joi, 26 ianuarie 2012

Recunostinta


Sunt foarte norocoasa si, cum spunea Umberto Eco, in viata exista semne. Trebuie doar sa stii sa le identifici ca atare.

Ieri am facut pana de cauciuc. Sau mai corect spus, am provocat o pana de cauciuc, dat fiind faptul ca am incalecat - cu roata si nu tocmai delicat - o bordura. Cauciucul s-a rupt, in sensul ca se putea baga un deget in el, prin urmare de nerecuperat (nu ca nemtii ar recupera ceva in privinta asta; aici termenul de vulcanizare pur si simplu nu exista, ei nu vulcanizeaza, ci inlocuiesc).

Bineinteles ca m-am dat de ceasul mortii (iar am comis-o, nu-s buna de nimic, alti bani alta distractie, fir-ar sa fie si inca vreo cateva expresii, prea deocheate pentru a le mentiona). 
Retrospectiv insa, realizez ca am avut de 4 ori noroc:

1) Faptul s-a consumat in parcarea firmei, deci n-am fost in situatia de a nu mai putea ajunge la serviciu;
2) Aveam in masina roata de rezerva + plus tot necesarul de scule trebuincioase pentru inlocuirea rotii;
3) Doi colegi rugati si ambii gata sa schimbe roata; deoarece unul din ei a trebuit sa plece mai devreme, s-a ocupat celalalt coleg, inlocuind-o intr-un sfert de ora (sper ca-i place vinul romanesc, ca am un Murfatlar pregatit pentru el);
4) Astazi, la service (unde am luat cauciucuri noi), ni s-a spus ca fostele erau intr-o stare destul de proasta. Nu intr-atat incat sa nu se mai poata merge cu ele - la inspectia tehnica din aprilie au trecut fara probleme - dar pentru o persoana lipsita de experienta ca mine, un drum inghetat de exemplu ar fi putut fi periculos. Mecanicul a conchis ca "era si cazul" sa fie schimbate. Ceea ce n-am fi avut de gand sa facem inca, daca nu izbuteam ieri sa ma sui pe bordura.

Adaugand la asta inca vreo cateva aspecte - printre altele, faptul ca-n urma cu 2 saptamani am derapat pe gheata, ajungand cu masina intoarsa la 90 de grade pe contrasens si nu s-a intamplat absolut nimic (nu venea nimic nici din fata nici din spate, am derapat intr-o zona unde era doar pamant acoperit cu zapada moale deci no harm done, am reusit sa redresez masina si sa ajung safe la destinatie) - nu pot concluziona decat ca sunt foarte, foarte norocoasa. 

Imi impreunez mainile si-mi ridic privirea.  Multumesc...:)

luni, 23 ianuarie 2012

De ce audiobook?


Aflandu-ma la biblioteca saptamana trecuta, am fost oarecum surprinsa sa constat ca, in majoritatea lor covarsitoare, oamenii se indreptau catre standurile de audiobook-uri. Standuri care, de altfel, nu erau deloc mici si, foarte bine organizate, iti puneau la dispozitie literatura dintr-o multime de domenii si pentru toate varstele, de la povestioare cu arici si libelule pana la "Nasul" lui Mario Puzo. De mirare mi s-a parut indeosebi faptul ca, daca pentru carti "de hartie" termenul de imprumut era de patru saptamani, pentru audiobook-uri era de numai doua. 
Asta ca sa nu mai spun de una din cele mai mari librarii din targ, unde standul de audiobook-uri aproape ca e mai mare decat cel pentru carti obisnuite.
Iar acestea nu sunt niste exemple izolate - audiobook-ul tinde sa devina un fenomen, editurile publica tot mai multe carti in astfel de format, aud pe tot mai multi vorbind admirativ despre ele.

M-am scarpinat in cap si asta fac si-acum cand cuget la chestiunea in discutie - pentru ca, va marturisesc, sunt nedumerita: ce e atat de fascinant la audiobook-uri? De ce sunt atat de cautate? Incep sa ma simt usor alienata :))

Personal, nu le vad decat o calitate, si-aia discutabila: sunt practice. Le poti audia in timp ce esti la volan, in timp ce calci rufe si mai enumerati voi alte activitati care nu exclud ascultarea, dar exclud cititul fizic. Bun. Si? In afara ca le "bifezi" pe lista de lecturi, ce mai obtii? Placerea lecturii? Emotia? Tensiunea? Admit ca e posibil, dar cum? 

Daca ar fi sa le caracterizez cu un singur cuvant, acesta ar fi "nefiresc". Parerea mea este ca, atunci cand citim o carte, ii imprumutam un pic din propria noastra personalitate, din vocea noastra interioara, din sufletul nostru. Fiecare cititor isi imagineaza personajele in felul sau, le confera, mai mult sau mai putin constient, un chip, o voce, o anume modulatie, un anume timbru. Toate acestea sunt parte din placerea lecturii si toate acestea dispar atunci cand audiem cartea, in loc sa o citim. 
Un exemplu, pentru ca tot ziceam mai sus de "Nasul" - nici nu vreau sa-mi imaginez cum ar fi sa-l aud pe Don Vito Corleone vorbind cu vocea oricui altcuiva decat cea usor gajaita si - prin asta - inconfundabila a lui Marlon Brando. Ma numar printre cei care mai intai au vazut filmul si ulterior au citit cartea (cred ca-s destul de putine situatiile cand ordinea e inversa, tinand cont de notorietatea filmului). Ei bine, acest personaj are deja o identitate pentru mine; citind cartea, il vad si-l aud. Or, un audiobook ar anula asta. 

(Sa stiti ca nu vorbesc neinformata :P Am ascultat, mai demult, un basm pe audiobook. M-am plictisit cam la fel ca la 17 ani, cand am incercat sa fiu 'telectuala si am citit fix o pagina din "Critica ratiunii pure", dupa care am abandonat-o - definitiv, cred :D. Deci sa zicem ca am idee ce inseamna sa audiezi o poveste).

Prin urmare, sunt foarte curioasa. Voi ati citit carti in format audio? V-a placut genul asta de lectura? Va stimuleaza? Ati avut vreodata curiozitatea de a reciti o carte - indiferent de starea ei de agregare - dupa ce ati audiat-o?

miercuri, 18 ianuarie 2012

Pe scurt


  • Sefu' a constatat ca mai aveam 2 zile de concediu de anul trecut (o puternica banuiala in acest sens am avut si eu in decembrie, cand mi-a dat concediu chipurile pentru toate zilele ramase, in numar de 6 - dar am zis ca mi se nazare). Asa ca luni si marti am stat frumusel acasa, interval in care unicul lucru constructiv pe care l-am facut a fost abonamentul la biblioteca din oras, de unde m-am intors cu 4 carti - doua de John Grisham si doua de Sophie Kinsella. Sa nu va prind ca radeti, ca va jupoi :D In primul rand citesc in germana, in al doilea rand ma destind, in al treilea rand citesc in germana (parca am mai zis o data chestia asta, doua la prefectura....) si-n al patrulea rand doar nu v-ati imaginat ca as citi Schiller si Goethe in original? Serios acuma :D
  • Dupa "Dr. House" si "Breaking Bad", am inceput sa ne uitam la un nou serial: "The Shield", realizat in intervalul 2002-2008 si pe care vi-l recomand. Fara a avea pretentia unor personaje atat de puternic individualizate ca "Dr. House" ori a unui story atat de fluent si incitant ca "Breaking Bad", serialul "The Shield" are in primul rand meritul unui realism tot mai putin regasit in peliculele americane. Am "mancat" deja 2 DVD-uri a cate patru episoade si ne e tot mai foame, ca sa zic asa.
  • Ghicitoare: se iau 4 pulpe de pui si se pun la fiert cu responsabilitate in apa cu sare. Se ia spuma cu constiinciozitate. Cand carnea este pe jumatate fiarta se adauga morcov, cartof, telina, pastarnac. Periodic se degusta si se adauga "Secretul Gustului de Gaina", cu maturitate si pricepere. La final, cand legumele sunt si ele fierte, se adauga patrunjel tocat marunt. Intrebarea este: de ce, dupa toate cele de mai sus, supa MEA are numai un  vag gust de pui? Pe cine trebuie sa dau in judecata, in afara de pui?

vineri, 13 ianuarie 2012

Cu DHL sosesc chilotii


Am ajuns la concluzia ca avem niste clienti foarte generosi. Cand returneaza diferite articole cumparate de la noi (in interval de 2 saptamani se poate returna marfa, daca nu corespunde asteptarilor), unii ne trimit si diverse "cadouri". Involuntar, desigur...  Iar noi le trimitem imediat inapoi, firma platind pentru ca sunt ei cascati :D 
Daca ar fi sa le pastram, in colectia noastra s-ar regasi, spre exemplu:

- un telefon mobil;
-o cheie de masina ("Porsche? Audi?" s-a interesat cu speranta un coleg. S-a dezumflat cand i-am comunicat ca e doar o cheie de Opel);
- un suport de carti de vizita;
- o forma din teflon pentru fursecuri;
- o jucarie in forma de insecta neidentificata, din material plastic de un verde suspect;
- .... si cireasa de pe tort, chiar astazi: 2 perechi de chiloti. De dama. Din aia seriosi, din material grosut, cu banda elastica pe talie. 

Daca mi-ar fi povestit cineva, as fi zis ca e o gluma, si inca una destul de insipida. Insa astazi am printat eu insami adresa clientei si am ambalat budigaii antementionati. Clienta cu pricina, mi-au zis colegele de la Relatii Clienti care vorbisera cu ea, sunase total disperata si jenata, povestind ca fetita ei in varsta de vreo cativa anisori isi facuse de lucru cu pachetul si, in joaca, pusese in el si textilele cu pricina, fara ca mama sa bage de seama.

Ce e cu deosebire interesant e ca toate exemplele de mai sus au fost de la clienti care au comandat la aceeasi firma (noi suntem distribuitori pentru mai multi producatori). Acum stau si ma intreb, cum altfel decat suav :D, dupa ce tipar psihologic or fi croiti cei care comanda produsele astora....

In pauza si cu desavarsire capiata de ineditul situatiei, am povestit colegilor tarasenia. N-au fost prea surprinsi. "Eh, am vazut si mai rau de-atat", a fost concluzia generala. Nu am intrebat in ce consta acest "mai rau". Nici ei nu pareau din cale-afara de dispusi sa povesteasca, si nici eu n-aveam un chef debordant sa aflu.

miercuri, 11 ianuarie 2012

Cat de mult putem ierta?


Am avut o discutie cu niste cunoscuti in seara asta, discutie in urma careia am cazut pe ganduri ca baba pe scanduri.

Bref, era vorba de "pana unde am fi dispusi sa mergem intr-o relatie si cat de mult / cat de multe i-am putea ierta celuilalt".  Printre altele eu am zis ca, ipotetic vorbind, cred ca l-as ierta daca m-ar insela. O data. Conditia fiind ca respectiva sa fie o aventura de-o noapte, nu o relatie paralela in care se premediteaza "delegatiile", "ramasul peste program la serviciu" si altele de-acelasi gen. 

Bineinteles ca a urmat un cor de "asta zici acuma, dar daca se intampla...." si tot bineinteles ca spusesem doar ce gandesc, adica-n acest moment sunt de parere ca asta as face - parere pe care i-am comunicat-o, mai demult, si lui (purtatorului verighetei pereche, adica).  Inclusiv asta le-am marturisit interlocutorilor, carora le-au iesit ochii din cap de stupefactie si au decretat la unison ca "rau ai facut, acum stie ca-si poate lua nasul la purtare".

Nu-s de acord nici cu una, nici cu alta.

I-am spus pentru ca venise vorba despre asta (pe fondul unei discutii mai lungi despre problemele pe care le aveau niste amici comuni) si pentru ca, la cum il cunosc, sunt convinsa ca nu va profita. Dupa cum la fel de sigura sunt si ca, daca se va intampla vreodata, nu din motivul presupusei mele "ingaduinte" va fi si nu eu voi descoperi. Va veni el insusi sa-mi spuna.

Pe de alta parte, acum ma gandesc: oare intr-adevar s-ar cuveni iertata o astfel de greseala? Oare e adevarat ca daca s-a creat un precedent, sunt toate sansele sa se repete? In aceeasi nota, oare nu merita omul iubit a doua sansa?

In continuare stau comod pe scanduri si meditez.

marți, 10 ianuarie 2012

Cum ajung unii la scrisorile de sertar (II)


In incheierea precedentului post cu o tema similara, va promiteam ca voi reveni de indata ce vor mai aparea combinatii, sa le spun inedite, in urma carora bunul Google imi trimite, ocazional, cititori. 

Ei bine, mare e gradina Google si multi cauta prin ea....

- comentarii la scoala pentru clasa intai miniraport - hait. Se fac comentarii la clasa intai? La ce anume, pacatele mele? "Aventurile soricelului Rontisor?" Si de ce "miniraport"? Pentru ca Rontisor e mic?

- incercari scriere - aici m-a nimerit. Incerc, frate, nu ma-ncurc.

- peisaje de iarna pentru desktop dar sa nu fie zapada - cu ocazia asta am aflat ca nici la mine pe blog nu ninge. Tot e o treaba. 

- film cu criminal care sapa tunel - pan' aici, ca ne suparam. Ai vazut cumva la intrare "alcatraz.blogspot.com"?

- the notebook cate scrisori primeste - daca e Vaio, iti spun eu ca primeste o multime.

- scrisori-de-sertar vinete - in cazul in care asta e o invitatie la a-mi transforma blogul intr-unul culinar, va anunt ca suprema mea realizare in domeniu sunt sarmalele. N-am trecut de nivelul asta.

- alearga metal - asta o fi frate cu Omul-de-Tinichea?

- sunca extraordinara - adaugand asta la chestiunea cu vinetele, deja incepe sa semene a complot. Si-apoi.... sunca extraordinara? De ce nu sublima, fabuloasa, formidabila samd? Sunca se simte jignita.


Voi reveni cu proxima ocazie, dar, inainte de a da click pe "publicati postare", tin sa reiterez faptul ca in bucatarie am doua maini stangi si n-am mai avansat de la sarmale incoace.

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Intoleranta, prejudecata, sau amandoua?


Intrebarea din titlu se refera la mine insami si, marturisesc, ma surprinde. N-as fi crezut ca poate fi pusa o astfel de problema in ceea ce ma priveste. Si totusi...

Inca din primele zile de serviciu am remarcat.... o fiinta. La modul cel mai serios va spun ca am stat o vreme in dubii: e barbat sau e femeie? N-o cunosteam, ergo nu ne salutam inca, nu ma puteam holba la ea si nici n-aveam cum s-o intreb "auzi, tu porti botosei roz sau albastri?". 
Persoana in discutie face parte din categoria celor care n-au cum sa treaca neobservate: freza punk in doua culori (unde creasta e blonda si restul, brunet), piercinguri pretutindeni unde-a fost ceva spatiu disponibil pentru gaurit (sprancene, arcade, cartilajul urechii, nas, pometi, barbie, buze, limba), tatuaje multicolore pe maini si ceafa, 3-4 randuri de bratari din metal si piele. La toate acestea se adauga faptul ca se imbraca exclusiv in haine sport, lalai si-n culori pestrite. 

Primul soc in ce-o priveste pe respectiva fiinta a fost cand am descoperit ca e de sex feminin. M-am intrebat: ce femeie ar iesi in lume aratand in halul asta? Ma rog, de gustibus, mi-am zis. Al doilea soc - unul considerabil mai mare - a fost cand am aflat ca respectiva are o pozitie de conducere si, capac la toate, se bucura de foarte mult respect in randul celor "de sus". Participa la sedinte cu managerii si n-are niciun stres in a sustine prezentari in fata clientilor purtatori de costum si cravata, ea aratand intotdeauna cum va descriam mai sus. De opinia ei se tine mereu cont si, pe de alta parte, este foarte apreciata si indragita de subalterni. 

Ca si cum toate acestea n-ar fi fost suficiente pentru a ma intreba "cum e posibil?", recent am aflat ca tipa e lesbiana si intr-o relatie cu o colega de-a ei - aceasta din urma, e evident din felul in care arata, fiind jumatatea feminina a cuplului. In pauze ies la cafea tinandu-se de mana, din cand in cand se mangaie reciproc pe obraz cu tandrete si nu trebuie decat sa te uiti la ele ca sa-ti dai seama ca, intr-adevar, se iubesc. Toata lumea le priveste cu duiosie si le trateaza firesc, ca pe un cuplu... era sa zic "normal", dar ma intreb daca mai stiu ce e normalitatea, asa ca mai degraba zic "heterosexual".

Va dau cuvantul meu ca-mi vine greu sa inteleg faptul ca sunt privite atat de relaxat si, cu atat mai mult, ca jumatatea masculina a cuplului (tipa de care va spuneam initial) detine o pozitie in top management. N-ar fi fost de asteptat mai multa discretie din partea lor? Fara ca asta sa insemne ca ar nega ceea ce sunt...

Impresia mea despre mine era ca sunt o persoana deschisa, toleranta si lipsita de prejudecati, insa acum nu mai sunt sigura de niciunul dintre aceste atribute. 

Oare-n definitiv e atat de usor sa trecem peste.... sabloanele societatii? Si pana unde se poate merge cu "I am what I am"?

miercuri, 4 ianuarie 2012

Cugetari si suspine intelectuale


Avand in vedere o anume tendinta pe care am observat-o (la unii dintre cunoscuti, dar si haladuind pur si simplu pe forumuri), cred ca trebuie sa consider postul asta ca un fel de exercitiu de sinceritate si-mi asum faptul ca, probabil, o sa scandalizez pe unii. Aspect care, in context, ma preocupa foarte putin spre deloc :D 
 Mai ales ca eu incerc inclusiv sa inteleg fenomenul: cum se face ca suntem inconjurati de atata lume culta, care ofteaza intelectual si beletristic? Oi fi ramas eu singura care mai alege si carti din categoria "chewing gum for the brain"?

Sa ne intelegem: asta nu se vrea un manifest contra intelectualilor :P si nici o invitatie la Sandra Brown. Dar, vorbind cu unii si cu altii, am constatat ca aproape nimeni nu mai citeste carti de relaxare, de amuzament, de tip "literatura de tren". Noooo, toata lumea e cu Garcia Marquez, Vargas Llosa, Herman Hesse, mai nou Hertha Müller, Haruki Murakami, Erich Maria Remarque etc etc etc. 
Cititorii suspina profund ca-s culti, dau ochii peste cap beletristic si se oripileaza cand le spui de Agatha Christie, Stephen King, John Saul sau John Grisham, iar daca mai cutezi sa aduci in discutie si cartile din categoria "chic lit " (alde Bridget Jones sau Sophie Kinsella, de exemplu), ti-ai dat foc nu doar la valiza, ci si la sifonier. Esti iremediabil proscris.

Asta in ciuda faptului ca romanul "Dolores Claiborne" al lui King ramane de referinta drept unul dintre cele mai reusite portrete in literatura, nuvela "Shawshank Redemption" a aceluiasi a stat la baza unuia din cele mai bune filme din toate timpurile si nimeni n-a scris thriller-uri juridice mai pasionante si mai bine documentate decat Grisham. Dar asta e literatura usurica, deci e cah.

Marturisesc, prin urmare, ca nu inteleg fenomenul. Eu citesc din ambele categorii si satisfactia lecturii o am si colo, si colo: bunaoara, as compara pe Marquez cu savoarea unui vin vechi si aromat, iar pe Grisham cu voluptatea unui pahar de Cola rece, cu lamaie si gheata, baut exact cand te arde mai tare setea. 

Poate cineva sa sustina ca bea numai si numai vinuri de colectie?

duminică, 1 ianuarie 2012

Socoteala de-acasa si brambureala din targ


La multi ani, dragii mei, ne doresc (mie si voua) s-avem parte de sanatate si noi si cei dragi noua, impliniri profesionale, personale, sentimentale si de oricare altele ne mai pofteste inima si ne mai doresc sa nu aiba dreptate mayasii :D *

Asa, acuma s-ar cuveni cica sa va povestesc cum fu aseara. Si azi-noapte. Si azi-dimineata. Domn'le, sarind direct la concluzie, pot spune: bine ca mai putem rade. Si face haz de necaz. Drept ca acum vreo cateva ore nu prea ma vedeam in stare de asa-ceva.

Basically, cu o exceptie (si aia, incompleta), nimic n-a iesit cum ne doriseram si cum planuiseram. Mai exact:

Ce-am fi vrut sa fie:
- ajuns la amiaza in München, mancat & bere cat cuprinde la beraria Hofbräuhaus;
- spre seara o plimbare prin centru;
- la miezul noptii - in Marienplatz, unde se intampla cele mai spectaculoase artificii din oras;
- a doua zi, inainte de a pleca spre Bayreuth - again o plimbare prin oras, luat masa undeva, pornit spre casa dupa-amiaza.

Ce-a fost:
- ajuns la amiaza in München, stat vreo 3 ore la amicii unde urma sa petrecem Revelionul, ajuns pe la ora 18 la Hofbräuhaus (dupa oarece intrebari gen "da' vreti musai?"), acolo era ultra-hiper-mega-aglomerat, gasit cu greu locuri, baut bere, nemaimancat ca disparuse foamea (anesteziata in cele 3 ore);

- nemaiplimbat decat in pas rapid de la berarie pana la masina, pentru ca ploua marunt, constant si al naibii de rece;

- in afara de noi nimeni nu era dornic de Revelion in centru, nesincronizat cu ceilalti ca sa plecam la timp de acasa (pana la Marienplatz erau vreo 45 de minute), discutii si planuri din categoria "plecam pe la unshpe cu masina, lasa ca avem timp, ba nu luam masina ca nu avem unde-o parca si e nebunie in centru, hai ca mergem cu metroul"), plecat la 23:15, tot ploaie, ajuns in statie de unde trebuia sa luam autobuzul care sa ne duca pana la metrou, autobuz intarzie, aflam (eu si sotul) ca trebuie sa schimbam metroul la gara, era 23:20, e clar ca nu mai ajungem, hai la un mall unde cica se dau artificii, ajungem murati la mall (pe jos), 23:40 already, nu se intampla nimic acolo in afara ca ploua, hai sa ne intoarcem acasa. 
Acasa am urmarit niste artificii date de vecini, ne-am considerat norocosi ca nu ne-a pocnit niciuna in scafarlie (vecinii nu erau din cale-afara de indemanatici), pe mine m-a apucat scurt bocitul din motiv de dorinta neimplinita din pricini ridicole, petrecut pana la 4 dimineata jucand carti si incasand ironii fine precum glaspapirul din partea amicilor, deoarece prestatia mea la masa de joc a fost lamentabila;

- trezit pe la 9 cu o stare generala destul de trista, plecat aproape imediat, sotul nu se simtea prea bine, asa ca am renuntat si la proiectata plimbare prin oras.

Asta e..... si cu ce mai e, asta e :))
Exceptia de care vorbeam e faptul ca, taras-grapis, am ajuns totusi la Hofbräuhaus. Si ca veni vorba, va recomand din tot sufletul sa va duceti pe-acolo daca aveti drum prin München. E cea mai autentica atmosfera bavareza pe care o puteti gasi si pe cuvant ca merita, chiar daca exista riscul sa fiti considerati snobi pe chestia asta.

Deci... da!  Insa acum suntem acasa la noi, unde e cald si bine, ne avem unul pe altul, seara trecuta ne-am dat seama fiecare, o data in plus, ca cel mai adevarat "lucru" din viata noastra e omul de langa noi si-n continuare sper si am incredere ca anul 2012 va fi un an excelent.

Sa fim si sa ne fie bine, sa avem grija de sufletul nostru si, cum spunea o scriitoare romanca, sa ne fie drag cu cine inseram :)


*mayasii sunt de parere ca pe 21.12.2012 e sfarsitul lumii. Da' cine i-o fi intrebat?