marți, 25 septembrie 2012

Acum fix doi ani...


... faceam asta:


Am privit de sute de ori pozele si de zeci de ori filmele si tot de-atatea ori mi-a vibrat sufletul de emotie si nostalgie si m-am gandit: "ce frumoasa a fost nunta noastra..." :)

Ipotetic vorbind, daca ar fi sa aleg trei momente pe care sa le retraiesc, toate trei ar fi legate de dans. Si nu, valsul mirilor nu este unul dintre ele, desi a fost un moment plin de incarcatura emotionala. Sau poate tocmai de aceea: eram cam incordati, cam (prea) preocupati sa nu ratam piruetele sau intoarcerea din momentul cutare, dar in definitiv cred ca asta se intampla multor perechi.

Insa mi-as dori sa retraiesc dansul cu tata (ma trec fiori cand imi aduc aminte ce emotionat era si cat de coplesitor a fost momentul in care mi-a sarutat mana), un blues cu mirele, candva dupa miezul noptii (poate unul dintre putinele momente cand ne-am putut relaxa cu adevarat si, privindu-ne in ochi, am realizat ca - by all means! - e nunta noastra... :D) si o "suita" de vreo patru hore moldovenesti, dedicatie speciala din partea tarafului pentru mireasa moldoveanca de mine :)) Orice s-ar spune, domnule, horele moldovenesti ridica lumea de pe scaune ;))

La multi ani, noua si amintirilor noastre de pe 25 septembrie 2010. Maine zburam si ne intoarcem tocmai sambata cealalta.

Ne revedem / citim / povestim dupa 5 octombrie :)

duminică, 23 septembrie 2012

Dor, nemultumire si lene de weekend


A fost un weekend extraordinar de lenes. Cum spun bravii nostri reporteri, "toamna si-a intrat pe deplin in drepturi" (ma intreb de ce nu anunta si cand isi iese din drepturile astea, dar hai sa nu ne impiedicam de amanunte). Frig, cer incarcat, aer plumburiu. Nu prea se poate spune ca am facut mare scofala; astazi incaltea am lenevit toata ziua in pat, am baut cafea si am citit. Si tare bine a fost. Uneori e nevoie si de zile de-astea. 

Sunt total nemultumita de mine insami, dintr-o multime de puncte de vedere. Nu citesc atat de mult pe cat as vrea, nu scriu cat mi-as dori si multe altele care incep cu "nu". Poate voi reusi sa ma mobilizez, intr-un viitor pe care-l sper cat mai apropiat. 

Sau poate nu. Realitatea e ca ma simt demotivata. Mi-e dor.

Mi-e dor de scris, ma refer la scrisul de acum cativa ani, cand lucram in jurnalism. Mi-e dor de emotiile pregatirii unui interviu, de voluptatea redactarii materialului, de sentimentul de invingator din momentul semnaturii, de triumful ametitor de dupa publicare.  Sunt constienta ca sansele de a mai profesa la nivelul acela sunt ca si inexistente. 
Francis Ford Coppola, Zubin Mehta, Edvin Marton, Nikita Mihalkov, George Michael, Maia Morgenstern, Michael Bolton, Constantin Balaceanu-Stolnici, Stela Popescu... Pe toti acestia si pe multi altii i-am intalnit, am stat de vorba cu ei  (uneori chiar si cate-un ceas), fiecare din ei mi-a lasat pentru totdeauna o urma in suflet. E suficient sa ma gandesc la ei ca sa ma inunde nostalgia. Si mi se face pielea de gaina de fiecare data cand revad materialele redactate dupa intalnirea cu ei.

Partea plina a paharului este ca am avut ocazia sa fac asta si am profitat cat de mult am putut. Mi-am adus minora contributie la zestrea lumii. Partea goala e ca am de ce sa-mi fie dor.

Nu regret calea pe care-am ales-o. Face parte din drumul meu si, lucru cert, isi are compensatiile ei. Daca ar fi sa o iau de la capat, cu siguranta as face la fel.  Acest aspect nu intra in discutie.

Dar in seara asta imi vine sa plang de cat de dor mi-e de profesia mea.

vineri, 21 septembrie 2012

Diverse & disparate


  • Din punctul meu de vedere, cea mai enervanta chestiune in ceea ce priveste trecerea de la sezonul cald la cel rece si invers il reprezinta transferul de haine care trebuie operat in sifonier. O activitate pe care I definitely hate si pe care incerc sa o aman cat mai mult posibil. Plictisitoare, aparent interminabila (desi, daca am dus-o la bun-sfarsit de-atatea ori, e de presupus ca se poate finaliza cu succes de fiecare data), monotona, terna, buhuhu.
  • Mi-e foarte dor de merdenele, pui Shanghai cu garnitura de cartofi prajiti si maioneza cu usturoi si "crispy strips" de la KFC. Pe acestea din urma sa zicem ca le-as putea gasi si aici (desi cel mai apropiat KFC e la 80 de km distanta de mine), dar atunci cand le-am incercat am fost foarte dezamagita: astia nu au sosuri ca ale noastre si parca nici crusta aia realmente delicioasaaaa nu are acelasi gust. Nu pricep de ce - retetele KFC nu-s universal valabile? Ca la Mc si Burger King n-am problema asta. (A nu se intelege ca prestez frecvent fast junk food, pentru ca n-o fac. Dar atunci cand se intampla, savurez mancarea, ce-i drept - ca pe orice mica placere vinovata). 
  • Nu-mi place sa calc. Nah, am zis-o, si poate ca sinceritatea de care dau dovada ma va absolvi in ochii posteritatii. Am incercat sa ma uit la TV in timp ce calc si nu mi-a reusit niciodata, in sensul ca-n ambele privinte am dat chix: n-am inteles nimic din ce era de vazut la televizor si-am izbutit niste cute de toata frumusetea pe haine, pe care m-am strofocat apoi sa le remediez, ceea ce nu mi-a sporit pasiunea pentru aceasta activitate. Ahem. (Motivul pentru care am scris chestia asta este ca, evident, am un morman absolut intimidant de calcat). Aaaaaa.
  • Ajung la concluzia ca m-am apucat foarte tarziu de blogging, in sensul ca din ce observ, lepsele nu mai sunt la moda ca pe vremuri. Si-mi pare rau, fiindca-mi placea sa raspund la ele (am prins cateva, anul trecut). Imi aminteau de caietele-oracol din anii adolescentei si unele dintre ele erau chiar provocatoare, in sensul ca ma gaseam in postura de-a raspunde la intrebari pe care nu mi le pusesem niciodata pana atunci. Too bad ca s-au demodat.
  • Maine sau cel tarziu luni trebuie sa ajung la coafor pentru refacut suvitele si tuns. Drept pentru care ma voi enerva din nou, din cauza unui dublu obicei local: acela de-a vopsi la doi milimetri de radacina (argumentul e ca, daca ar picta mai aproape de radacina, o sa am pete pe pielea capului. Ceea ce e o aiureala, pentru ca am fost vopsita si fix de la radacina si n-am avut nicio pata) si acela de a nu taia decat varful-varfului, ca sa spun asa. "Luati mai mult", o imbii eu languros pe respectiva, de parca ar fi invitata mea la masa si s-ar sfii sa se infrupte din sarmale. "E pacat, doamna, aveti par asa frumos!". "Stiu, dar vreau sa fie un pic mai scurt". "Vi se pare ca nu e scurt, de fapt e foarte scurt!". Ei, hai. Oi avea eu ochelari, dar tocmai pentru ca am, pot sa-mi dau seama ca n-a tuns aproape nimic. 
  • As we speak, ma doare capul, mi-e foame si nu ma pot decide ce sa mananc, sunt vag ciufuta (antementionatul morman de rufe are o contributie importanta), vreau sa ascult muzica si nu stiu ce, vreau sa citesc ceva funny si n-am idee ce anume, as bea o cafea, dar e ora 9 seara si risc sa bufnitez pana dimineata si lista ar putea continua.
I know, uneori sunt pur si simplu minunata :D

joi, 20 septembrie 2012

Goana dupa blugii ocrotiti de lege


Azi dupa-amiaza am purces si eu ca femeia in expeditie, intr-un demers care-ar fi trebuit sa fie de foarte scurta durata si lipsit de peripetii.
Obiectivul? Unul cat se poate de banal, socoteam eu: imi trebuia o pereche de blugi. Simple as that. Nu voiam nimic iesit din comun - niste blugi clasici, intr-o nuanta de albastru inchis, fara briz-brizuri, fara sclipiciuri, doar cu un nasture si-un fermoar. 

Well, ca sa gasesc sus-numitul accesoriu am avut nevoie de aproape doua ore, patru magazine si circa 30 de perechi de blugi probate. 
Ajunsesem sa cred ca am o conformatie cu desavarsire unica in intreaga lume, ipoteza exclusa insa de faptul ca mi-am gasit mereu blugi pe gustul si masura mea. Greu de crezut ca-n ultimele luni m-am schimbat radical din punctul asta de vedere. Ceea ce s-a schimbat sunt tendintele, care sarmanele nu pot fi acuzate de nimic: foarte probabil, n-au facut decat sa se conformeze cerintelor pietei. 

In primul rand, predomina blugii tip creion. Poate unora le stau bine, insa mie nu mi se potrivesc absolut deloc si prin urmare, i-am evitat intotdeauna. I-as fi evitat si astazi, daca n-ar fi fost peste tot, in toate culorile imaginabile, cu sau fara sclipici, prespalati sau nu. 
(Am probat niste blugi de felul asta si-am crezut ca nu-i mai scot de pe mine decat cu levierul).

Materialele erau, in general, de calitate slaba. Prea subtiri, prea grosolane, prea stretch, prea banale. Croiala nu era nici ea la inaltime, iar aceeasi marime, de la aceeasi firma, ma facea sa arat fie ca un tub de pasta de dinti stors de la jumatate, fie ca intr-o cuva din material de jeans. Cei care stateau bine sus (de la talie la coapse) aratau oribil jos, ca un fel de evazati in mizerie.
Am observat (dar nu am probat) foarte multi blugi in culori turbate. De fapt, exprimarea mea e incorecta: nu se poate spune "blugi de culoarea cutare", in conditiile in care cuvantul vine de la "blue jeans", deci aprioric ei sunt albastri. Cu toate acestea insa, am vazut foarte multi in culori explozive, sau unii chiar stil zebra multicolora (ca daca era o zebra normala, in alb-negru, mergea; dar zebra tarcata in vreo zece culori distincte, vorba lui Toma, n-a vazut nici dracu'.)

Obosisem de probat perechi care pe umeras aratau foarte bine si care, odata imbracate, se transformau intr-o carpa aruncata pe gard (eu fiind gardul). Pana la urma, am dat peste niste blugi ok. Nu extraordinari, dar clasici, material bun si - fapt important - stau frumos pe mine, de sus pana jos. Am ajuns la concluzia ca acestia fac parte dintr-o specie pe cale de disparitie, prin urmare ar trebui depozitati intr-un sediu cu titlu de rezervatie :))

Iar acum vine compensatia morala suprema: nu doar ca am biruit si, dupa tot acest periplu, mi-am gasit blugi, dar sunt marimea 36! :D

Ma rog, te pomenesti ca n-oi mai sti eu ce sa caut (dar pana si s.Oliver, care-a avut intotdeauna blugi pe placul meu, m-a dezamagit azi). Daca mi-ati putea recomanda niste marci care produc si blugi normali (clasici) si de buna calitate, v-as fi etern recunoscatoare.

luni, 17 septembrie 2012

Cea mai periculoasa intrebare


Nu, domnilor, nu este "Vrei sa fii sotia mea?" :D 
Nu, doamnelor, nu este nici "La ce te gandesti?" :))
Ma rog, admit ca si acestea se pot dovedi primejdioase in anumite circumstante :D Insa din ce-am constatat, una dintre cele mai periculoase intrebari este in acelasi timp si una dintre cele mai banale: "ce mai faci?". 

Exista doua posibile variante de raspuns: varianta ideala (care e tot mai rar intalnita, de-asta si tinde spre ideal): "ce sa fac, bine, uite plimb pisica / hranesc hamsterul / salvez focile / cultiv marijuana, tu ce mai faci?" si varianta "cine_pacatele_mele_m-o_fi_pus_sa_intreb". Despre aceasta din urma as vrea sa detaliez un pic, intrucat am avut parte de ea din plin cu ocazia unor vizite in Romania.


Cazul 1. 
Subiect: fosta colega de clasa din liceu. 

N-o mai vazusem de la bacalaureat. Am dat de ea cu totul intamplator, prin oras. Trecusera vreo doisprezece ani, se numeste deci ca am fi avut foarte multe sa ne spunem. Teoretic. In practica, dupa momentul de surpriza si "uaaau, nu-mi vine sa cred ca te vad", am pus intrebarea buclucasa, iar colega s-a dezlantuit.
- Ce mai fac?! Aaaah, sunt ataaaat de ocupata cu doctoratul! Imi sustin teza in stiinte sociale, am facut mai multe calatorii de studiu la Roma si Florenta, am luat pana acum numai zece la referate, conducatorul meu stiintific este absolut extaziat, in paralel lucrez si la o carte, stau toata ziua la biblioteca, abia mai am timp de aia mica... Da, m-am casatorit, am o fetita, imi pare rau ca n-am nicio poza la mine acuma, sa vezi ce dulceata de copil am...! Asa, si tu ce mai faci?".
- .......  Bine, un pic in vizita.
Nu m-am grabit deloc sa-i spun de unde am venit in vizita sau cu ce ma indeletnicesc atunci cand nu sunt in vizita. N-avea niciun rost. Mi-am luat la revedere si-am plecat nauca. Ma gandeam: de ce si-o fi inchipuind ea ca ma intereseaza chiar toate cele despre viata ei?  

Cazul 2.
Subiect: fosta mea doctorita de familie.

M-am intalnit cu ea la farmacie. Eu voiam sa cumpar plasturi. Buna ziua, buna ziua, vai ce surpriza, CE MAI FACETI? Si robinetul a pornit cu presiune maxima.

- Uite, am venit sa cumpar cateva tuburi de unguent *** (nr, nu mai retin ce minune de alifie era) pentru fiica-mea, fiindca-i ies mereu niste bubite atunci cand e stresata si saraca de ea munceste atat de mult si e ataaaat de solicitataaaa pentru ca acum e cu o bursa in Olanda si a castigat un concurs de eseuri pe Europa si i-au dat niste bani, iar ea vrea sa se duca la Londra si mi-a spus "mami, trimite-mi neaparat unguent!". 
- ....
- Si ca sa nu-ti mai spun ca vorbeste sase limbi straine si a fost invitata sa sustina niste conferinte la universitatea din Amsterdam si saracuta e asa de emotionata si de asta-i apar bubitele si de cand a plecat din tara eu ii trimit mereu unguent! Hai ca uite, mi-a venit randul, mi-a parut bine, pa-pa!

N-am apucat sa spun nimic, dar, la fel ca-n prima situatie, nu consider ca ar fi fost cazul.

Acestea sunt numai doua exemple - sa zicem, cele mai pitoresti - insa nu au fost nici pe departe singurele. Cu foarte putine exceptii, lumea pe care-am intalnit-o n-a facut decat sa-mi relateze, cu abundenta de amanunte, ce-au mai facut de la Adam si Eva incoace. Desigur, ma refer doar la simplele cunostinte. In categoria asta nu se includ prietenii si amicii apropiati, care sunt croiti pe un cu totul alt calapod si pe care-i apreciez cu atat mai mult cu cat vad si exemple precum cele de mai sus.

V-a parut vreodata rau ca ati intrebat "ce mai faci?".

vineri, 14 septembrie 2012

26 de ani de la cel dintai 15 septembrie


Mi-a placut din primul moment de invatatoare, pentru ca era tanara, simpatica si foarte prietenoasa. Tin minte si-acum ca era imbracata intr-o rochie vernil de panza topita. "Ce frumoasa e tovarasa!", am soptit fascinata, simtindu-ma, pentru prima data in ziua aia, ceva mai putin ingrozita. 

Am intrat in clasa si ne-am asezat in banci. Pe fiecare pupitru era cate o floare. Nimeni n-a indraznit sa atinga ofrandele depuse acolo de frumoasa blonda in vernil. Nu mai stiu ce ni s-a spus, cred ca nici n-am fost prea atenta. Ni s-a dat plastelina si-am modelat fiecare ce ne-a dus capul. Yours truly a izbutit o bila de plastelina bleu (ce chestie, cat de fix mi-a ramas amanuntul asta in minte...). 

"Tovarasa" m-a intrebat ce-am mesterit. "O pruna", am rostit eu cu mandrie.  Beats me daca as sti sa va spun de ce am dat tocmai raspunsul asta, trag nadejde ca la varsta de sase ani stiam ce culoare au indeobste prunele. Ma rog. Probabil din acelasi motiv pentru care, un numar de luni mai tarziu, am zis ca Oradea este "un continent din tara noastra" :D Exces de creativitate, carevasazica.

Liniute, bastonase, nodulete (chiar, mai tineti minte?), "Ana are mere", "Parvule, mananca incet!", daca 1+1 fac 2, 2+1 cat fac? Aveam un penar cu pitici, de care eram foarte mandra. Stiam pe de rost basme in versuri ("Alba ca Zapada" si "Gasca de Aur"; inceputul celui dintai mi-l amintesc si-acum) si nu-mi placea matematica. Imi placeau in schimb fundele din cap si mi-era ciuda ca "tovarasa" nu-mi dadea decat foarte rar cuvantul la orele de dezvoltarea vorbirii. Retrospectiv, o inteleg pe biata femeie. I-o fi fost arhisuficient de cat imi dezvoltam vorbirea in timpul celorlalte ore :D 

De-atunci a trecut mai bine de-un sfert de veac.


N-am cine stie ce nostalgii. Nu mai port demult funde, cred ca nici penarul cu pitici nu mai exista, insa mi-ar placea sa mai rasfoiesc o data Abecedarul.

Voi de ce va aduceti aminte cand va ganditi la prima voastra zi de scoala? :)

joi, 13 septembrie 2012

"Suits" (2011) sau adrenalina high class


Probabil un post despre filme care vine prea curand dupa un alt post despre filme, insa imi doream oricum sa scriu despre Harvey Specter & Company si-apoi, imi face placere sa popularizez un serial care, fara a avea musai pretentii de capodopera a genului, este extraordinar de bine facut. Si caruia o sa-i duc dorul pana in ianuarie, dupa care va trebui sa ma multumesc cu un episod pe saptamana. 


Asadar, "Suits". Un cuvant care se poate traduce in mai multe feluri: la fel de bine poate insemna "procese", "reclamatii" sau "costume". Fiecare dintre aceste variante s-ar potrivi si interpretarea e la libera alegere a fiecaruia. Personal, cel mai mult imi place ultima pentru ca, dupa parerea mea, face referire directa la ceea ce cred ca este una dintre insusirile de baza ale acestui film: rafinamentul.

Harvey Specter (Gabriel Macht) este partener senior la o firma de avocatura de pe Wall Street. Impreuna cu asociatul sau, Mike Ross (Patrick J. Adams) solutioneaza diverse cazuri mai mult sau mai putin complexe, neuitand sa-si pazeasca spatele de Louis Litt (Rick Hoffman), colegul lor - un avocat bun, dar fara acel quelque chose care sa-l faca stralucit, frustrat, intrigant si tiranic. Tabloul scortos oferit de barbatii care defileaza pe coridoare in costumele lor de mii de dolari este condimentat de prezenta unor doamne elegante, distinse si foarte bune profesioniste. Jessica Pearson (managing partner, interpretata de Gina Torres), Donna (secretara lui Harvey) sau Rachel (asistent juridic) constituie niste aparitii invioratoare in peisajul sobru al costumelor de culoare inchisa.

Filmul e foarte inteligent si vi-l recomand din rasputeri.. Actiunea este antrenanta, intriga e bine construita, nu lipseste contrastul good boys - bad boys, suspansul e bine dozat, umorul si replicile spirituale (gen "get your skinny tie out of my face") sunt caracteristice. Motiv pentru care-i prevad serialului (care, intr-o multime de privinte, imi aminteste de "Dr. House") viata indelungata, concretizata in vreo 7-8 sezoane. Sper sa nu ma dovedesc a fi un fals profet :D

Prin urmare, se numeste ca am ramas in pana de seriale (iar). Probabil o sa ne-apucam de "Wire" si "Life of Mars", printre picaturi de "Dexter" (al carui nou sezon incepe pe 30 septembrie), din ianuarie intalnire saptamanala cu Harvey si, probabil din aprilie, cu Walt si Jesse in ultimele episoade din "Breaking Bad".

marți, 11 septembrie 2012

(Un fel de) anunt publicitar


De cand m-am intors din concediu, am parte de niste zile destul de ciudate la serviciu, mai ales (sau influentate in mod direct de job, ceea ce e cam tot aia). Si tinand cont de faptul ca sunt genul de angajat stupid care-si ia cu el acasa problemele de la munca si doarme cu ele in pat, nu se poate spune ca am fost neaparat in my best state of mind in ultima vreme.

In rezumat:

  • Alergatorul Isteric e tot cu noi, desi dupa ultimele meciuri era vorba ca va fi transferat la un alt departament, pe motiv de (nu prea) vagi note de incompatibilitate cu restul colectivului. Dar l-am gasit unde-l lasasem, ceea ce ma face sa cred ca e la fel de atemporal in departament precum serialul "Tanar si Nelinistit" sau gandacii de bucatarie.
  • Despre acelasi Alergator am aflat ca m-a barfit la sefu' cat am fost in concediu; nu stiu ce i-a spus, pot doar sa presupun ca a facut recapitulare de data trecuta. Anyway, in mod direct nu mi s-a comunicat nimic deocamdata, deci stau in expectativa (vestea barfei a ajuns la mine pe fermecatorul traseu "seful a zis ca X s-a plans de tine"). O minunatie, ce-i drept. Iar statul in expectativa e cel putin la fel de comod ca spagatul pe cuie. 
  • Si tot acelasi Alergator a intrat mai nou intr-o faza pe care personal o gasesc ingrijoratoare: ma iubeste si e foarteee preocupat de mine. Iata cateva mostre: "Micuta mea, nu vreau sa te enervez, dar sa nu uiti sa faci cutare lucru"; "Esti un copil deosebit de bun si de inteligent"; "De chestiunea asta se ocupa Greta, stie mai bine ca oricine ce are de facut!". Nu pricep ce l-a apucat. Mi-am exprimat cu glas tare mirarea in fata acestei explozii de simtaminte nobile. "De parca nu stii ce draga-mi esti!". Pai tocmai aia e, ca am aflat :)). Dar un raspuns tot n-am.
  • Atmosfera din micul nostru departament e destul de incordata, in general; duse sunt vremurile cand aveam accese de ras pana ne dureau coastele si obrajii.  E o stare de tensiune aproape constanta (si nedeclarata, pentru ca functionam pe principiul "la noi la intreprindere, toata lumea e multumita", cum zicea Mateias). 
  • Ne-am pricopsit cu doua colege noi. Una e bolnava cam zece zile pe luna, in medie (that is, cam 2 saptamani lucratoare) si nu trebuie sa fii Harvey Specter ca sa te prinzi ca e bolnava in cele mai convenabile zile (such as, inainte sau dupa weekend). Cealalta are aproape 40 de ani si s-a dus, plangand (la propriu, subliniez - plangand) la manager sa reclame ca e terorizata de una din colegele mele. Colega in discutie are 21 de ani.  (Nu, n-o terorizase. Doar i-a facut cunoscut ca n-o sa-i puna nimeni covorul rosu numai pentru ca a plonjat la noi si ca a rasfoi catalogul de toamna-iarna 2012/2013 al unuia dintre furnizori nu inseamna munca). Fara (alte) comentarii.
Marea mea consolare e serialul "Suits". Este incredibil de reusit. Il recomand with flying colours, ca sa zic asa.

Other than that si apropo de titlu, vand Alergator Isteric. Oare cine l-ar cumpara?

duminică, 9 septembrie 2012

"Dreptul" la bacsis


Imi plac foarte mult cateva dintre filmele lui Tarantino ("Pulp Fiction", "Reservoir Dogs", "Four Rooms", "From Dusk till Dawn") si imi plac imens cateva scene din aceste filme. Una din ele este celebrul (pour les connaisseurs) moment "I don't tip", de la inceputul lui "Reservoir Dogs". Dupa ce-am revazut ieri a nu-stiu-cata oara scena, am realizat ca, pe undeva, Mr. Pink are dreptate.



Chiar asa. Care e diferenta intre un chelner si un vanzator la McDonalds? Acesta din urma are tot misiunea de a servi prompt clientul, eventual de a-i raspunde la intrebari si, in general, de a-l multumi. Clientul isi ia punga sau tava cu junk food daunator (dar delicios :D) si isi vede de-ale lui. Vanzatorul mai are de multumit cateva sute bune de clienti pana la sfarsitul programului. Daca vreunul dintre ei nu e satisfacut de calitatea servirii, probabil nu va renunta la produsele McDonalds, dar in functie de cat de suparat e, exista riscul sa-l reclame pe vanzator la paznicul de pe plantatie, pardon la manager. 

Prin ce este mai presus un chelner decat un vanzator la Mc? Prin faptul ca te serveste repede, eficient si e amabil? Pai asta e datoria lui. De ce-ar primi "tip" numai pentru ca-si face treaba? Analog, un taximetrist sau coafeza: de ce-ar fi de la sine inteles sa primeasca 10% numai pentru ca te-a dus la destinatie, respectiv ca ti-a aranjat parul? Asta le este meseria, asta sunt platiti sa faca. Cu toate acestea, inclusiv in ghidurile de calatorie sunt incluse indicatii referitoare la obiceiurile locale referitoare la bacsis.

Nu ma intelegeti gresit. Nu sunt deloc impotriva bacsisului. I always tip :D Doar ca nu inteleg ce anume sta la baza principiului instituit de societate si conform caruia unii sunt indreptatiti la bacsis, in timp ce-n cazul altora nici nu se pune problema.

miercuri, 5 septembrie 2012

Breaking Bad. Simply the best


Cateodata e indicat sa mai si asculti ce-ti zice your significant other. Ma rog, nu intotdeauna si niciodata cand problema disputata e "cine spala azi vasele".

In cazul meu, omul a insistat vreo cateva luni sa ma uit la serialul "Breaking Bad". N-am vrut si pace. N-aveam decat "Dr. House" in cap si nici cea mai mica disponibilitate de-a  incepe alt film. Afara de asta, il intrebasem care e subiectul si simtisem ca ma plictisesc dupa doua fraze. De ce-ar fi trebuit sa ma incite un film in care un banal profesoras de chimie de la un liceu oarecare incepe sa se joace de-a Carlos Sacalul?


Ma rog, in cele din urma am acceptat, dand ochii peste cap gen "hai, treaca de la mine", sa incerc. Conventia a fost sa ma uit la primele 4 episoade si, daca nu-mi place, renunt.

Dupa al patrulea episod am inceput sa ma uit la 2 consecutiv. Apoi, la 3. Si m-as fi uitat si la mai multe, daca as fi avut timp si nu mi-ar fi parut rau sa-l termin atat de repede. Alaltaieri am urmarit al optulea episod din seria a cincea, ultimul disponibil pana la anul - cand se vor difuza cele opt episoade ramase, serialul urmand sa se incheie la finalul seriei. Si nu-mi pot lua gandul de la filmul asta.

Episodul-pilot incepe in mod atat de nebunesc, incat te intrebi ce-ar mai fi putut scorni scenaristii dupa asa-ceva si unde s-ar fi putut merge mai departe de-atat. O rulota harbuita goneste prin desert, la volan aflandu-se un individ in pielea goala - respectiv, purtand numai chiloti si... o masca de gaze. Alaturi de el zace un adolescent lesinat, avand si el o masca de gaze. Masina se impotmoleste in hartoape si, auzind undeva in departare sirenele politiei, soferul este convins ca acesta e finalul si ca va fi prins (nu stim pentru ce, dar la momentul respectiv nici nu are importanta). Isi scoate masca de gaze, isi pune camasa (pantalonii i-a pierdut mai devreme, in cursa prin desert - au zburat pe geamul rulotei, unde fusesera agatati) si, pornind o camera video, lasa un mesaj de adio familiei. Dupa care, tot in chiloti si camasa, iese in intampinarea a ceea ce crede el ca e masina politiei, avand un pistol in mana - probabil, pentru a-i determina pe politisti sa traga asupra lui.
Numai ca sirenele, in loc sa se apropie, se aud tot mai indepartat. Nu-l vizau pe el.


Asa incepe ceea ce probabil este unul dintre cele mai bune seriale din lume.

Fara a avea nici pe departe intentia de a va povesti filmul (pentru cei care l-au vazut ar fi redundant, iar pentru ceilalti ar anula placerea vizionarii), incerc un sinopsis cat mai pe scurt.

Walter White (Bryan Cranston), un marunt profesor de chimie mult prea stralucit pentru slujba modesta pe care o are, afla, chiar in ziua aniversarii a 50 de ani, ca este bolnav de cancer. Asta pe langa faptul ca are probleme financiare, o sotie insarcinata si un fiu adolescent. Convins ca va muri si dorind sa-si asigure familia din punct de vedere material, Walter incepe sa prepare metamfetamina, pe care o va distribui la inceput numai cu ajutorul lui Jesse Pinkman (Aaron Paul), un adolescent initial debusolat si junkie, iar apoi, pe masura ce acumuleaza experienta, prin intermediul unor dealeri a caror "greutate" creste exponential. 
Inclusiv acestia marcheaza ascensiunea lui Walt de la insignifiantul profesor de chimie la maestrul metamfetaminei (de un albastru curat si cu o puritate de aproape 100%), cunoscut sub numele de Heisenberg.  De la Skinny Pete si Badger care vindeau la coltul strazii la Tuco Salamanca si, in cele din urma, la Gus Fring (Giancarlo Esposito), seful uneia dintre cele mai extinse retele de distributie, Walt si Jesse jongleaza pe o sarma tot mai subtire intr-o lume a crimei, a minciunii, a disimularii, o lume in care pana la urma nu mai conteaza decat sa-ti salvezi pielea, indiferent pe cine pui in pericol, ranesti sau chiar lichidezi pentru asta. 

Gus si Jesse

"Reteta" este condimentata prin Hank (Dean Norris), cumnatul lui Walt si politist la divizia Antidrog. Hank investigheaza cazul "blue meth", cu toate ramificatiile sale si castiga niste marunte batalii in acest razboi, dar nu reuseste sa puna degetul pe rana si Walt il duce de nas cand si cum vrea, inclusiv montandu-i microfoane in birou. Asta mi se pare un aspect discutabil al serialului, apropo: Hank ar fi trebuit sa intre demult la banuieli in ceea ce-l priveste pe Walt, fie si numai ca urmare a masinilor extrem de costisitoare pe care acesta isi permitea, dintr-odata, sa le cumpere. Ma rog, cel de-al optulea episod din seria a cincea a remediat intrucatva lucrurile, Hank descoperind in casa lui Walt ceva care-l pune pe ganduri (un obiect din categoria "asta n-ar fi avut ce cauta la tine, daca n-ai fi fost cumva implicat"). Pana la urma, probabil si asta face parte din nota de veridic al serialului: in lumea reala, niciodata nu ne-am gandi sa suspectam pe cineva atat de apropiat noua, pe care (ne imaginam ca) il cunoastem foarte bine.
Nu putem decat sa asteptam sa vedem cum evolua lucrurile. Banuiala mea e ca ultimele episoade ramase vor constitui un maraton al lui Hank, in incercarea de a pune faptele cap la cap.
  
De ce-mi place?

- Are cel mai bine inchegat story cu putinta, care reuseste sa ramana palpitant inclusiv atunci cand actiunea pare sa treneze, iar personajele sunt foarte individualizate si veridice. E in natura unuia ca Jesse sa foloseasca expresii gen "yo, bitch!", dupa cum umorul negru e specific lui Hank si nu s-ar potrivi niciunui alt personaj;
- abordeaza, intr-o maniera deosebit de ingenioasa, un subiect exploatat si ras-exploatat pe micul si marele ecran: drogurile. E(ra) greu de imaginat ca o astfel de poveste mai poate fi abordata dintr-o perspectiva inedita;
- felul in care evolueaza povestea e pur si simplu fascinant. Sub ochii nostri, Walt se transforma din omul principial si dedicat familiei, intr-un fel de baron al drogurilor. Diabolic, manipulator si alunecos, justificandu-si ticalosiile si linistindu-si constiinta cu "this had to be done", se dispenseaza pe rand de toti care-i stateau in coasta, reusind inclusiv sa-l omoare pe Gus, intr-una din cele mai intense scene din intregul serial; 
- efectiv filmul este credibil, abundand de situatii care te fac sa te imaginezi pe tine insuti in postura respectiva si acesta e inca unul din ingredientele care te tin prins;
- ironia subtila: teribilul Gus moare in urma unui plan conceput de Walt, dar de mana lui Tio Salamanca (Mark Margolis), un mosneag in scaunul cu rotile, care nu mai poate vorbi si care aproape ca nu se mai poate misca; Skyler (sotia lui Walt, interpretata de Anna Gunn), se documenteaza despre ce presupune spalarea de bani pe... wikipedia :D. Si exemplele ar putea continua, daca n-as fi scris deja ceea ce cred ca e cel mai lung post de pana acum. 

Pentru aceia din voi care stiti filmul, iata link-ul unui interviu cu Vince Gilligan, scenaristul si producatorul serialului. Un dialog agreabil, din care se extrag niste informatii interesante:
http://www.vice.com/ro/read/despre-droguri-cu-creatorul-serialului-breaking-bad

Iar pe voi, cei care nu l-ati vazut pana acum, sper ca v-am convins sa-i dati o sansa (ah, si nu cumva sa accesati link-ul de mai sus, aflati prematur mult prea multe lucruri si va stricati placerea pe care sper s-o aveti urmarind povestea). Ce ziceti, incercati si voi macar patru episoade, ca si mine?:)

duminică, 2 septembrie 2012

Wedding Grinch


N-am inteles si nu cred c-am sa inteleg vreodata de ce e considerat de bon ton sa-ti exprimi parerea cand nu ti-o cere nimeni si de ce isi fac unii un titlu de glorie exclusiv din faptul ca, daaaaca ar fi ei in situatia respectiva (dar aia e, ca nu-s) ar proceda cu totul, dar cu totul, altfel.

Probabil n-am facut exces de acuratete in carnatul de fraza de mai sus, nu? :D Asa mi se intampla cand ma enervez. Citeam mai devreme pe niste bloguri diverse opinii despre nunta Elenei Basescu si mai ca nu m-am luat cu mainile de cap. Atata lume distinsa si high class, nici ca s-a mai pomenit. Si macar de-ar fi high class la ei acasa si la nunta lor - ca vorba aia, my wedding, my rules. Dar sa te-apuci, (cum am citit si cum, de altfel, am avut si eu parte), sa-ti pui poalele in cap ca vaaaai, ce taranie sa furi mireasa, vaaaaai, ce de prost-gust sa arunci buchetul, vaaaai, de ce rochia a fost asa si nu altminteri... 

Probabil astia high class s-ar oripila definitiv si le-ar pica batista de borangic de revolta daca le-as spune ca mireasa de mine a avut parte si de furat, si de aruncat buchetul, si de scos jartiera (insa nu cu dintii, ci manual, so to speak :D), si de turta miresei, si de hora nuneasca, si de "Brasoveanca".... Pe toate acestea mi le-am dorit si de fiecare dintre ele m-am bucurat. De fapt, au fost vreo doua cunostinte care-au tinut sa-mi comunice (dupa nunta mea) parerea lor despre voal, in general:

  • "Vai, draga, eu n-o sa port voal, nu suport ideea sa-mi atarne o carpa de pe cap!".
  • "Ahh, tuuu, eu nu vreau voal! Cum adica, sa-mi pun pe cap o plasa de tantari?!".

Oh well. Interesant mod de-a pune problema, cu atat mai mult cu cat vorbeau cu o fosta mireasa care purtase "carpa", respectiv "plasa de tantari" si care se simtise foarte bine cu acest accesoriu. Nu, n-am luat-o personal, mi s-a parut doar o dovada de usoara limitare intelectuala, pentru care-ar fi trebuit sa-si dea in judecata stramosii. Si n-au fost singurele exemple de acest gen. Am mai auzit chestiuni de tipul "e vulgar sa te lasi furata!". Serios? De ce? Numai te fura, nu-ti face si... alte alea, ca tot vorbiram de vulgaritate. Daca asta e dorinta miresei respective, ce-ai tu, un oarecare de pe margine, de comentat? Sa nu te lasi furata la nunta ta, da' cu a altora ce ai? Din punctul meu de vedere, mireasa poate sa-si puna si o esarfa cu Harry Potter pe cap, daca asta vrea - de ce m-as grabi sa-mi exprim dezaprobarea?

La polul opus, am auzit de cazuri unde mirii erau atei, dar au vrut neaparat sa aiba cununie religioasa. De ce, din moment ce alegerea lor a fost aceea de a nu crede in Dumnezeu? Numai ca sa vada cum le sta cu pirostrii pe cap? Numai pentru ca le place cum zice popa: "marit sa fii, mire", respectiv "si tu, mireasa, marita sa fii"? Numai pentru ca s-au cununat intr-o catedrala somptuoasa, care dadea bine in poze?