsul lui Șostakovici, "Don't Cry For Me Argentina", ori "Funiculi-Funicula". 

Mai sunt și bucăți muzicale care sunt, în principiu, niște capodopere, dar care, de atâta uz, s-au cam manelizat. Exemple: "Für Elise" de Beethoven (numai câți autori de slide-showuri au folosit-o...), "O, Fortuna" de Carl Orff (chiar așa, toți înnebuniții ăștia după Orff au ascultat TOATĂ "Carmina Burana"? Nu cred, că îți trebuie nervi de oțel...), "Corul robilor" de Verdi (deși majoritatea habar nu are ce e cu robii ăia și cine o fi fost Nabucco), "Anotimpurile" de Vivaldi (ajunsă muzică de fundal pentru ocazii), Marșurile nupțiale ale lui Mendelssohn ori Wagner (pe care le auzi și la nunțile de neam prost, "că așa se pune"), "Ceardașul" de Monti (cântat pe la chefurile spălate, de către un violonist de populară care nu realizeaza că nu oricine poate), multe de Mozart (că e simplu și copilăros și se pretează, ghinionul lui...), "Radetzki Marsch"-ul lui Strauss și or mai fi... 

Da, sunt "bucăți muzicale" care, chiar ascultate la infinit, nu se manelizează în modul pomenit mai sus: simfoniile lui Beethoven, concertele lui Ceaikovski (sau cum e cool să scrii mai nou, "Tchaikovsky"), Recviemul de Mozart, preludiile, fugile și brandenburgicele lui Bach, uverturile și ariile wagneriene, Gershwin, Enescu - în fine, cam tot ce necesită, pe lângă paiete, fotogenia interpretului și locurile ocupate pe stadionul unde e concertul, și ceva muncă. Ceva multă muncă, ceva mult mai multă înțelegere a sunetului și virtuozitatea în a-l reda. 
Data viitoare vom vorbi despre jazz și manelele lui...