miercuri, 30 ianuarie 2013

Enigma de pe Facebook


Astă-seară țin musai să-mi exprim o nedumerire legată de ceva ce se întâmplă pe Facebook. Nu știu dacă mă poate lămuri cineva, dar chiar dacă nu, tot trebuie s-o pun pe hârtie, frate.  Îmi stă pe creieri de ceva vreme și-n ultimul rând am observat tot mai multe exemple de felul ăsta.  Și, vorba poetului, nu înțeleg și nu pricep :D


Acestea fiind spuse, iată și întrebarea mea:

De ce dau oamenii "Like" la propriile poze sau postări?

Adică.... din moment ce-ai pus chestia respectivă pe Facebook, indiferent despre ce e vorba - o poză, un link, o cugetare adâncă :P, un banc șamd - este de la sine înțeles că ți-a plăcut și ai vrut s-o împărtășești tuturor. Foarte bine. Dar de ce să-i mai dai și "Like"?

Disclaimer: în apărarea mea, țin să menționez că nu sunt de acord cu ideea exprimată în imaginea de mai sus :D Am postat-o doar pentru că e oarecum on topic, ca să zic așa :))

marți, 29 ianuarie 2013

Post despre făcând nimic


Sau nimic semnificativ, în cel mai bun caz.

Zilele astea șed binișor acasă (recuperare ore suplimentare, până luni) și, așa cum se întâmplă de obicei, îmi făcusem niscaiva planuri. Să, să, să... plus infinit. Și, tot așa cum de obicei tinde să se întâmple, constat că zilele trec și nu prea concretizez nimic din ce mi-am propus. 

Pe de altă parte, nu-i ca și cum ar fi intrat zilele în sac sau puturoșenia mea ar fi fost unicul  motiv pentru care nu duc toate cele la îndeplinire. Asta pentru că, ce puteam să fac și eu dacă tot am liber, m-am îmbolnăvit. 
A început cu o tuse atât de puternică, încât aveam senzația că sunt conectată la un aparat de-ăla de vibromasaj, în felul ăsta mă zgâlțâia:D (chiar, oare nu mi s-o fi topit ceva din celulită pe chestia asta?). I-am dat la temelie cu niște pilule meșteșugit recomandate de o farmacistă. Febră n-am făcut, dar am avut o stare de epuizare care nu m-a lăsat să ies din casă de sâmbătă încoace. Încă o am, pe lângă un foarte înfundat nas, dar în același timp simt că dacă nu ies la aer, o să încep să vorbesc singură :))

Făcând o socoteală, am ajuns la concluzia că sunt la cea de-a treia răceală în interval de numai două luni. Ceea ce mă face să mă întreb dacă asta n-o avea cumva legătură cu faptul că-n ultimii ani nu mi-am mai făcut vaccinul antigripal. Din neglijență, nu din alt motiv. Știu că unora nu le priește, dar eu l-am făcut de trei ori și-n anii respectivi n-am avut absolut nicio problemă.

Ce înseamnă să fii răcit, domn'le: evenimentul central al acestei săptămâni va fi, cel mai probabil, faptul că-mi voi cumpăra o veioză :D

PS:  na poftim, constat că mi-au dispărut simțul gustului și cel al mirosului. Uite ce-mi lipsea!

duminică, 27 ianuarie 2013

Zubin Mehta - "Die Partitur meines Lebens"


"M-am gândit că ar fi un act de ipocrizie din partea mea dacă aș scrie cât de bun sunt, așa încât am fost foarte sincer", a spus dirijorul Zubin Mehta la evenimentul de lansare a ediției în limba engleză ("The score of my life") a autobiografiei sale al cărei titlu, original în limba germană, este "Die Partitur meines Lebens". Referirea la sinceritate a constituit o excelentă reclamă la adresa cărții, oamenii fiind nerăbdători să citească despre, credeau ei, aventurile picante ale vieții de muzician, cancanuri de culise șamd.

Însă cei care s-au așteptat la așa ceva au fost, probabil, dezamăgiți. Volumul descrie, amănunțit dar fără a se pierde în detalii, parcursul vieții autorului, de la băiețelul brunet, cu ochi mari și curioși, pasionat de muzica ascultată pe plăci de pickup, până la unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii. 

Trebuie să încep prin a spune că, deși personal mi-a plăcut foarte mult cartea și probabil o voi reciti cândva cu tot dragul, aș recomanda-o mai ales celor interesați fie de viața și devenirea acestui om, fie de muzica clasică în general, fie de ambele. Dacă vă regăsiți printre aceștia, veți savura fiecare rând :) Dacă nu, tot sunt convinsă că vă va plăcea, dar este posibil ca explicațiile referitoare la diferențele dintre arcușul de tip german și arcușul de tip franțuzesc să vi se pară cam plictisitoare.

Deși am citit ediția în câteodată imposibila limbă germană, lectura nu mi s-a părut deloc dificilă. Scriitura este foarte simplă și accesibilă, de multe ori ai senzația că te afli în aceeași cameră cu autorul, care-ți povestește despre periplul lui de la Bombay la Viena, despre actele de îndrăzneală și momentele de nesiguranță, despre succesele și eșecurile sale. Căci a avut parte și de acestea din urmă și a povestit și despre ele, așa cum a spus, cu sinceritate, ba  și cu umor pe alocuri. Bunăoară, a dirijat pentru prima dată la vârsta de 15 ani (un concert de vioară de Johannes Brahms) și, emoționat, a uitat să dea intrarea oboiului. N-a ieșit prea bine. Cu atât mai mult cu cât solist era însuși Yehudi Menuhin. Vorba lui Mark Twain: "să fim milostivi și să tragem perdeaua".... :D

Însă la numai zece ani după acest nu foarte încurajator debut, urma să devină dirijorul orchestrei simfonice din Montreal. Avea, deci, 25 de ani și elita mondială a muzicii clasice începea să afle de cel care, la Academia de Muzică din Viena, era cunoscut ca "der Inder" (fără ca acest apelativ să fi avut vreo nuanță peiorativă, însă). Având în vedere că, în paralel cu acest post, a preluat și orchestra Filarmonicii din Los Angeles, porecla lui devenise "jet set", ca urmare a navetei cu avionul pe care o făcea între cele două orașe. A fost primul dirijor care și-a asumat provocarea deținerii simultane a două posturi de șef de orchestră.

Povestirea curge simplu, liniar și firesc. Ai crede că toate stelele și-au unit forțele pentru a-i netezi calea lui Zubin Mehta, dar în spatele fiecărui concert încheiat în ovațiile sălii se află sute de ore de studiu individual și, poate, zeci de repetiții. Orchestrele Filarmonicilor din New York, Berlin, München, Viena, orchestra de la Teatro del Maggio Musicale Fiorentino (Florența), orchestra Filarmonicii Israeliene sau cea a Operei de Stat din Viena, sunt numai câteva dintre notele muzicale de temelie, dacă pot spune așa, aflate pe partitura vieții sale. Nu lipsesc povestirile despre oamenii care i-au marcat destinul, atât cel profesional, cât și cel personal, relația deosebită pe care o are cu orchestra Filarmonicii Israeliene al cărei dirijor pe viață a fost numit în 1981 și nici observațiile sale asupra anumitor opere sau compozitori.

Într-o notă mai personală, mi-a venit aproape să aplaud când i-am citit mărturisirea că, în afara celor doi copii din primul mariaj cu soprana Carmen Lasky, mai are doi: o fiică, Alexandra, rezultat al unei relații avute între cele două căsătorii și un băiat, Ori, născut în urma unei aventuri extraconjugale din timpul căsniciei cu actrița Nancy Kovack. 
Probabil nu i-a fost deloc ușor să scrie despre asta și e cu atât mai de apreciat că a făcut-o. "Sunt conștient că i-am provocat soției mele o suferință imensă și niciodată nu-i voi putea mulțumi îndeajuns pentru că nu m-a părăsit. Trebuie să fi fost îngrozitor pentru ea să afle despre existența fiului meu, mai întâi de la mine, apoi și din ziare. Dar a suportat toată această suferință, mi-a rămas alături și am depășit acest moment împreună".

(Evident, am mustăcit eu, citind paragraful de mai sus. Cine-ar părăsi un Zubin Mehta? Mai ales unul spășit :D). 

În apărarea acestei probabil deja prea lungi recenzii, argumentez că aș fi în stare să vă povestesc până mâine despre carte și omul - pentru mine, extraordinar - care a scris-o. Dar mă opresc aici, recomandându-vă cartea - mai ales dacă, așa cum am spus, vă interesează artistul sau domeniul. Lăsând la o parte considerațiile mele subiective, este o lectură foarte interesantă și, aș spune, motivantă.

joi, 24 ianuarie 2013

(Cu) câți mergem în vacanță?


Zilele trecute, îmi povestește o cunoștință că și-a făcut rezervare pentru concediu. În luna iulie, în Turcia. Foarte frumos, zic eu. "Mergem noi cu ăsta micu' și încă șapte cupluri cu copiii'', continuă ea. Moment în care nu prea am știut cum să reacționez. Să fi zis tot ''foarte frumos'' ar fi însemnat să mint. Personal, nu m-ar încânta deloc o asemenea perspectivă. Dar cum să-i fi spus femeii așa ceva? ''O să aveți ceva antren'', am zis în final. Ea, încântată, mi-a dat dreptate, adăugând că abia așteaptă data plecării. 

Acestea fiind zise, cred că-s asocială. Nu mă văd în ruptul capului mergând în vacanță într-un grup atât de mare. Asta-mi plăcea în adolescență, când mergeam în tabere ''cu clasa''. Dar la aproape 33 de ani (God, asta sună scary :)) ), un astfel de concediu m-ar face să mă simt ca într-o tabără de matematică (nu-mi place matematica :D). 

Îmi place să merg în vacanțe și plimbări lungi doar cu husband și suntem, din fericire, un cuplu norocos în care partenerii se simt bine unul cu altul. Ne vânturăm pe străzi, căscăm gura la vitrine, facem poze vreunei mâțe zăbăuce sau unui pervaz cu flori mărunte și viu colorate. Stăm la o terasă dacă ne e foame sau sete, ne așezăm pe o bancă să mâncăm o înghețată, intrăm în ce muzeu avem chef. Când ești într-un grup, cred că e foarte greu să faci tot ce vrei, când vrei. Greu spre imposibil. 
Unora nu le e foame când ți-e ție, alții n-au chef de muzeul cutare, alții n-au răbdare să te aștepte pe tine să pândești pisica. La rândul tău, n-ai chef să intri la o expoziție de artă modernă și nici chef de bere. De aici, interminabile discuții și planuri - ''ne întâlnim în juma' de oră la fântâna aia, vedeți să nu întârziați'', inevitabil măcar o persoană întârzie, planul e dat peste cap, nu mai avem timp de mers colo și colo, cineva tot rămâne cu frustrări până la urmă, frustrări pe care alege să le țină pentru sine, ca să nu compromită atmosfera și buna dispoziție.

Pe de altă parte, am fost și-n vacanțe cu câte un cuplu de prieteni - și a ieșit bine, chiar foarte bine. Condiția este ca respectivii să fie foarte asemănători cu tine / cu voi în ceea ce privește felul de-a fi, gusturile și opțiunile de petrecere a timpului liber.  Ah, și să nu fie mai mult de un cuplu, desigur :D 

Voi de ce parte înclinați? În cuplu, în grup restrâns sau în gașcă extinsă?

miercuri, 23 ianuarie 2013

"Twelve angry men" (1957)


Din capul locului (sau al postului) țin să spun că textul acesta nu se vrea a fi numai o cronică de film, deși este vorba despre un film teribil de bine făcut, ci și o reflecție despre natura umană. Natură ale cărei caracteristici au fost extraordinar subliniate în acest film relativ scurt (o oră și jumătate), alb-negru și a cărui acțiune se desfășoară, practic, într-o singură încăpere.

Așadar, "Twelve angry men". Filmul, regizat de Sidney Lumet și avându-l în rol principal pe Henry Fonda, începe cu imaginea unei săli de judecată unde pledoariile s-au încheiat și juriul se pregătește să se retragă pentru dezbateri. Cazul este acela al unui puști de 18 ani, acuzat că și-a ucis tatăl care-l abuzase și lovise în repetate rânduri - ultima dată, chiar înainte de-a fi asasinat. Judecătorul le ține juraților un speech bombastic despre datoria lor, responsabilitatea ce le revine șamd, încheind cu precizarea că trebuie ca, în unanimitate, să decidă: vinovat sau nevinovat, "beyond any reasonable doubt". Tocmai acest reasonable doubt va constitui nucleul întâmplărilor din timpul deliberării. 

Jurații sunt grăbiți, pentru cei mai mulți dintre ei cazul este foarte clar, așa încât se trece imediat la vot. Unul după altul votează "vinovat" și soarta acuzatului pare pecetluită. "Nevinovat", rostește liniștit unul dintre jurați.  Stupoare.  Poftim? Cum adică? Ai spus "nevinovat", domnule? De ce? Nu e evident că e vinovat? 
"Pentru mine, nu", răspunde juratul interpretat de Henry Fonda. "Nu sunt convins, beyond any reasonable doubt, că acest băiat și-a omorât tatăl". 

Și de-aici începe nebunia. Ceilalți încearcă să-l convingă, dar nereușind încep să se enerveze, pentru că atât timp cât votul nu este unanim nu pot avea un verdict, ergo trebuie să dezbată în continuare. Fiecare are probleme mai importante decât faptul că viața unui adolescent se află în mâinile lor. Unul se grăbește la un meci de baseball. Altul e răcit și ciufut. Un altul e certat de ani de zile cu băiatul lui și, revoltat, le povestește despre asta celorlalți, arătându-le poza fiului nerecunoscător. Alt jurat, întrebat de ce crede că puștiul e vinovat, își rostogolește ochii și îngaimă, timid: "păi.... dacă am văzut că aproape toți ați spus că e vinovat, am spus și eu la fel".

Juratul cu numărul opt, deocamdată singurul care înoată împotriva curentului, nu se lasă impresionat de "argumentele" celorlalți și nici de faptul că votul e de 11 la 1. Păstrându-și în permanență calmul, începe să pună întrebări, să le ceară să-și argumenteze punctul de vedere. Discuțiile degenerează, atmosfera se încinge, dar la următorul vot scorul este de 10 la 2. Încă un jurat a votat "nevinovat". 


Cu un scenariu fenomenal și joc actoricesc pe măsură, filmul scoate în evidență slăbiciunile, scheletele din dulap, prejudecățile și meschinăriile fiecăruia. Demonstrațiile logice sunt inițial combătute cu dispreț, pentru ca apoi să-i convingă și pe alții. Sorții încep să încline în favoarea băiatului care așteaptă să afle dacă va fi eliberat sau trimis pe scaunul electric (acestea fiind singurele variante posibile în context). Dupa încă două runde de votare, scorul e de 6-6. 

Filmul este plin de subtilități și amănuntele sunt cele care fac diferența. Doi dintre jurați, care-au votat "vinovat" până în ultima clipă, joacă X-0 în timp ce ceilalți dezbat cazul. Vremea de afară se schimbă în funcție de ceea ce se întâmplă în camera juraților. Dacă la început, când 11 sunt pentru "vinovat", este o zăpușeală insuportabilă și de natură să-i agaseze pe toți, spre final începe să plouă, spre bucuria tututor. Votul ajunsese de 9-3 pentru "nevinovat".  La final, când 12 din 12 au votat "nevinovat", se oprise ploaia și ieșise soarele. 

Fără exagerare, mi se pare unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut vreodată. Este uluitor ce se poate face cu un buget redus și un decor constituit dintr-o încăpere și 12 scaune. Din punct de vedere al tipologiilor umane, filmul e material didactic pentru cursurile de psihologie. Un om poate să trimită un adolescent pe scaunul electric doar fiindcă nu vrea să piardă un meci. Altul se agață de "he is guilty" pentru că pur și simplu n-are chef să admită că s-a înșelat. Și așa mai departe. Un singur om își pune problema că nu poate fi convins de vinovăția puștiului beyond any reasonable doubt. Și reușeste să întoarcă un verdict care părea cert.

Dar dacă n-ar fi fost unul ca el în juriu? Dar câte jurii n-or fi fost compuse numai din oameni precum erau inițial cei 11 din povestea asta?

Dincolo de faptul că vă recomand din tot sufletul acest film, ideea din spatele lui mă face să reflectez asupra pedepsei cu moartea. Cred că o să scriu un post despre asta. Poate n-o să aduc cine-știe-ce idei nemaivăzute și nemaicitite, dar o dezbatere e întotdeauna utilă. "Twelve angry men" reprezintă un argument în acest sens.

vineri, 18 ianuarie 2013

Armstrong, acest campion la doping viteză


Dacă mai e cineva care nu știe, Lance Armstrong, celebrul rutier care-a câștigat de șapte ori Turul Franței și practic a scris istorie în ciclism, tocmai a recunoscut că s-a dopat pe tot parcursul carierei sale. Evident, vor sforăi unii cu superioritate, înscriindu-se astfel cu succes în categoria "după război mulți viteji se arată". Cum altfel, cuvântează acești înțelepți, ar fi putut câștiga atâtea curse, mai ales în condițiile în care concurenții situați mai jos în clasament au fost deja dovediți că s-au dopat? Era de la sine înțeles că și el trebuie s-o fi făcut.  Cumva.

Aham, bine. Problema nu e asta, sau nu numai asta. Cu adevărat revoltător este felul în care Armstrong a înțeles să pună la punct o adevărată industrie, numai în scopul de-a se dopa și de a-și ascunde urmele. O întreagă rețea de complici, din care făceau parte, printre alții, medici, oficiali din lumea sportului, avocați. Armstrong n-a picat niciodată un test doping, pentru că a fost întotdeauna informat despre testarea respectivă cu măcar o jumătate de oră înainte ca aceasta să aibă loc. Timp suficient pentru o transfuzie rapidă, menită să ascundă eritropoetina din organism.  Mai curat, mai eficient dopat, mai strălucitor.  Acum și în varianta cu lămâie.

Ziare.com detaliază strategia lui Armstrong, strategie care de șapte ori l-a făcut rege și care acum l-a trântit în țărână. E drept că l-a trântit doar o dată, nu de șapte ori.  Numai că nu se va mai ridica niciodată. 

 "Stateam in bucataria lui Lance cand ne-a prezentat planul: el urma sa il plateasca pe Philippe (gradinarul lui Armostrong si omul bun la toate - n.red.) pentru a ne urma pe motocicleta in Turul Franței iar acesta cara un termos plin cu EPO si avea un telefon cu cartela pre-pay. Cand aveam nevoie de 'Edgar' (EPO - n.red.), Philippe trecea prin trafic si facea livrarea. Simplu, rapid la intrare si la iesire. Fara niciun risc. Pentru a fi discret, Philippe ii aproviziona doar pe cataratori, cei care aveau nevoie cel mai mult: Lance, Kevin Livingston si cu mine. 'Los Amigos del Edgar' (prietenii lui Edgar - n.red.). Din acel moment, Philippe nu mai era Philippe, omul bun la toate, Lance, Kevin si cu mine il numeam 'Motoman'", a afirmat Hamilton."

Tyler Hamilton era un  coechipier al lui Armstrong. Așadar, caracatița era extinsă în toată echipa. Probabil nu s-ar fi putut altfel. Ceilalți cicliști nefiind chiori și nici născuți alaltăieri, singura modalitate de a se asigura de discreția lor era aceea de a-i face complici. Numai că Armstrong a fost mereu cel care-a luat crema. 

Steroizi, transfuzii, eritropoetină. Și asta, ani în șir. Titluri, glorie, sponsori extatici, fani în delir, conturi bine garnisite. Iar acum, prăbușirea. 

Armstrong își toarnă o găleată de cenușă în cap. Nu că i-ar mai fi rămas altceva de făcut, în treacăt fie zis. "A fost numai vina mea, regret, vreau să recâștig încrederea oamenilor și să-mi cer iertare". Înduioșător. Apropo, de care oameni e vorba? De cei pe care camarila ta de avocați i-a târât la tribunal pentru calomnie, când te-au arătat cu degetul că trișezi? Sau poate de cei care erau sunați de ciracii tăi și terorizați cu amenințări, tot pentru că voiau să te demaște?

Dincolo de faptul că, scurt pe doi, Armstrong a recunoscut doar în momentul în care efectiv nu mai avea nicio șansă de-a continua minciuna, mă revoltă niște reacții citite pe câteva bloguri românești. Nu dau link-uri, pentru că nu consider că merită, dar le citez exact așa cum au fost scrise:

 "A câștigat corect, pentru că s-a dopat mai bine decât ceilalți".

 "El rămâne un campion. Da,  poate s-a dopat şi a fost mai şmecher decât ceilalţi. Dar a făcut asta într-un sport în care majoritatea practicanţilor săi de mare performanţă recurg la substanţe interzise sau, cel puţin, nu sunt curaţi sută la sută". 

 "Dacă a reușit să fenteze sistemul, înseamnă că sistemul era deficitar. Bravo lui pentru ce a realizat!".

Sursele sunt diferite, dar opiniile se aseamănă atât de mult încât te ia durerea de cap.  Cum vine asta, frații mei albi? Felicitări că te-ai drogat mai bine decât adversarul? Felicitări că ai trișat în timp ce-i înfierai pe toți care cutezau să te acuze și propovăduiai fair play-ul? Felicitări pentru că, de la deal la vale, nu ești decât un mincinos prins cu pantalonii în vine și eritropoetina în vene?

Bravos, națiune.... Avem o scară de valori și niște repere de te ia cu frisoane.

joi, 17 ianuarie 2013

Eu despre cărți (II)


Îmi aduc aminte că am mai spus cândva cât de rău îmi pare că lepșele par să se fi demodat.  Mi se par foarte interesante (citesc întotdeauna cu plăcere o leapșă, când - rareori - se întâmplă să mai găsesc), te pun de cele mai multe ori ân situația de a te gândi la tine dintr-o perspectivă încă neabordată, și, de ce să n-o zic pe-aia dreaptă, te scot din impas când inspirația îți face bezele și nu se apropie de tine nici rugată. 

Citind-o ieri pe Tomata, am ajuns din link în link la o leapșă despre cărți care mi-a făcut cu ochiul. Nu mai e de actualitate, dar pe de altă parte cărțile vor fi întotdeauna actuale, dacă mă-ntrebați pe mine. Așa încât, deși inspirația mea nu coace bezele astăzi, altfel spus aș avea câteva idei de articole, am decis să le amân o zi-două. Azi e zi de leapșă, am zis :D 

Preambulul fiind făcut, să-i dăm drumul.

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecã?
Ăăă... formulată în felul ăsta, întrebarea nu mă pune într-o lumină prea roz.  Luând în considerare exclusiv criteriul "autor", predomină Agatha Christie, Rodica Ojog-Brașoveanu și Sven Hassel. Realitatea e că nu prea mă (mai) interesează un autor anume, adică nu în măsura în care să colecționez cărțile lui, cel puțin nu mai mult decât am făcut-o până acum și nu altfel decât în format electronic (ceea ce e altă mâncare de pește, acum vorbim strict de bibliotecă) .
Asta cu atât mai mult cu cât de la o vreme citesc aproape numai biografii și / sau cărți care prezintă anumite aspecte din viața anumitor oameni (de exemplu, un volum de corespondență, sau poveștile de dragoste ale cuiva șamd). Din categoria asta, am două cărți despre Zubin Mehta (autobiografia și încă o biografie mai puțin cunoscută, dar care are avantajul de-a se baza pe interviuri făcute cu oameni care-l cunosc pe el), două despre Hugh Laurie (biografia și romanul al cărui autor este) și patru volume despre Mozart (două biografii, un volum în care sunt publicate scrisorile lui, precum și unul despre femeile din viața lui). Mai am o carte despre Elvis, volumul de interviuri acordate de Al Pacino și nu intenționez să mă opresc aici.

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?
Nu știu dacă se pune: am "Nașul" lui Mario Puzo atât în format fizic, "pe hârtie", cât și  în format electronic. Dar asta mai degrabă întâmplător. Nu văd de ce-aș ține să am mai multe exemplare ale aceleiași cărți.  Afară doar dacă ar fi scrisă de mine :)) O să se întâmple și asta într-o bună zi.

3) De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezată în secret?
Marea mea pasiune a fost d'Artagnan :D Și voi fi întotdeauna fanul lui Hercule Poirot, micuțul și genialul detectiv posesor al unei formidabile perechi de mustăți și al unui cap în formă de ou.

4) Ce carte ai citit cel mai des?
Probabil cărțile din care-am avut de dat examene și  "Gramatica limbii germane" :D Serios vorbind, am recitit cu mereu același entuziasm cărțile lui Sven Hassel, ale Rodicăi Ojog-Brașoveanu, ciclul mușchetarilor sau  "Contele de Monte-Cristo". În principiu însă, nu recitesc. Viața e prea scurtă, timpul alocat lecturii e oricum tot mai ciuntit, iar numărul de cărți pe care-aș vrea să le citesc e mult prea mare.

5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?
"Legendele Olimpului", "Singur pe lume" de Hector Malot și "Aventurile lui Oliver Twist" de Charles Dickens.

6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
N-am citit niciodată o carte proastă. Și asta nu pentru că aș fi covârșitor de inteligentă :D, ci pentru că nu ajung să termin o carte dacă mi se pare slabă. Ca idee, în general țin să termin orice carte începută, dar dacă mi se pare nepotrivită (n-aș folosi termenul "proastă"), o abandonez și pe bună dreptate o consider necitită.

 7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
"Green Mile" de Stephen King și "Împăratul muștelor" de William Golding. Regret că am fost prea leneșă pentru a-i face o recenzie acesteia din urmă. Uite-o greșeală pe care mi-am propus să n-o mai repet.  Fiecare carte citită merită recenzată, așa se "prinde" mai bine ceea ce ai citit.

8) Dacă ar trebui să obligi pe cineva să citească o carte, care ar fi aceea?
Grea întrebare, nu numai pentru că mi-e greu să mă decid, cât și pentru că nu văd rostul de-a obliga pe cineva sa citească o carte anume.  Dacă însă aș face-o, nu ar fi una singură, ci trei cărți: "Cel mai iubit dintre pământeni", "Muntele vrăjit" și "Quo Vadis". Fiecare dintre ele a mișcat ceva în mine și a lăsat o urmă de neșters.

9) Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?
Nu cred deloc că am competența necesară pentru a judeca asta, dar aș numi-o totuși pe Isabel Allende.

10) Ce carte ti-ar plăcea să vezi ecranizată?
Orice roman de Rodica Ojog-Brașoveanu.

11) Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?
În privința asta n-am visat niciodată decât cu ochii deschiși. Iar visul cel mai frecvent e acela de a-mi pune semnătura pe o carte care să însemne ceva în necuprinsul univers al literaturii.

12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Romanele semnate de Sophie Kinsella. Pe care, apropo, le recomand. N-or fi ele culte, dar asigură o excelentă stare de spirit.

13) Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?
 "Demonii" de F.M. Dostoievski.

14) Preferi autorii francezi său ruşi?
Francezii, cu siguranță. Au un quelque chose care mi-i aduce mai aproape de suflet. O fi spiritul latin comun, cine știe. Dar în ciuda acestui fapt, unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în viața asta rămâne "Anna Karenina".

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?
Shakespeare. Milton n-am citit, iar de Chaucer m-am împiedicat prin liceu (clasă de limbi străine, deh). M-a plictisit crunt, motiv pentru care nu mai țin minte absolut nimic din ce-a produs onorabilul.

16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?
Faptul că nu am atât de mult timp pentru citit și, prin ricoșeu, nici disponibilitatea emoțională de odinioară. Dar încerc să rămân la minge, cum spun nemții.

17) Care e romanul tău favorit?
Orice top mi se pare într-o oarecare măsură nedrept, iar unul de felul ăsta cu atât mai mult. Dar dacă trebuie să mă rezum la un singur titlu, acesta ar fi "Quo Vadis".

18) Joci ceva?
Nu înțeleg ce caută întrebarea asta într-un dialog despre cărți. E vorba cumva despre jocul de cărți? :D Poftim, atunci: macaua. Stau jalnic la capitolul ăsta, dar nu consider că pierd mare lucru. În studenție făceam nopți albe cu whist și eram un adversar redutabil, acum nu mai știu nici măcar regulile jocului.

19)Povestiri scurte, schiţe?
Schițele lui Caragiale și povestirile Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Ar mai fi povestirile scrise de mine, toate gen Agatha Christie.  Încă îmi plac :D

20) Non-ficţiune?
Just love it.  Am zis mai sus, biografiile.

21) Scriitorul favorit?
Și asta am zis mai sus, mai mult sau mai puțin direct. Leapșa asta începe să-mi aducă aminte de chestionarele alea de personalitate care introduc aceeași întrebare de două ori, într-o formulare diferită, urmărind să-ți testeze sinceritatea :D

22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?
Paulo Coelho.

23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?  
Una pe care s-o scriu eu. Garantat nu mă voi plictisi și pe-o insulă pustie voi avea cu siguranță liniștea necesară pentru o asemenea îndeletnicire :D

24) Şi…acum ce citeşti?
Despre Zubin Mehta.
(Încă nu v-am exasperat cu subiectul ăsta? Sper sincer că nu, fiindcă urmează în curând recenzia autobiografiei lui).

Considerațiune de final: faină leapșă, m-a făcut să reflectez și să-mi aduc aminte de-o mulțime de lucruri. Conform principiului meu deja enunțat de a nu limita leapșa la anumiți "aleși", o dau mai departe la toată lumea. Integrală sau pe bucăți, pe blogul propriu sau aici, care cum preferă :)

vineri, 11 ianuarie 2013

Nervi, întrebări și ilicitul broccoli

  • În ultima vreme mi s-au întâmplat niște chestii foarte mișto, de care însă nu mă pot bucura așa cum ar merita (și cum de altfel aș merita și eu, by all means), pentru că în paralel se întâmplă și niște rahaturi (pardon my French) care-mi iau aproape tot hazul și cheful de viață.  How shitty is that?
  • Dacă nu știați, broccoli este un infractor. Am avut această revelație după ce vară-mea mi-a trimis din SUA niște vitamine. "Verboten!", s-a rățoit Bismarck al ofițerului Papadopolinii, respectiv funcționarul de la vamă. Adică interzis. Așa că am plecat fără ele, după ce-a trebuit să semnez că am fost  informată de conținutul coletului și că e verboten. Aparent, cetățeanul pe numele său Broccoli, aflat în compoziția respectivelor tablete, e strict interzis pe teritoriul Vaterland-ului. Și nu doar el, ci orice înseamnă plantă. Ăștia-s nebuni. Le-o fi teamă să nu explodeze contrabanda cu pătrunjel?
  • Nu știu ce muzică să mai ascult în mașină, în drum spre serviciu. Am vreo 16 Gb de muzică în iPod și, oricât de ridicol ar suna asta, am senzația că nimic nu-mi mai place, respectiv nu mă mai animă. În ultima vreme am ascultat doar muzică clasică vieneză (da...  dirijată de știți-voi-cine :) ), însă acum parcă nici de asta nu mai am chef. De radio nici atât, ce înțeleg nemții prin muzică modernă îmi ridică părul în cap. Poate explicația o fi aia de la primul punct, cine știe. În tot cazul, niște idei nu mi-ar prinde rău. Voi ce ascultați când vă aflați în trafic?   
 

miercuri, 9 ianuarie 2013

Cum ajung unii la scrisorile de sertar (V)



Cu toate că n-au trecut decât trei luni de la ultimul articol pe tema celor care ajung pe blog în urma unor năstrușnice căutări pe Google, s-a adunat surprinzător de mult material. Fără de margini le este creativitatea unora, după cum rezultă din exemplele de mai jos.... :D

- am citit un veac de singurătate și am trecut - ce zici c-ai trecut, fecior? Prutul, cumva? Cam târziu. Antonescu a dat ordinu' în 1941. Ce-ai păzit în ultimii 72 de ani? Ah, da, citeai.

- Eisenach e acasă Bach - ai putea să-i dai un telefon, nu se face să te prezinți neanunțat la om acasă.  Deși nu știu ce mă face să cred că nu mai are telefon demult :P

- indicator rutier pentru mină - de care mină? Cumva de-alea de care povestește Sven Hassel? Dacă da, ce-ar trebui să scrie pe-un astfel de indicator?  ''Pericol de împrăștiat membrele în aer''? 

- de ce s-a lăsat de băutură jack torrance din shining - luase obiceiul de a-și fugări nevasta și copchilu' cu un topor și s-a gândit că suma viciilor trebuie să rămână constantă :D

- merylalthlupuii - emoticon cu o sprânceană ridicată. Nu știu ce-ai fumat, da' să nu ieși pe stradă neînsoțit.

- rezumat scaunul stomatologic - asta e simplu: ''deschideți mai larg''. Dentistul meu mai are obiceiul să mă invite să mă relaxez. Oh well. Vedea-l-aș pe el relaxându-se în timp ce are gura plină de fiare și i se forează în maxilare. 

- descântec de zgaibă - ha! Vechea mea cunoștință, Frau Zgaibă, ar fi extrem de mândră. Și probabil ar considera că și-a luat o revanșă zdrobitoare în fața administratorului. Ce, a mai pomenit careva de ''descântec de administrator''?

- cu ce trebuie să ne aprovizionăm de 21 decembrie - nu trebuie decât să aveți toate mințile la locul lor, țiglele pe casă și butoiului să nu-i lipsească vreo doagă la inventar.

- vreau să fiu ca harvey specter - nici nu vrei mult. Mă rog, poți începe prin a urma facultatea de Drept la Harvard. Nu e sigur că te va face să arăți în halul ăsta :P și nici că vei ajunge Senior Partner într-o firmă de pe Wall Street, dar nici foarte prost n-ai cum s-o dai. Mult noroc în demersul tău îți doresc pe-această cale. 

- dacă extratereștrii sunt printre noi - mai încape vorbă? Bineînțeles că sunt. Uită-te în jur.... suntem înconjurați. Peste tot sunt extratereștri. Incognito, desigur.  Chiar așa. Nu ți se pare că polonicul se uită cam ciudat la tine?

marți, 8 ianuarie 2013

De ascultat, de simțit


O melodie pe care-am descoperit-o întâmplător, dar pe care am sentimentul că o știu dintotdeauna. Dintr-o altă viață, poate.



Este atât de frumoasă și în același timp atât de sfâșietoare, încât de fiecare dată când o ascult mă pomenesc plângând. Însă e un plâns care face bine. Am sentimentul că piesa asta "se duce" în abisurile sufletului, acolo unde doare mai tare - dar funny thing, într-un mod aproape plăcut. 

E inexplicabil, trebuie ascultată pentru a se înțelege ce îndrug eu aici cu patos :P

duminică, 6 ianuarie 2013

Să ne jucăm de-a utopia


Doctor, avocat, fotbalist, pompier, pilot, Făt-Frumos. Doctoriță, profesoară, manechin, balerină, prințesă. Răspunsurile la deja clasica întrebare "ce vrei să te faci când ai să fii mare?" variază în funcție de vârsta copilului, recentele experiențe ale acestuia, modul în care percepe realitatea și oamenii cu care intră în contact. 

Personal, nu mai țin minte ce voiam să devin, parcă totuși pictoriță (mai târziu m-am reorientat, spre norocul întregii omeniri :D). Știu însă pe cineva care, băiețel de vreo 4-5 ani fiind, declara sigur de sine că dorește să devină "inginer de bani". Explicația era simplă: având în familie ingineri de succes, oameni pe care-i admira, i se părea că asta e o meserie cool. Și afară de asta, descoperise că e foarte important să ai bani, deci cugeta că ar fi foarte înțelept să-i producă el însuși :D

Cred că foarte puțini sunt aceia care-au urmat calea pe care-o visau în prima copilărie (în opinia mea, atunci când chiar se întâmplă asta, e cel mai adesea legat de aspectul vocațional, cum ar fi spre exemplu muzica, baletul sau pictura). Cu puțin noroc, profesia pe care-o alegem ne reprezintă și ne împlinește. Dar cum perfecțiune nu există (dacă există vreun mod mai puțin clișeistic de-a exprima ideea asta, faceți-mi-l cunoscut, vă rog, mulțumesc anticipat :D), tot așa nu există meserie sau loc de muncă de care să fii permanent mulțumit și fiecare dintre noi are momente când își dorește să fie rentier :D

Eu am ajuns la concluzia că mi-ar fi plăcut să fiu cititor profesionist. Adică, după capul meu :P, treaba asta ar funcționa cam așa: primesc o anume comandă de cărți de citit pe lună, cărți cărora să le fac apoi rezumatul și o critică. Tematica acestora ar fi, desigur, la latitudinea mea.
Și, evident, mi-aș fi dorit un salariu consistent pentru această îndeletnicire :)), al cărei avantaj, printre altele, este că practic nu ieși niciodată la pensie și cu mare plăcere faci ore suplimentare (iată, am în vedere și aspectul capitalist al problemei :D).

Exact de ce-ar fi nevoie de o astfel de meserie, nu știu :D Însă nici nu m-am gândit la asta, de vreme ce oricum discutăm despre o utopie. Stând pe sofa, cu o cafea și niște ciocolată alături și citind, mi s-a întâmplat să ridic ochii din carte și să mă gândesc cât de mult mi-ar plăcea să fac asta for a living. Pe o canapea și într-o încăpere precum cele din imaginea de mai sus ;))

Vrabia mălai visează.... și eu, să fiu plătită regește pentru lectură :D

Voi, cu mintea și experiența de astăzi, ce-ați fi vrut să deveniți?

marți, 1 ianuarie 2013

Bine-am venit în 2013 :)


La mulți ani tuturor, nu ne-am mai citit de anul trecut :)) 

V-ați trezit? V-ați de-dogit? Eu răspund afirmativ la prima întrebare și indecis la a doua, dar numai ca urmare a faptului că mă războiesc cu o răceală destul de puternică, din pricina căreia ieri noapte n-am dormit decât două ore (că nu puteam să respir). Mă rog, nerușinata de ea dă acum semne de evidentă slăbiciune în fața cocktail-ului de Nurofen, Coldrex, vin fiert, portocale și ceai de ananas, cu care o mitraliez de vineri încoace.

Proaspătul 2013 ne-a găsit în  centrul orașului, cu ochii spre cer la jocul de artificii, care inițial ni s-a părut destul de banal, pe final însă fiind cu adevărat spectaculos. Două ceasuri mai târziu, respectiv în jurul orei două, dormeam deja.  Nu de alta, dar eu tocmai împlineam 24 de ore de nesomn.

Cea dintâi zi a noului an a început cu plăcuta constatare a faptului că am dormit neîntoarsă, ergo pot să respir (ura!) și, bonus, am scăpat și de antipaticul guturai. Încă există o asemănare frapantă între vocea mea și sunetul unei trompete vechi, dar în mod evident sunt mai bine decât ieri. Fix la ora 11:15 mă găseam moț pe canapea, cana de cafea într-o mână, o carte despre Zubin Mehta în alta și sufletul plin de o nerăbdare la fel de spumoasă ca și prosecco-ul de azi-noapte. Urma să înceapă Concertul de Anul Nou de la Viena, dirijat (pentru a doua oară) de Franz Welser-Möst.

Concertul acessta reprezintă una dintre marile mele pasiuni și-n ceea ce mă privește este unul dintre ingredientele unui 1 ianuarie desăvârșit. N-am avut în fiecare an posibilitatea de a-l urmări live, din motive de locație incompatibilă, dar de câte ori l-am putut vedea m-am bucurat de fiecare clipă.

Nu mă dau în mod deosebit în vânt după Franz Welser-Möst, dar admit faptul că sunt subiectivă cât cuprinde. Asta pentru că, după cum cred că știți deja (v-am împuiat capul, recunosc, dar că veni vorba, o s-o mai fac), îmi place extraordinar de mult Zubin Mehta. De fapt, păstrând proporțiile și dând termenului un sens mai degrabă metaforic, s-ar putea spune că-mi este drag. Pentru mine există el...  și restul dirijorilor.

Dincolo de asta însă, Welser-Möst mi se pare cam fără sare și piper. Dirijează fără vlagă, cel puțin așa se vede de la mine.  Lăsându-l la o parte pe Mehta și admirația mea pentru el, îl prefer la orice oră pe Lorin Maazel.

M-a surprins faptul că în repertoriul concertului de astăzi s-au regăsit două piese alese și de Zubin Mehta în 2007, când a dirijat pentru a patra oară Concertul de Anul Nou. Este vorba despre valsul ''Wo die Zitronen blüh'n'' și fantezia ''Erinnerungen an Ernst''. Iar referitor la cea de-a doua, feel free să-mi spuneți că văd voci, cum se zice, dar senzația pe care mi-a lăsat-o a fost că încearcă să imite stilul celui care-a dirijat piesa în 2007.

Pentru conformitate, iată mai jos clip-urile cu interpretările despre care vorbim.

2007

 
 
2013



Menționez încă o dată că nu sunt cea mai obiectivă persoană din lume când e vorba de Zubin Mehta.  Dar chiar și așa, am sentimentul că regăsesc aceleași gesturi. Exceptând poanta cu jucăriile de pluș distribuite cu tâlc unor instrumentiști care prestaseră solo, jucării care sugerau instrumentul muzical respectiv (bunăoară, flautistul a primit o pasăre, contrabasistul un elefant, trompetistul o vacă șamd :D), restul pretației dirijorale îmi pare cam asemănător. Hmm....

Anyway.  N-aveam de gând să transform postul ăsta într-o cronică de concert. Dar impresiile au fost atât de pregnante, încât nu puteam să nu scriu despre ele. Ziua de azi a continuat cu filmul ''Seven'', spre rușinea mea nu-l văzusem până acum. Mă rog, nu prea e un film indicat pentru data de 1 ianuarie, dar aspectul e irelevant. Cred că o să scriu un post separat pe temă. Foarte bine făcut filmul, excelentă distribuție. Kevin Spacey și Morgan Freeman sunt formidabili, dar nici Brad Pitt nu-i rău deloc. 

Cam așa a trecut prima mea zi din 2013: muzică foarte bună, carte pasionantă, film reușit, scris pe blog.  O combinație pe gustul meu, indeed :D

Nu-mi pot imagina o încheiere mai potrivită pentru prima postare a anului decât celebrul marș Radetzky.  Desigur, într-o interpretare foarte dragă mie :)


Cum se spune pe 1 ianuarie la Viena :), Prosit Neujahr! :)