duminică, 29 mai 2011

Oameni care ating vieti


In majoritatea cazurilor, apar cand ne asteptam cel mai putin. De fapt, aparitia lor nu are nicio legatura cu asteptarile noastre; ei sunt acolo exact cand avem nevoie de ei si, de cele mai multe ori, dispar dupa o vreme. Si-au indeplinit misiunea: ne-au atins vietile, ne-au lasat un anume “ceva” extrem de pretios si acum isi continua drumul. Nu vor fi uitati niciodata, tocmai datorita faptului ca si-au pus amprenta pe sufletul nostru.
Cateodata se intampla ca unii dintre acestia sa ramana si sa faca parte din viata noastra pana la capat. Insa nu despre aceia as vrea sa scriu astazi.

N-as fi vrut sa treaca luna mai fara sa vorbesc despre o persoana dintr-un trecut foarte indepartat. O persoana care a insemnat foarte mult pentru mine, de care o sa-mi amintesc intotdeauna cu mare drag si care, cand a disparut, mi-a lasat un mare semn de intrebare. Un mare “de ce?”.

Nu e vorba de un barbat, asa cum s-ar putea crede :) Ci de o fata pe care-am cunoscut-o cu mult, mult timp in urma. In ziua in care ma internasem pentru chestia asta, mai precis. Nu-mi era deloc teama. Imi doream doar sa se termine totul cat mai repede si cea mai mare grija a mea era ca, fiind vorba de un spital militar, n-o sa fie copii de varsta mea si deci, n-o sa am cu cine ma intretine.
(Scurta explicatie: nu stiu cum stau lucrurile astazi, dar pe-atunci, la categoria asta de spital varsta minima a pacientului trebuia sa fie 18 ani. Eu nici nu implinisem 15, deci n-aveam ce cauta acolo. Am fost o exceptie, ca urmare a doua aspecte: medicul meu si-a asumat un caz  considerat in cel mai fericit caz unul “foarte dificil”, iar comandantul spitalului si-a dat acceptul).
Revenind, eram stresata nu atat de ceea ce urma sa se intample, cat mai ales de perspectiva de-a avea colege de salon niste doamne care nu vorbeau decat despre tricotat si muraturi si care habar n-aveau cine sunt Ace of Base sau Dr. Alban, Arnold Schwarzenegger sau The Cranberries. Dar grija asta n-a durat decat vreo 2 ore, pentru ca ea s-a internat in aceeasi zi si-n acelasi salon.

O chema Claudia, avea 21 de ani si a fost o mare simpatie reciproca la prima vedere. Nu ne-a mai tacut gura toata ziua, iar subiectele de discutie veneau unul dupa altul, desi diferenta de varsta dintre noi era totusi destul de mare si s-ar fi zis ca nu avem prea multe in comun. Eu – in primul an de liceu, ea – studenta in anul al treilea la Biochimie. Cam mare spagatul, nu? Dar asta n-a contat, parca ne cunosteam de-o viata. Am ras atunci cat n-o facusem tot anul si, odata cu venirea ei, perioada de spitalizare s-a transformat pentru mine intr-un soi de tabara unde o tineam numai in sporovait si chicoteli. Cui ii mai pasa de analize, mutrele (alarmant de) sobre ale medicilor si de operatia care fusese programata intr-una din zilele urmatoare? Mie nu, in tot cazul.

Claudia a fost operata chiar a doua zi (avea apendicita), asa ca pentru scurta vreme am pus distractia in standby, ea avand nevoie de liniste si, nu in ultimul rand, nemaiputand sa rada, pentru ca asta-i provoca dureri. Insa vreo 3 zile mai tarziu, iata-ne din nou palavragind cu si mai mult zel ca inainte, ca deh – eram nevorbite.

A venit sa ma viziteze la terapie intensiva, desi fusese externata cu doar o zi in urma, iar pana la respectiva sectie erau de urcat ceva scari. Mi-a adus stanjenei si liliac, am sporovait – ceva mai serioase, pentru ca acum niciuna nu mai putea rade in hohote fara sa simta ca-i ies ochii din cap – si-a continuat sa vina aproape zilnic si-n urmatoarele 2 saptamani, cat am mai stat eu, desi incepuse sesiunea si avea de recuperat si laboratoare pe care le pierduse in intervalul in care fusese internata.

Dupa ce-am iesit si eu din spital, am inceput sa ne scriem. Cam o scrisoare la 2 saptamani, in care ne povesteam toate cele, ne trimiteam ilustrate cu pisici si catei sau abtibilduri. Ne-am mai si revazut de cateva ori si de fiecare data aveam senzatia ca n-am fost niciodata departe una de cealalta. Daca am trecut cu bine de perioada absolut oribila care-a urmat, a fost cu siguranta si datorita ei.

Legatura dintre noi s-a intrerupt, abrupt si total inexplicabil, aproape 3 ani mai tarziu. Pur si simplu, nu mi-a mai raspuns la scrisoare. Ma invinuiesc si astazi ca n-am insistat, ca nu i-am dat un telefon, ca n-am incercat sa aflu ce se intampla cu ea. N-am alta scuza decat ca se apropia bacalaureatul, ma scaldam in stres si-n mormanele de carti si foi cu notite, asa incat am amanat… si iar am amanat….
In toamna am plecat la Bucuresti, am fost total prinsa in iuresul de acolo si, cu toate ca ma gandeam des la ea, am pus-o cumva pe hold. Iar anii au trecut si-au tot trecut, am ajuns sa-mi spun ca poate-o jignisem cu ceva in scrisoare (desi am rememorat de sute de ori ce-i scrisesem si sunt sigura ca nu fusese nimic ofensator, nici macar interpretabil), prin urmare…. din prostie, am lasat lucrurile asa cum sunt.

Dupa cum se vede insa, n-am uitat-o. Asta nu se va intampla niciodata, pentru ca a fost unul dintre oamenii care mi-au atins viata si sufletul. Mi-as dori din tot sufletul macar sa stiu ca e bine, ca are o familie frumoasa si ca a reusit sa-si construiasca o cariera in domeniul pe care-l studia si care-i placea atat de mult. Am incercat, bineinteles, sa o caut pe google si facebook, dar foarte probabil s-a casatorit, asa ca e practic imposibil s-o gasesc.
De fapt, mergand un pic mai departe cu gandurile… e oribil s-o gandesc, daramite s-o mai si scriu, insa nu pot fi sigura nici macar ca mai e in viata. Cum as putea paria pe asta? Nu mai stiu absolut nimic de ea de atata amar de vreme… cate nu s-ar fi putut intampla in tot acest timp?

Voi regreta intotdeauna ca am lasat sa se piarda legatura cu ea. Este un om deosebit, cu un suflet luminos si cu cel mai molipsitor ras. Voi sa nu faceti ca mine. Invatati sa-i recunoasteti pe cei care va ating viata si, chiar daca nu-i puteti tine aproape, incercati sa nu-i lasati sa dispara. E greu sa le mai dai de urma apoi. Iar amintirile ajuta, dar nu estompeaza mereu parerile de rau.

De la ea am auzit prima data de Mike Oldfield. Ii placea foarte mult. Claudia, melodia de mai jos e pentru tine. Oriunde-ai fi, sper ca esti ceea ce voiai sa devii, din toate punctele de vedere.



Si cine stie, poate ca intr-o buna zi…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu