joi, 25 august 2011

E "de la ei"


Cu toate ca locuiesc de aproape 4 ani in Germania, inca n-am reusit sa ma obisnuiesc pe deplin cu viata realmente civilizata de aici si sa consider a fi normale toate aspectele care, pe vremea cand traiam in Romania, mi s-ar fi parut suprarealiste de-a dreptul.

Cel mai recent exemplu e proaspat si cald, mai exact de azi dimineata si iata despre ce-i vorba.

Cu aproximativ 3 saptamani in urma, cand aveam masina in service, a trebuit ca pentru vreo cateva zile sa ma deplasez la serviciu cu trenul (fiind preluata din gara de o colega, da' asta nu face obiectul discutiei). Oraselul unde trebuia sa ajung este miiiiiic, avand o gara minuscula si cam uitata de lume. In sensul ca nu exista personal la ghiseu (de fapt nu exista nici ghiseu, cel putin nu unul accesibil, cladirea garii fiind inchisa si aratand destul de "in paragina"), iar biletele se cumpara de la automat.

Automat care, de cele mai multe ori, functioneaza. Adica introduci datele referitoare la traseu si ora de plecare, apesi cu tupeu pe "Cumpara", introduci cardul sau bani cash, "Confirmare", dupa care automatul tuseste de 2 ori si biletul este emis. Simplu si eficient.

Ei, dar pe principiul "se intampla si la ei", odata n-a mai fost atat de simplu. De eficient, nici pomeneala. Mai exact, automatul mi-a inghitit banii cu lacomie, dar a tusit in gol, adica n-a emis niciun bilet. M-am uitat urat la el, dar n-a fost impresionat. Pe display a aparut un mesaj care ma anunta ca "in urma unei erori tehnice, biletul dumneavoastra nu poate fi printat". Sublim. Ce te faci, Gogule, in aceasta situatie?

Gogu, adica yours truly, a macinat ceva neortodox printre dinti, dupa care si-a zis ca una si cu una fac doua: de procurat bilet nu am cum sa procur, de ajuns acasa trebuie sa ajung, asa ca ma urc in tren si expun situatia controlorului.
Controlorul, un bondoc cu nume turcesc, a ascultat suspicios relatarea mea, dupa care mi-a cerut un act de identitate. "Locuiti in Germania?" se stropsi el, la vederea pasaportului romanesc. Lamurind aspectul asta, mi-a adus la cunostinta ca pot cumpara bilet de la el (hip, hip, ura), dar: avand in vedere ca el n-are nicio dovada ca automatul e intr-adevar defect, se porneste de la prezumtia ca incerc sa fraudez caile ferate germane. Care este. Motiv pentru care mi-a luat toate datele de contact, urmand ca problema sa fie investigata si, in interval de 4 saptamani, sa primesc o scrisoare in care sa mi se comunice rezultatul. In cazul in care se ajunge la concluzia ca automatul nu a fost defect, trebuie sa platesc o suprataxa in valoare de 40 de euro, pentru ca am urcat fara bilet.

Mi se parea un caz clasic de "prinde orbul, scoate-i ochii" (orbul fiind, in cazul de fata, automatul suferind). Eram destul de convinsa ca va trebui sa platesc, pentru ca, la urma-urmei, poate eroarea fusese numai ceva de moment si daca saracia a functionat bine ulterior, mai dovedeste ca nu functionase daca poti...

Astazi am primit scrisoarea. Mi se comunica faptul ca, in urma verificarilor, s-a stabilit ca intr-adevar automatul de bilete avea o defectiune in ziua respectiva. Mi se cer scuze pentru "inconvenient" si mi se multumeste ca am cumparat bilet (cel pe care-l luasem de la destoinicul controlor).
In final, mi se multumeste si pentru intelegere, cu precizarea ca, din punctul lor de vedere, "case closed".

Ce-ar mai fi de comentat? Nu-mi place s-o spun, dar n-am putut sa nu ma gandesc cum s-ar fi desfasurat lucrurile in Romania, intr-o situatie similara...

(Much) later edit: o cititoare mi-a atras atentia asupra unui aspect pe care omisesem sa-l mentionez: cand automatul cel sugubat n-a functionat, plata biletului nu s-a operat in cont (platisem cu cardul). Am constatat asta ulterior, cand am cercetat soldul. Altfel spus, n-am platit decat o singura data, controlorului, cum era si firesc.

duminică, 21 august 2011

Public elitist: salata de culori stridente si coafuri explodate


Weekendul asta am avut musafiri – niste prieteni elvetieni, care veneau la noi pentru prima oara. Prin urmare, ieri, hai si noi ca tot turistu’, sa vizitam targul. In Bayreuth, mare agitatie mare, dat fiind faptul ca in fiecare an, in luna august se desfasoara festivalul Wagner. E un eveniment de amploare la nivel cel putin european (daca nu mondial), se aduna toata floarea cea vestita a muzicii clasice, invitati numai unul si unul, iar a obtine bilete este cel putin la fel de greu ca si pentru concertul de Anul Nou de la Viena. Noi n-am reusit deocamdata.

Dar daca nu putem intra la concert, macar sa urcam dealul si sa vedem si noi Opera Richard Wagner, despre care v-am mai povestit acum cateva luni. Zis si facut. Ajungem, facem pozele consacrate (cladirea si panorama din varful dealului) si ne asezam pe o bancuta sa ne tragem un pic sufletul dupa urcus (care, in treacat fie zis, nu reprezinta nicio provocare, dar ne plimbam de vreo 3 ore deja, soarele ne traznea pe unde apuca si apa minerala nu mai reusea sa alunge epuizarea).

Cand am ajuns noi, mai era o ora si urma sa inceapa o reprezentatie, asa ca invitatii incepusera treptat sa apara, la inceput razlet, apoi in grupuri din ce in ce mai compacte, iar “defilarea” asta ne-a oferit si noua un spectacol. Unul surprinzator, desi – ne-am gandit ulterior – nu chiar de neanticipat. Dupa cum poate ca v-ati dat seama, este vorba despre tinutele onoratului public.

Oameni buni, atatea verze colorate si cuiburi de pasare la un loc, n-am vazut de cand sunt. Din vreo 200 de invitati, cati am apucat sa vedem pana am hotarat ca-i suficient si-am plecat sa bem o bere, am numarat fix 3 perechi care aratau bine si se imbracasera adecvat evenimentului. In rest, jale. Cele mai multe dintre tinute erau mult prea opulente, in definitiv era vorba doar despre un spectacol de opera, fie el si acasa la Richard Wagner. Chiar trebuie sa scoatem rochiile cu trena si fracurile din sifonier? Cu atat mai mult cu cat nu era seara, ci ora 16.

Si macar de-ar fi fost unica nepotrivire. Dar am vazut niste tinute care i-ar face gelosi si pe clovnii de la Cirque de Soleil.

In primul rand, culori tipatoare. Mult prea tipatoare. Stridente. Norocul meu ca port lentile heliomate, altfel cred ca faceam conjunctivita. Ciclamen turbat, roz violent, verde iarba, albastru electric, rosu aprins, nuanta bronzului carbonizat (nu intrebati, va rog :D).

Croiala rochiilor a urmat, in covarsitor de multe cazuri, stilul “laptuca”. La fel de infoiate, adica. Si lucioase. Unele dintre doamne aratau de-a dreptul suprarealist. Eu nu le-as fi dat drumul pe strada.

Am notat (ca nu pot sa spun “apreciat”) si asortarea tinutelor in cuplu. Premiul intai l-am decernat – in contumacie – unei perechi in care ea purta galben puf-de-gaina (oh my God) si el, sacou visiniu cu papion bleumarin. Ca veni vorba de papion, remarcabil a fost un cetatean al carui papion era verde crud cu picatele albastre.

In ceea ce priveste incaltamintea femeilor, m-am tot gandit daca nu cumva gradina zoologica din Berlin o fi raportat o evadare a strutilor in numar masiv. Altfel nu-mi explic felul in care calcau multe dintre ele in strachini, avand impresia ca pasesc elegant si ladylike pe tocuri cui.

Mentionasem mai devreme cuiburile de pasare si aveam in vedere coafurile. Cu foarte putine exceptii, doamnele isi facusera freza cu petarda. Si peste suvitele explodate, turnasera minimum jumatate de tub de fixativ. Vant puternic, explozia coafurii rezista. Altele adunasera tot parul in crestet si il fixasera cu ace de par, construind un fel de cilindru care parea gata sa cada la fiecare calcat in strachini pe tocurile cui.

Avand in vedere toate cele de mai sus, nu pot sa nu ma intreb, cu riscul de a judeca oamenii gresit si de a fi nedreapta: oare cati dintre cei de ieri dupa-amiaza sunt in masura sa-l inteleaga pe Wagner? Si oare cati dintre ei venisera acolo doar pentru ca "da bine"?

joi, 18 august 2011

Alter ego-ul (vocal) al sefului

De la jumatatea lunii iulie avem un coleg nou la firma, care s-a facut remarcat inca din prima zi, intr-un mod aparte, cum n-a mai reusit nimeni altcineva pana in prezent.

Nu in sens negativ, pacatele mele. Sau ma rog, chestiunea e discutabila :D E un baiat de treaba, serios, pare un om de nadejde si are simtul umorului cat cuprinde. Dincolo de toate astea insa, se detaseaza de toti ceilalti printr-un fapt inedit: vocea lui seamana leit cu vocea sefului. Cand zic "leit", a se lua ca atare, nu e nicio figura de stil. Seamana pana la confuzia totala. Cred ca-n alta viata astia au fost frati. Gemeni.

Prin urmare, nu e greu de inteles ce sentimente ma incearca atunci cand vine la noi ca sa rezolve diverse probleme (sa ni le aduca noua sa le rezolvam, mai bine zis), facandu-si anuntata prezenta printr-un sonor: "Gretaaaaaaaaaa!". Nu ca as fi singura din departament, dar el e "mandatat" pentru un furnizor de care ma ocup numai eu.

In prima clipa si pana sa-l zaresc sunt convinsa ca e seful, hait, ce-am facut de tipa asa dupa mine, sariti. Tresar toate celea in mine, transpir instantaneu, inima imi ajunge in gat. "Ahhhhh, Marko, TU erai!".

O data, de doua ori, de noua ori... pana la urma, i-am spus cum stau lucrurile, sa nu-si imagineze bietul om cine stie ce minuni. "Aha", se dumiri el, "de asta aveti niste fete asa panicate cand ma vedeti". Si zilele trecute a incercat sa remedieze "problema", ca sa nu ne provoace vreun atac de panica.

Vine din nou cu niste treburi si, inainte sa patrunda la noi, arunca buzduganul strigand: "Nu sunt Thorsten!". Metoda a functionat. Pana cand...

"Dar eu sunt", se auzi vocea sefului, care tocmai venise la noi pe alta intrare (avem mai multe cai de acces, nu care cumva sa nu fim de gasit :D). "Despre ce-i vorba aici?".

(A se mentiona despre seful ca, printre altele, are cel mai silentios stil din lume de a merge si apare efectiv pe nesimtite, numa' ce-i auzi vocea in spatele tau. De mare efect, va spun :D).

Ce ziceam de atac de panica? Am inghitit cu totii in sec. Evident, a trebuit sa-i explicam sefului tarasenia, iar omul s-a amuzat copios. Dupa care a dorit sa stie daca nu cumva avem vreo musca pe caciula, de suntem asa ingroziti de posibila sa aparitie :D

Pana la noi ordine, Marko vine "pe silent" la noi, ca sa apucam sa-l vedem inainte de a-l auzi :))

sâmbătă, 13 august 2011

O zi pe urmele lui Bach


Cu aproximativ 50-60 de kilometri inainte de a ajunge la Eisenach, in landul Thüringen, oraselul apare pe indicatoare, insotit de o mica notita: Bachhaus. Casa lui Bach. Cat de simplu si banal suna… si ce "piele de gaina" imi dadea gandul ca voi vedea locul in care s-a nascut. Ca ma duc la el acasa.


Nu pretind ca sunt vreo cunoscatoare a muzicii lui, pana si simpla idee mi se pare o aroganta. In umila-mi opinie, compozitia lui ar merita instituirea unui domeniu de sine statator – bachologie, de exemplu. O viata intreaga daca s-ar studia numai viata lui si muzica pe care a compus-o, si tot n-ar fi suficient. 



Locuinta e “lipita” de o cladire moderna, unde se afla casa de bilete si o sala de auditie echipata foarte modern (cu fotolii instalate intr-un fel de “globuri” izolate fonic, pe care stai extrem de confortabil si asculti Bach la casti). 



Ideea mi se pare excelenta, insa contrastul cu podeaua de lemn neslefuit si clavecinele descinse de-acum cateva sute de ani… e cam strident.

Dat fiind faptul ca nu a trait decat putina vreme in aceasta casa, nu s-au pastrat foarte multe obiecte de-ale sale. De fapt, ca sa zicem lucrurilor pe nume, nu s-a pastrat decat un pahar de cristal, care intr-adevar i-a apartinut.



In rest, toate obiectele din muzeu fac parte din categoria “asa arata X chestiune pe vremea lui J.S. Bach”. Sau “asa trebuie sa fi aratat biroul la care compunea Bach in perioada cat a locuit la Weimar”. Desigur, proiectiile astea sunt in mare masura justificate si, probabil, realiste, intrucat se intemeiaza pe jurnale si diferite relatari din acele vremuri. Dar chiar si asa… ca vizitator, te simti un pic inselat. Un pic.

In “sala intrumentelor muzicale” se gasesc doua orgi micute, doua clavecine si un pian. Din ora in ora se organizeaza o mica auditie, la care pot asista toti vizitatorii daca doresc, sustinuta de un ghid al muzeului si in cadrul careia se interpreteaza cateva minute la fiecare instrument in parte (preludii, de regula, pentru ca sunt scurte). Efectul este cu atat mai interesant cu cat piesele sunt bine alese, astfel incat sa puna in valoare instrumentul respectiv.

Doua incaperi din locuinta sunt dedicate Wandei Landowska, o organista care-a facut cariera in prima jumatate a secolului trecut si care este considerata unul dintre cei mai mari interpreti de Bach din toate timpurile. Ma rog, inaltator, dar… eu venisem sa-l vad, sa-l simt si sa-l cunosc mai bine pe Bach, nu pe distinsa doamna, ale carei afise de spectacol tronau atat pe peretii celor doua incaperi, cat si pe coridoare.

Un plus al muzeului (spre deosebire de locuintele lui Richard Wagner si Franz Liszt, despre care v-am povestit), este ca textele care insotesc obiectele si tablourile expuse sunt atat in limba germana, cat si in  engleza. Poate inclusiv din motivul asta am vazut considerabil mai multi vizitatori aici decat la Wagner si Liszt. Bine, adevarul este ca Bach e, cu adevarat, unul dintre cei mai mari compozitori pe care-i va fi avut vreodata omenirea, asa ca nu e de mirare ca locuinta lui suscita atat de mult interes.

Ca tot vorbeam despre compozitia lui, cu ocazia acestei vizite am aflat un fapt surprinzator si fascinant. Mai intai, trebuie precizat ca Bach si-a petrecut noua ani din viata in Weimar (un oras mai mare, situat la cateva zeci de kilometri distanta), interval din care dateaza o parte semnificativa a compozitiei sale. 

Ei bine, uluitor e ca, ceea ce este considerat a fi “foarte mult” nu inseamna, de fapt, decat 15-20% din tot ceea ce a compus el in perioada respectiva. Pentru ca unul dintre fiii sai, aflat la varsta maturitatii si avand dificultati financiare, a vandut o parte din compozitiile marelui sau tata. Iar cei care le-au cumparat nu au stiut sa aprecieze si sa pastreze ce aveau. Fapt pentru care nu pot fi invinuiti, totusi; imensa valoare a muzicii lui Bach nu a fost recunoscuta ca atare decat dupa vreo 100 de ani de la moartea lui. Ce ironie, nu?

Foarte interesant mi s-a parut si faptul ca un patolog pasionat de Bach a incercat (si reusit) ca, avand ca punct de plecare craniul compozitorului, sa-i reconstruiasca pe calculator chipul. Ceea ce a iesit seamana in foarte mare parte cu imaginile pe care le stim cu totii, adica-n realitate Bach arata cam asa:


Alaturi de bust sunt prezentate imagini ilustrand tehnica reconstituirii.



Plecand din Eisenach ne-am indreptat spre Weimar, unde n-am ramas insa decat pret de-o plimbare printr-un parc imens si o portie de clatite cu inghetata si visine proaspete. 




Timp suficient insa cat sa dau dovada de snobism maxim, facand poze cu statuia care constituie emblema orasului si-i reprezinta pe Goethe si Schiller.



Si, tot dintr-un snobism numai partial recunoscut, iata-ma si in fata casei care i-a apartinut lui Goethe. 



In incheierea acestui post, va invit sa ascultati una dintre cele mai cunoscute compozitii ale lui Bach – partea intai din Concertul Brandenburgic numarul 1. Mi se pare, iertata fie exprimarea, atat de… perfecta :)



miercuri, 3 august 2011

Trilema


Una dintre functionarele din birou ("de sus", cum le zicem noi, mai mult sau mai putin sarcastic, noi fiind in depozit, adica "aia de jos") ma tot freaca de luni cu o problema care NU tine de competenta si/ sau atributiile mele. Chestiune pe care ea NU o intelege. Azi l-am intrebat pe colegul care-i tine locul sefului cand nu poate veni (sa nu uit sa va zic ceva si de el, de sef adica) ce fac daca maine ma suna aia DIN NOU, sa ma intrebe DIN NOU despre aceeasi problema.

Dupa o scurta dezbatere - cu el si cu ai mei colegi din schimbul 2 - mi s-au propus urmatoarele 3 variante:
1) "Ii spui sa ma sune pe mine", zise colegul loctiitor.
2) "Ii spui ca e o vaca proasta", sugera altcineva.
3) "Nu raspunzi la telefon daca-i vezi numarul pe display, ca de coborat aici nu coboara", veni a treia idee.

Acum stau si cuget care dintre antementionatele solutii e cea mai fiabila :D  Voi ce-ati face?

Ziceam ca va spun de sefu'. Zilele astea a venit la serviciu ca de obicei si pare sa fie bine dispus. Ma rog, azi n-a aparut, dar sper ca asta n-are de-a face cu problemele lui. Si mai sper ca a trecut de ce-a fost mai rau. I-am povestit ieri dimineata despre faptul ca am pocnit masina, intrucat pana o reparam vin impreuna cu un coleg si, din motive de tren (cu care ajung la 7 kilometri distanta de firma, kilometri care la ora aia nu pot fi parcursi decat cu masina), e posibil sa intarziem cateva minute dimineata. 

A fost mult mai empatic si mai intelegator decat ma asteptam. Eu ii dadeam inainte cu "s-ar putea sa ajungem un pic mai tarziu", el dadea din mana agasat. "Lasa asta. Cum te simti tu? Esti ok? Sigur? Poti sa lucrezi? Sa-mi spui daca simti ceva in neregula, daca te doare capul sau spatele, sa nu stai asa". Eu am continuat sa-i explic ca, daca e nevoie, pot aduce o adeverinta de la service care sa ateste ca masina e in reparatii si de-aia ajung mai tarziu. Iar a dat din mana. "Nu-i nevoie, am incredere".

Poate nu-i mare lucru. Dar pe fondul starii mele de ieri, care era de la foarte rau in sus, reactia lui m-a uns la suflet.

Altminteri, sunt mai bine. Ma gandesc insa cu teama la momentul cand voi conduce din nou. Dar, cu Dumnezeu inainte.

Later Edit (pe 4 august): functionara cea bataioasa n-a mai sunat deloc azi. Dar cred ca daca ar fi fost cazul, as fi aplicat metoda numarul 1. Iar dupa ce m-as fi asigurat ca am inchis telefonul, as fi aplicat metoda numarul 2. Apasat si de mai multe ori :D

luni, 1 august 2011

Amar de luni


N-am prea vrut sa ma vaicaresc pe aici. Mi-am dorit ca locul asta sa fie unul in care cititorii intra sa se relaxeze, sa zambeasca, eventual sa cada putin pe ganduri (ceva gen "ca sa vezi, domn'le... ce chestie") si sa primeasca o particica din mine, insa una care sa nu-i impovareze. Ma veti scuza, sper, cei care ma cititi acum, dar azi chiar vreau sa ma vait mult si bine. Asa cum n-am facut-o demult si, cu siguranta, niciodata pe blog.

Realitatea e ca nu mai pot. Simt, pur si simplu, ca nu mai pot. Ma ajung toate. Am un serviciu greu, cu o naveta foarte chinuitoare si in schimburi. O saptamana schimbul 1, saptamana urmatoare schimbul 2. Schimbul 1 inseamna de la ora 6:00 pana la 14:45. Calculand o ora drumul, rezulta ca dimineata plec la 5 din casa. Ma trezesc la 4:15, pentru ca am nevoie de cateva zeci de minute ca sa ma pot uita in oglinda cu amandoi ochii deschisi, sa inghit cafeaua, sa ma aduc in starea de a conduce masina si de a lucra 8 ore intr-un ritm, credeti-ma ca nu exagerez, infernal.
Ajung acasa in jur de ora 16, desfigurata de oboseala de nici mancare nu-mi mai trebuie. Dorm ca o valiza-n gara si in dimineata urmatoare tresar din tot corpul cand suna ceasul, la aceeasi ora 4:15. 
Asta e schimbul 1. Saptamana urmatoare, in schimbul 2, incep la 14:45 si termin la 23:30. Ajung acasa in jurul orei 12:30, ma spal cu ochii inchisi si ma pravalesc in pat. A doua zi ma simt de parca m-au calcat trei tiruri si doua trenuri Intercity. Dar o iau de la capat. 
Daca facem ore suplimentare, cum s-a intamplat tot mai des in ultimele luni, termin la 00:30 si ajung la 1:30 acasa. Initial ziceam ca o ora nu conteaza, oricum sunt praf. Pe naiba. Ora aia inseamna ca a doua zi am senzatia ca m-au calcat 10 tiruri si cinci Intercity-uri. 

Sa mai spun ca-n luna iulie am lucrat cate 6 zile in saptamanile de schimbul 1, din cauza personalului insuficient si a volumului imens de munca? Da, se lucreaza si sambata, numai schimbul 1.

Daca ati ajuns pana aici cu cititul, poate va intrebati ce lucrez. Judecand dupa felul in care am scris, ai zice ca trimit rachete in spatiu. Nu, trimit altceva: colete. Sute, mii. Lucrez la una din cele mai mari firme de distributie din tara. O, da, suna pompos. Stiu. La departamentul care se ocupa de comenzile cu probleme - articole comandate care lipsesc, sau care au vreo defectiune, pachete ale caror facturi au adresa gresita sau alte genuri de erori. Si sunt sute de acest gen. 
Responsabilitatea este enorma si nu fac balet de cuvinte spunand asta. Daca se face o greseala "pe traseu", pana cand pachetul ajunge in departamentul nostru, se poate indrepta. Insa daca noi facem o greseala, e ura si la gara: clientul primeste o comanda gresita sau incompleta, pe care o returneaza si incepe dansul - cine, cum, cand, de ce and all that jazz.

Culmea e ca m-am considerat - si ma consider si la ora actuala - norocoasa. Norocoasa ca am serviciu, chiar daca e greu, greu si nedrept de prost platit. Job-ul asta a venit dupa o perioada de somaj si sute de refuzuri la interviuri si aplicatiile trimise, care ma adusesera in pragul deznadejdii. Am inceput de jos. Mai jos de acest departament, in care nu sunt decat de doua luni. Pana atunci am lucrat la banda - sortare/ ambalare. 
Aceleasi schimburi, doar ca se muncea exclusiv in picioare si aveam mainile brazdate de zgarieturi de la cutiile de carton in care se ambaleaza. Dimineata ma ridicam din pat aproape gemand de durere de oase. Am fost, si inca sunt convinsa ca am facut un pas considerabil inainte prin faptul ca am ajuns la departamentul asta (datorita studiilor pe care le am si cunostintelor de lucru pe calculator).

Da, iarba imigratiei poate fi foarte amara. In momentul asta, pentru mine e pelin. Azi am pocnit masina, pe drumul de intoarcere. Pur si simplu mi s-a pus o ceata pe ochi. Multumesc Domnului, nu e nimeni ranit. Reparatiile costa cam jumatate din salariul meu pe-o luna. Muncesc ca sa platesc ceea ce am provocat ca urmare a oboselii acumulate si a stresului care e, ma scuzati de repetitie, infernal.

Va si simt intrebandu-va: de ce nu caut altceva? De frica. De neincredere. De amintirea perioadei in care n-am avut serviciu. De intrebarea: si daca, presupunand ca reusesc sa gasesc altceva, nu ma descurc si nu trec de perioada de proba?

Stiu, sunt oameni care au necazuri pe langa care ale mele sunt o gluma proasta si-un rasfat. Dar azi simt ca nu mai pot. Maine o sa ma ridic iar. Tot la ora 4:15, ca si azi. De fapt chiar mai devreme, pentru ca ma ia o colega cu masina si trebuie sa ne intalnim undeva. Firma, am mai povestit pe-aici, e localizata intr-un orasel extrem de idiot din punct de vedere al legaturilor de transport. Mai ales la orele astea dubioase la care venim/ plecam noi. Practic, fara masina esti complet neputincios. Nu ai cu ce sa ajungi, punct. Nici autobuz, nici tren, nici caruta.

Si nu mai pot. Am incercat sa bocesc azi, poate mai descarc tensiunea acumulata. Nici asta nu mi-a iesit. Sunt plata, emotional vorbind. Ma simt urmarita de ghinion si nu stiu ce fac gresit. 

Va multumesc ca ati citit toata jelania asta. Va multumesc ca sunteti. Daca nu erati voi, n-as fi avut unde ma  jeli. Sotului nu pot sa-i cad placinta in cap cu toate astea, desi e cel mai bun, intelegator si rabdator om pe care mi-l  pot imagina. Dar nu traverseaza nici el o perioada prea trandafirie. Iar prietenilor ma jelesc de luni de zile, de ma si mir ca ma mai suporta.

Va rog, spuneti-mi ca o sa se indrepte lucrurile. Spuneti-mi ca tot chinul asta al meu nu e, sau nu va fi, degeaba. Spuneti-mi ca toti avem perioade de-astea, cand nimic nu se leaga. Spuneti-mi ca si voua v-a fost greu, ca apoi sa va fie bine.