miercuri, 15 iunie 2011

A fost odata... cel mai drag profesor


Acesta este un post pe care-l scriu exclusiv ca urmare a visului pe care l-am avut ieri noapte.

Va fi un post lung. Dar daca il veti citi pana la capat, veti vedea ca n-ar fi putut fi unul scurt.

Nu m-am gandit sa scriu asta pana acum, desi ideea prinsese demult radacini undeva… dar atat de departe, incat era trecuta la index - altfel spus, la categoria “intr-o buna zi”.
Dar asta-noapte l-am visat. Il priveam si-mi ziceam in gand: voi scrie despre dumnealui pe blog. Voi povesti ce om deosebit a fost. Stiam, in vis, ca nu mai exista (a murit, in urma cu foarte multi ani). Dar curios lucru, in ciuda acestui fapt, prezenta lui din vis era foarte reala. Parca urma sa dam un extemporal, eu n-aveam foaie si mi-a dat el o coala… pe care scria ceva, dar, previzibil, nu mai tin minte ce anume (si-mi pare rau, cred ca era foarte interesant :D).

Asadar, un vis destul de vag, dar la trezire am avut senzatia pregnanta ca, acolo unde este, isi doreste sa scriu despre dansul. Poate suna cumva, hmm, patologic, insa ma simt onorata ca am avut acest vis si ca mi s-a “transmis” aceasta dorinta a sa. Si-am sa incerc s-o fac cat mai elocvent, sa-l arat asa cum a fost si, mai presus, sa arat ce urme a lasat in sufletele celor care-au avut privilegiul de a-l cunoaste. Poate ca expresia asta e un cliseu (fiindca e folosita mult prea frecvent, chiar daca nu e cazul), dar si acum, dupa aproape 15 ani de cand nu mai e, ma simt norocoasa ca l-am cunoscut. Si ca mi-a fost, vreme de-un an scolar si trei saptamani, profesor.

Este vorba de fostul meu profesor de istorie din liceu. Domnul Mihai Zamosteanu. L-am avut in clasa a IX-a si primele 3 saptamani din clasa a XI-a.
Iesise la pensie, insa avand in vedere valoarea lui ca profesor si faptul ca era exceptional de indragit de toti elevii, continua sa lucreze (cu jumatate de norma, probabil, sau ceva in genul asta). Inalt, suplu, cu mustacioara si cea mai calda privire pe care-am vazut-o vreodata. Materia i se potrivea manusa. In ruptul capului nu mi-l imaginez predand matematica sau, si mai rau, fizica ori chimie. Poate doar literatura...

Avea o voce blajina si povestea incredibil de frumos. De multe ori aproape uitam sa luam notite, nefacand altceva decat sa-l ascultam. Pentru mine s-a potrivit la fix inclusiv faptul ca era vorba de istoria antica (in clasa a IX-a), care mi-a placut intotdeauna. Vorbea, vorbea… si eu cadeam in reverie. Pana cand, ajungand probabil la concluzia ca trebuie sa mai (si) scriem ceva, isi intrerupea expunerea cu o expresie care era, cred, un mic tic verbal: “deci iata dar”. Dupa care se ducea la tabla si schematiza cateva idei.

Asteptam orele de istorie ca nicio alta ora. Cred c-as fi fost in stare sa fac istorie de dimineata pana seara. Mai ales ca mare parte din materie era despre Grecia si Roma, iar eu – fiind pasionata de Grecia si Roma antica – puteam sa-mi pun in valoare cunostintele. De fapt, ca orice adolescenta fascinata de profesorul ei, imi doream sa-l impresionez. Imi place sa cred ca am reusit. Macar o data.

Era extraordinar de rabdator cu noi. Nu-i usor sa fii profesor la o clasa formata din 26 de fete galagioase ca un card de gaste si 4 baieti care se straduiesc sa concureze gastele. Dar iubea cu adevarat copiii si asta se vedea. Suradea intelegator pe sub mustata si noi credeam ca nu observa cand mai schimbam biletele in timpul orei, avand ceva neaparat-urgent-vital de comunicat…. Odata chiar a ras: “Da-i biletelul, draguta, ca uite, nu mai are stare”.  Nu se supara, pentru ca nici noi nu saream calul. Nici n-am fi putut, de altfel. Stia sa ne prinda si sa ne tina acolo, asa cum niciun alt profesor n-a mai reusit s-o faca.

La inceputul clasei a X-a am aflat o veste pe care-am crezut-o atunci a fi cea mai proasta cu putinta, in context. Nu era, se putea si mai rau, dar asta aveam sa aflam mai tarziu. Bref, domnul profesor nu mai preda la clasa noastra. Se sucisera niste ore (din motive de „completare de catedra“, ne-a explicat dirigintele) si dragul nostru profesor urma sa predea la alte clase. N-am cuvinte sa spun cat de dezamagita am fost, simteam ca ma ineaca parerile de rau. Profesoara care l-a inlocuit era o femeie de treaba, dar putea sa se puna si-n cap, pentru noi era zero. Avea, cum spun englezii, big shoes to fill. Si n-a reusit, eu literalmente nu mai aveam niciun chef de istorie, invatam mecanic si ma gandeam la dumnealui tot timpul.

Aveam, totusi, o consolare: avand traseu in mare parte comun pana acasa, de multe ori s-a intamplat ca eu si domnul profesor sa parcurgem drumul impreuna. Era ca o gura de oxigen. Ii povesteam ce-am facut la scoala, ii spuneam ca istoria nu mai are acelasi “gust” pentru mine, ca fara dumnealui nu e la fel… “Mai draguta, istoria e atat de frumoasa, indiferent de profesor…”. Pentru mine nu putea fi, pentru ca, de fapt, eu nu indrageam atat de mult materia, cat pe el. Dar asta n-ar fi fost un compliment pentru dumnealui, asa ca nu i-am spus-o niciodata.

Clasa a X-a s-a scurs cu greu in ceea ce ma priveste, inclusiv din cauza absentei sale. In prima zi de scoala din clasa a XI-a insa, am avut parte de cea mai mare bucurie: dirigintele ne-a anuntat ca domnul profesor revine la clasa. Am izbucnit cu totii in urale (deloc magulitoare pentru fosta profesoara, dar atata paguba) si am asteptat prima ora de istorie cu niste emotii teribile.

N-am sa uit niciodata ora aceea. A intrat, ne-a salutat si s-a indreptat spre catedra, iar toata clasa l-a aplaudat. Domnul profesor s-a asezat la catedra, ne-a facut semn sa ne asezam si ne-a privit intr-un fel… unic. Expresia “a invalui cu dragoste” nu e doar o figura de stil. Aveam sa-i mai revad privirea aceea peste 3 saptamani. Fara sa stiu ca e pentru ultima oara.

A facut prezenta. A ajuns la mine. “Partenera mea de mers acasa…”, a suras dumnealui. Cand a inceput sa predea, am avut senzatia ca ma trezesc la viata dintr-un somn lung si epuizant. Abia atunci realizam cat de dor imi fusese de dumnealui. Hotarasem sa ma duc la olimpiada de istorie, voiam sa “mananc” materia, sa-i demonstrez cat de mult inseamna pentru mine faptul ca a revenit (desi nu fusese decizia dumnealui sa ne “abandoneze”:…).

Urmatoarele saptamani au trecut ca-n zbor. A venit ziua de 7 octombrie. Tin minte ca era intr-o luni (noi avand istorie luni si vineri). Domnul profesor era cam nemultumit de nivelul clasei si de felul in care ne pregateam, asa ca a hotarat sa ne forteze putin sa invatam. “Mai draguta, eu tot va dau vineri un extemporal, ca dumneavoastra… Uite, imi si notez!”. Istoria fusese ultima ora, asa ca ne-a asteptat sa ne strangem lucrurile si sa ne imbracam, stand in picioare la catedra si privindu-ne zambind cum forfotim. Avea acea privire plina de dragoste si intelegere, pe care i-o mai vazusem cu trei saptamani in urma. M-am apropiat de dumnealui si am zambit “E greu la o clasa de ‘uman’, nu-i asa?”. Mi-a suras. A fost ultima oara cand am vorbit cu dumnealui.

Pentru ca marti, 8 octombrie 1996, domnul profesor a facut un infarct si a murit. Avea 64 de ani.

N-am sa va povestesc cat de sfasietor a fost momentul in care am aflat. Ce durere am trait, cat l-am plans, cat n-am vrut sa cred ca nu mai e. Cum am vrut sa-l sarut pe frunte cand l-am revazut la capela, dar n-am indraznit pentru ca mi-era groaza ca-l voi simti infiorator de rece. Cum la inmormantare au venit sute de elevi, care au inceput sa aplaude printre lacrimi in momentul in care sicriul a fost scos din biserica.

N-am sa va povestesc nici de golul imens pe care l-a lasat. Nici cum, in ziua de vineri (cand trebuia sa dam extemporal, dupa cum ne “amenintase”), ne-a venit sa ne ascundem intr-o gaura de sarpe, numai sa n-o vedem pe noua profesoara (alta decat cea din clasa a X-a). Nici cum deschideam caietul de istorie la lectiile predate de dumnealui, reciteam randurile scrise si incercam sa "suprapun" vocea, astfel incat sa mi-l aduc un pic mai aproape. Socotelile mele cu istoria, daca pot spune asa, s-au cam incheiat atunci. N-am mai invatat decat in sila si numai strictul necesar. Ceva se rupsese si rupt a ramas.

N-a mai ramas mult de scris. Restul e in suflet. Daca ati ajuns pana aici cu cititul, va multumesc :) Si va doresc sa aveti parte de cat mai multi oameni in viata voastra care sa va lase ceea ce mi-a lasat mie domnul profesor Mihai Zamosteanu. Caruia ii multumesc, inca o data, pentru tot ceea ce a fost si a insemnat.

8 comentarii:

  1. Of, doamnă, cum știi să storci lacrimi. Dumnezeu să-l ierte, că tare frumos ai spus de el. A meritat să-l aduci "sub ochii" altora.
    P.S. Și mulțumesc frumos pentru leapșă, o să o "rezolv" imediat ce-mi vine inspirația. E mai complexă. :)) Dar nu o uit. Nu, nu.

    RăspundețiȘtergere
  2. Habarnam, multumesc din suflet pentru cuvintele tale! Deci am reusit... :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Greta stiu ca a trecut timpul dar,eu l-am avut diriginte pe domnul zamosteanu...deci ,iti multumesc,asa a ramas o marturie despre acel om deosebit,deosebit.....iti multumesc,iti multumesc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :) Cât de mult mă bucur că a ajuns aici un elev al domnului Zămoșteanu!!! :) EU sunt cea care-ți mulțumește, mi-ai făcut o bucurie imensă! :) :) :)

      Ștergere
  4. foarte frumoase cuvinte....mi-a fost diriginte, dar mai ales PROFESOR...PROMOTIA 1985....ce vremuri...nu am cunoscut un profesor mai bun....Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.....Sa fie bine....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vă mulțumesc din tot sufletul pentru vorbele dumneavoastră :) Mi-ați făcut o mare bucurie, mi se pare extraordinar că o fostă elevă își mai amintește de profesorul său după mai bine de 30 de ani. Ce om, ce PROFESOR a fost... Fie-i somnul liniștit, toți profesorii ar trebui să fie precum domnul Zămoșteanu. Am fost foarte norocoase să avem parte de dumnealui :)

      Ștergere
  5. doamna GRETA....VA SALUT....AM FOST ELEV, nu eleva....un om ca d-nul ZAMOSTEANU greu poate fi uitat....el si cu domnul Leahu au facut sa merite anii de liceu....da, am fost norocosi...si norocoase...sa cunoastem un astfel de om....in facultate am avut profesori mult sub nivelul dumnealui...ce sa mai zic...Doamne AJUTA...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vă salut și eu! Aveți dreptate, un om ca domnul profesor Zămoșteanu este de neuitat. A fost unic, inegalabil și irepetabil. Și mă bucur atât de mult să văd ce amintire a lăsat în sufletele celor care l-au cunoscut...

      Ștergere