duminică, 29 mai 2011

Oameni care ating vieti


In majoritatea cazurilor, apar cand ne asteptam cel mai putin. De fapt, aparitia lor nu are nicio legatura cu asteptarile noastre; ei sunt acolo exact cand avem nevoie de ei si, de cele mai multe ori, dispar dupa o vreme. Si-au indeplinit misiunea: ne-au atins vietile, ne-au lasat un anume “ceva” extrem de pretios si acum isi continua drumul. Nu vor fi uitati niciodata, tocmai datorita faptului ca si-au pus amprenta pe sufletul nostru.
Cateodata se intampla ca unii dintre acestia sa ramana si sa faca parte din viata noastra pana la capat. Insa nu despre aceia as vrea sa scriu astazi.

N-as fi vrut sa treaca luna mai fara sa vorbesc despre o persoana dintr-un trecut foarte indepartat. O persoana care a insemnat foarte mult pentru mine, de care o sa-mi amintesc intotdeauna cu mare drag si care, cand a disparut, mi-a lasat un mare semn de intrebare. Un mare “de ce?”.

Nu e vorba de un barbat, asa cum s-ar putea crede :) Ci de o fata pe care-am cunoscut-o cu mult, mult timp in urma. In ziua in care ma internasem pentru chestia asta, mai precis. Nu-mi era deloc teama. Imi doream doar sa se termine totul cat mai repede si cea mai mare grija a mea era ca, fiind vorba de un spital militar, n-o sa fie copii de varsta mea si deci, n-o sa am cu cine ma intretine.
(Scurta explicatie: nu stiu cum stau lucrurile astazi, dar pe-atunci, la categoria asta de spital varsta minima a pacientului trebuia sa fie 18 ani. Eu nici nu implinisem 15, deci n-aveam ce cauta acolo. Am fost o exceptie, ca urmare a doua aspecte: medicul meu si-a asumat un caz  considerat in cel mai fericit caz unul “foarte dificil”, iar comandantul spitalului si-a dat acceptul).
Revenind, eram stresata nu atat de ceea ce urma sa se intample, cat mai ales de perspectiva de-a avea colege de salon niste doamne care nu vorbeau decat despre tricotat si muraturi si care habar n-aveau cine sunt Ace of Base sau Dr. Alban, Arnold Schwarzenegger sau The Cranberries. Dar grija asta n-a durat decat vreo 2 ore, pentru ca ea s-a internat in aceeasi zi si-n acelasi salon.

O chema Claudia, avea 21 de ani si a fost o mare simpatie reciproca la prima vedere. Nu ne-a mai tacut gura toata ziua, iar subiectele de discutie veneau unul dupa altul, desi diferenta de varsta dintre noi era totusi destul de mare si s-ar fi zis ca nu avem prea multe in comun. Eu – in primul an de liceu, ea – studenta in anul al treilea la Biochimie. Cam mare spagatul, nu? Dar asta n-a contat, parca ne cunosteam de-o viata. Am ras atunci cat n-o facusem tot anul si, odata cu venirea ei, perioada de spitalizare s-a transformat pentru mine intr-un soi de tabara unde o tineam numai in sporovait si chicoteli. Cui ii mai pasa de analize, mutrele (alarmant de) sobre ale medicilor si de operatia care fusese programata intr-una din zilele urmatoare? Mie nu, in tot cazul.

Claudia a fost operata chiar a doua zi (avea apendicita), asa ca pentru scurta vreme am pus distractia in standby, ea avand nevoie de liniste si, nu in ultimul rand, nemaiputand sa rada, pentru ca asta-i provoca dureri. Insa vreo 3 zile mai tarziu, iata-ne din nou palavragind cu si mai mult zel ca inainte, ca deh – eram nevorbite.

A venit sa ma viziteze la terapie intensiva, desi fusese externata cu doar o zi in urma, iar pana la respectiva sectie erau de urcat ceva scari. Mi-a adus stanjenei si liliac, am sporovait – ceva mai serioase, pentru ca acum niciuna nu mai putea rade in hohote fara sa simta ca-i ies ochii din cap – si-a continuat sa vina aproape zilnic si-n urmatoarele 2 saptamani, cat am mai stat eu, desi incepuse sesiunea si avea de recuperat si laboratoare pe care le pierduse in intervalul in care fusese internata.

Dupa ce-am iesit si eu din spital, am inceput sa ne scriem. Cam o scrisoare la 2 saptamani, in care ne povesteam toate cele, ne trimiteam ilustrate cu pisici si catei sau abtibilduri. Ne-am mai si revazut de cateva ori si de fiecare data aveam senzatia ca n-am fost niciodata departe una de cealalta. Daca am trecut cu bine de perioada absolut oribila care-a urmat, a fost cu siguranta si datorita ei.

Legatura dintre noi s-a intrerupt, abrupt si total inexplicabil, aproape 3 ani mai tarziu. Pur si simplu, nu mi-a mai raspuns la scrisoare. Ma invinuiesc si astazi ca n-am insistat, ca nu i-am dat un telefon, ca n-am incercat sa aflu ce se intampla cu ea. N-am alta scuza decat ca se apropia bacalaureatul, ma scaldam in stres si-n mormanele de carti si foi cu notite, asa incat am amanat… si iar am amanat….
In toamna am plecat la Bucuresti, am fost total prinsa in iuresul de acolo si, cu toate ca ma gandeam des la ea, am pus-o cumva pe hold. Iar anii au trecut si-au tot trecut, am ajuns sa-mi spun ca poate-o jignisem cu ceva in scrisoare (desi am rememorat de sute de ori ce-i scrisesem si sunt sigura ca nu fusese nimic ofensator, nici macar interpretabil), prin urmare…. din prostie, am lasat lucrurile asa cum sunt.

Dupa cum se vede insa, n-am uitat-o. Asta nu se va intampla niciodata, pentru ca a fost unul dintre oamenii care mi-au atins viata si sufletul. Mi-as dori din tot sufletul macar sa stiu ca e bine, ca are o familie frumoasa si ca a reusit sa-si construiasca o cariera in domeniul pe care-l studia si care-i placea atat de mult. Am incercat, bineinteles, sa o caut pe google si facebook, dar foarte probabil s-a casatorit, asa ca e practic imposibil s-o gasesc.
De fapt, mergand un pic mai departe cu gandurile… e oribil s-o gandesc, daramite s-o mai si scriu, insa nu pot fi sigura nici macar ca mai e in viata. Cum as putea paria pe asta? Nu mai stiu absolut nimic de ea de atata amar de vreme… cate nu s-ar fi putut intampla in tot acest timp?

Voi regreta intotdeauna ca am lasat sa se piarda legatura cu ea. Este un om deosebit, cu un suflet luminos si cu cel mai molipsitor ras. Voi sa nu faceti ca mine. Invatati sa-i recunoasteti pe cei care va ating viata si, chiar daca nu-i puteti tine aproape, incercati sa nu-i lasati sa dispara. E greu sa le mai dai de urma apoi. Iar amintirile ajuta, dar nu estompeaza mereu parerile de rau.

De la ea am auzit prima data de Mike Oldfield. Ii placea foarte mult. Claudia, melodia de mai jos e pentru tine. Oriunde-ai fi, sper ca esti ceea ce voiai sa devii, din toate punctele de vedere.



Si cine stie, poate ca intr-o buna zi…

joi, 26 mai 2011

Munca. Frecat de menta. Labilitate (inca) discutabila


Constat, cu deosebita neplacere, ca iar am devenit o chiulangioaica. De unde abia ma obisnuisem sa scriu (putin) mai des, vad ca am inceput din nou sa-mi dau in petic. Apropo, n-am inteles niciodata de unde vine expresia asta. Ii cunosc semnificatia, dar nu pricep ce-a stat la baza ei si ce rol a jucat peticul in poveste. Dupa cum la fel nu inteleg nici originile zicalei "colac peste pupaza". De ce colac, domn'le, si mai ales, de ce pupaza?!

In fine. Sambata am mimat cu succes harnicia deosebita (in traducere libera, am dat cu aspiratorul si-am sters praful), fapt care m-a obosit destul de mult, asa ca duminica m-am odihnit. Odihnit, adica m-am invartit de colo-colo fara vreo tinta anume si n-am reusit sa fac nimic din ce mi-am propus (aici intra si scrisul pe blog).

Prin urmare, luni m-am trezit la o ora foarte nerusinata cu o profunda senzatie de nemultumire si frustrare. Ma rog, in ceea ce priveste ora de trezire, i-as zice mai degraba desfranata, dar tinand cont ca am ajuns sa ma trezesc inainte ca alarma telefonului sa-mi treaca prin urechi si prin creier, tind sa cred ca unica desfranata sunt eu. Pe parcursul zilei, frustrarea mi s-a acutizat pana la starea de "solicit 4521261653 de farfurii pe care sa le sparg de pereti, dupa ce mai intai am rupt 3 saci de box in bataie" cand am aflat ca seful s-a transferat la un alt sediu al firmei, in alta localitate, lasandu-l pe adjunctul sau stapan pe campul de lupta. Pe, de-acum fostul sef, il placeam foarte mult si-mi inspira o anume siguranta. 

E genul de om care te face sa te simti bine in prezenta lui inca din primul moment si care a reusit sa-si pastreze calmul si in perioadele foarte aglomerate, cand prestam in draci ore suplimentare la cerere (vorba nemuritorului Toma, la cererea sefului) si reflectam la ideea de a-mi lua patul si filtrul de cafea la serviciu. Pe de alta parte, cam in aceeasi perioada l-am vazut pe adjunct aproape isteric si hartuindu-ne pe toti cu un devotament demn de cauze mai bune. La chestia asta adaugandu-se inca vreo cateva din categoria "multe si marunte", am primit vestea plecarii sefului cu aceeasi placere cu care as fi incasat un ghiont in coaste de la Mike Tyson.

Asta a fost luni. Marti insa, am avut o surpriza placuta. La serviciu, zic. Sper din tot sufletul sa capete contururi mai concrete si sa dureze. Cand o sa fiu ceva mai sigura pe mine in privinta asta, o sa va povestesc. Pana una-alta, am ajuns la concluzia ca, foarte probabil, sunt labila. Pai la ce alta concluzie as fi putut ajunge, din moment ce luni ma vizitau niste ganduri deosebit de razboinice la adresa noului sef, iar marti m-am pomenit reflectand, blajina, ca "in definitiv, omul nu e chiar atat de rau".

All things considered, ma duc sa-mi calc hainele pentru maine (nu reusesc neam sa ma mobilizez in weekend si sa calc pentru toata saptamana). Ca veni vorba, oare cum ar trebui sa ma imbrac de fapt, tinand cont ca plec pe 6 (sase) grade Celsius si ma intorc pe 27-28?

vineri, 20 mai 2011

Curiozitate


Statistic vorbind, oare cate sanse sunt sa te numesti Wolfgang, sa fi studiat la scoala de muzica "Mozarteum" din Salzburg, sa locuiesti pe strada Mozart si sa fii un extraordinar profesor de pian?

miercuri, 18 mai 2011

Bayreuth. Orasul lui Wagner si al lui Liszt


Intr-o oarecare masura, titlul e inexact. Si foarte interpretabil. Asta pentru ca in cursul anului acestuia Bayreuth este, intr-o covarsitoare masura, orasul lui Franz Liszt. Este anul lui, se vorbeste frecvent despre el, ii este interpretata muzica si celebrata memoria mult mai mult decat cea a lui Richard Wagner. De ce? Simplu: daca legile firii si ale biologiei ar fi fost altele, pe 22 octombrie Franz Liszt ar fi implinit 200 de ani.

Cu toate acestea, Bayreuth este si va ramane pentru totdeauna orasul amandurora: al lui Richard Wagner si al lui Franz Liszt. Aici au trait, au compus, au cantat si astfel au legat o particica din istoria muzicii de un orasel care, fara ei, ar fi ramas doar unul dintre atat de numeroasele orase frumoase ale Germaniei. 

Si tot aici isi dorm si somnul de veci. In orasul in care-au fost atat de fericiti. In plus, Richard Wagner e in eternitate alaturi de femeia pe care-a iubit-o cel mai mult pe lume: sotia sa, Cosima Wagner. Nascuta Liszt. Da, un fapt mai putin cunoscut, desi n-a incercat nimeni sa faca vreun secret din asta: Richard Wagner a fost ginerele lui Franz Liszt :)

In casa asta a locuit si murit Liszt.



Pentru ca este anul international Liszt, accesul e liber pe toata durata lui 2011 – nu ca te-ar ruina in rest. Era 1,60 euro intrarea. Ridicol de putin pentru a vedea camerele in care a stat, fragmente de jurnal (in franceza), partituri scrise de el, scrisori, fotografii-document, multe obiecte care i-au apartinut si, in general, pentru a-l cunoaste putin mai bine.

Apropo de fotografii, va arat una dintre cele mai interesante ilustratii din muzeu:


(La pian, Liszt. Pe jos, la picioarele lui, contesa Marie d’Agoult – mama copiilor lui Liszt si scriitoare, cunoscuta sub pseudonimul Daniel Stern. In fotoliu, cu tigareta in mana, George Sand. Langa ea, Alexandre Dumas. In plan secund, de la stanga la dreapta: Victor Hugo, Paganini si Rossini. Pe perete se afla un portret al Lordului Byron, iar pe pian – un bust al lui Beethoven). 

Ma fascineaza imaginea. Atat de multe minti luminate la un loc…. Ca o curiozitate, artistul care a pictat tabloul este si cel care a realizat masca mortuara a lui Beethoven, in 1827.
In muzeu nu este permis sa faci poze, dar pentru pictura asta am riscat. Si, marturisesc, nu-mi pare deloc rau.

La cateva zeci de metri distanta se afla casa lui Richard Wagner.



A fost construita special pentru el, de regele Ludovic al II-lea al Bavariei, sub protectia caruia s-a aflat incepand din anul 1864. Deloc intamplator, in fata intrarii principale se afla bustul acestuia din urma.

Momentan este inchisa pentru renovare si restaurare, iar redeschiderea e preconizata abia in 2013. Dar am vizitat-o de doua ori si, ascultand in fundal muzica wagneriana, am contemplat pianul pe care a compus “Lohengrin”. Camerele in care a locuit. Sutele, de data asta, de obiecte personale ramase (muzeul e mult mai mare decat cel al socrului sau). Zeci de costume folosite in operele sale. Sala unde se organizau auditii si concerte private. Fotografii, scrisori, pagini de ziar din presa vremii, afise. Este, cu adevarat, o calatorie in timp.

In spatele casei se afla mormantul lor. Al lui Richard Wagner si al Cosimei. A fost dorinta lui sa fie inhumat in curtea casei careia el insusi i-a dat numele (Wahnfried), unde si-a gasit linistea, unde a fost atat de prolific in ceea ce priveste compozitia si unde a iubit.


La cativa kilometri departare, pe un deal, se afla Opera Richard Wagner. Construita pentru el, pentru a avea unde sa-si tina spectacolele - unele dintre ele (ma refer la cele de opera) presupun decoruri foarte complexe - dupa indicatiile sale exprese (pentru o cat mai buna calitate acustica) si cu fonduri donate integral de acelasi rege Ludovic al II-lea.


Practic vorbind, cladirea este nefunctionala 11 luni pe an. Nu se dau spectacole. Dar in fiecare an, in luna august, intreaga lume e cu ochii pe ce se intampla aici. Se intampla festivalul Richard Wagner, un eveniment de amploare si la fel de exclusivist precum concertul de Anul Nou de la Viena. E un (alt) vis al meu sa ajung acolo.

(Initial, imi propusesem sa vorbesc intr-un singur post despre tot ce inseamna Bayreuth, dar acum realizez ca ar iesi o supa alambicata. Wagner si Liszt merita un material separat. Asadar, in urmatorul post va arat gradini, una din cele mai frumoase cladiri in stil baroc din Europa, parcuri si o terasa superba. Si cine stie, poate ajungem sa bem o bere impreuna pe-aici) :)

luni, 16 mai 2011

Mini raport


Starea vremii: 8 grade, vant si nori care nu se anunta prea amabili. Iar ma imbrac stil ceapa (adica in straturi: o bluza cu maneca scurta, in care raman la serviciu cand mi se face cald, un pulover deasupra - de care o sa ma descotorosesc la un moment dat - si o jacheta). Hate it.

Starea lui yours truly: relaxata dupa un weekend excelent, in care am reusit, alaturi de unchiul care mi-e cel mai apropiat (sufleteste vorbind) si de matusa mea, sa ma destind si sa ma deconectez, iau in piept (sau de piept, ca-s viteaza azi) o noua saptamana. In ultimele 2 zile am realizat, o data in plus, cat de frumos e orasul in care locuiesc si cat de multe are de oferit.

Motiv pentru care o sa-l laud zilele urmatoare si o sa va arat si poze, ca sa vedeti ca nu-l laud degeaba.

marți, 10 mai 2011

16 ani


Am reflectat putin la un titlu ceva mai sugestiv, dar am hotarat sa-l lasa asa, simplu. Pentru ca asta fost primul gand al zilei, dupa ce-am oprit alarma telefonului. 16 ani. 

Astazi se implinesc 16 ani de cand m-am nascut a doua oara. Din punctul asta de vedere, ar trebui sa sarbatoresc. Dar apoi realizez ca, pentru a ma naste a doua oara, mai intai a trebuit sa mor. Asa s-au petrecut lucrurile. Greta care s-a trezit dupa vreo 9 ore dintr-un somn greu si apasator ca un munte de plumb, indus de un amestec ametitor (la propriu si la figurat) de Diazepam, Atropina, Piafen, Mialgin, Morfina + altele de care nu-mi mai aduc aminte, nu mai era aceeasi Greta dinainte de a adormi. Si intr-un fel ciudat, am stiut imediat. Chiar daca medicii si familia au tinut adevarul cat mai departe de mine, intr-o prima faza.

Ce s-a schimbat pe 10 mai 1995? Pentru covarsitor de multi oameni, nimic. Pentru unii, multe. Pentru mai putini, foarte multe. Pentru si mai putini, totul. Ma incadrez in ultima categorie.

N-am sa stiu niciodata cum as fi fost si ce-as fi devenit daca nu mi s-ar fi intamplat asta. Daca n-as fi fost „un caz la cateva sute de mii”, cum mi s-a spus. Sau, si aici simt cum ma musca un colt de furie, daca niste slujitori ai lui Hippocrate n-ar fi fost atat de ignoranti si nepasatori. Daca as fi ajuns mai repede la medicul care a pus diagnosticul corect si care si-a asumat sarcina (si riscul) de a ma face sanatoasa.

A reusit. Cu ajutorul divin, cu indemanarea cu care a manuit bisturiul si pensele, cu indrazneala unor decizii radicale luate in fractiuni de secunda si cu pretul pe care l-am platit eu. Numai eu.
Un pret minor, daca ma gandesc ca de partea cealalta se afla sanatatea regasita si o viata normala. Un pret imens, daca ma gandesc la povara pe care-o voi duce cu mine tot restul vietii mele normale.

Am cantarit multa vreme doza de sansa-nesansa din povestea asta. Daca privesc din perspectiva „un caz la cateva sute de mii”, a fost curat ghinion ca m-a gasit taman pe mine. Pe de alta parte insa, daca totusi mi-a fost scris sa se intample asta, atunci am avut un noroc chior. Respectiv, un medic extraordinar, dispus sa mute muntii din loc pentru mine, unul din cele mai bune spitale din regiune, implicit cu tehnologia de data foarte recenta (raportata la Romania anilor '90, ma rog) si, nu stiu nici azi de unde, o forta interioara care nu m-a parasit nici in anul cumplit de greu (psihic vorbind, fizic eram absolut in regula) care-a urmat.

Si mai ales, sunt norocoasa pentru c-am iesit intreaga la minte din toata povestea asta, ma bucur de viata, iubesc si sunt iubita asa cum pe vremuri nu credeam sa fie posibil, rad din tot sufletul, nu urasc, nu invidiez – ba dimpotriva: ma bucur sincer pentru cele mai norocoase ca mine. Si-mi plac foarte mult copiii.
Sunt, cu adevarat si fara sa ma mint pe mine insami, bine.

Drumul pana aici a fost lung. Am avut nevoie de ani de zile, sute de mii de “De ce eu”-uri, momente de furie cand imi venea sa sparg tot in jur (urmate, inevitabil, de reprize de  plans epuizant in perna), zeci de jurnale scrise si mii de minute de vorba cu prietenele care stiau povestea, ca sa ajung la stadiul asta.

Dar acum, dupa 16 ani, e bine. In cea mai mare parte a timpului. Cred ca va veni si ziua cand va fi foarte bine. O simt, e undeva acolo, asteapta sa ajung la ea. Probabil ca asta se va intampla cand voi fi in stare sa inteleg care este, de fapt, rostul meu pe lumea asta si ce voi lasa in urma.

La ultima intrebare, una dintre prietenele pe care le mentionasem adineauri mi-a raspuns: „iubire. Asta va ramane dupa tine. Amprenta de iubire pe care-o vei lasa in ceilalti“.

Mi-ar placea sa cred ca are dreptate si ca asta va fi suficient...

Gata, ajunge. Urata “aniversare”, nu intentionez sa mai vorbesc despre asta prea curand. Poate chiar niciodata. Daca am facut-o azi, a fost numai pentru ca blogul e o parte din mine si ceea ce s-a intamplat atunci e tot o parte din mine. Intrepatrunderea era, asadar, fireasca.

In incheiere si cu volumul dat la maxim: Show must go on. Melodia care ma reface din bucati cand mi se mai intampla (tot mai rar, slava Domnului) sa simt ca mi se rupe sufletul.

Go, Freddie…



duminică, 8 mai 2011

Din lumea celor care nu cuvanta in limba germana


Asteptasem numarand la inceput zilele, apoi saptamanile si, in cele din urma lunile pana la inceperea cursului de limba germana (de integrare, mai bine zis, desi termenul e  oarecum impropriu). Cum timpul trecea si nu se intampla nimic, ajunsesem sa cred fie ca am facut o greseala pe undeva in cererea trimisa, fie ca nu am fost acceptata la curs. Niciuna din perspective nu era de natura sa-mi faca somnul mai linistit, dar pe vremea aceea nu cunosteam cele doua viteze ale nemtilor: incet si incetisor.

O prietena daduse telefon sa se intereseze, dar aflase doar ca „aplicatia este in curs de prelucrare”. Excelent. „Stiti cumva cat mai dureaza?” Nu, sa asteptam, ca vor lua ei legatura cu noi. Tot excelent :D

In cele din urma, pe la inceputul lui ianuarie (adica dupa vreo 4 luni de asteptare), am primit o scrisoare de la ei, in care eram invitata la un test de stabilire a nivelului limbii germane. Trebuie sa precizez ca nivelul meu era un zero absolut, cu alte cuvinte acest test era total inutil; dar daca „asa este legea”, puteam sa stau in spagat pe doua cuie, ca tot nu aveam sa evit procedura. M-am dus, prin urmare, la testul respectiv, timorata si convinsa c-o sa ma fac de ras, pentru ca nu stiu nimic. De parca nu ca sa invat germana urma sa ma apuc de cursul asta in the first place.

Sala de clasa unde urma sa se petreaca fapta era plina de mutre pe care le-am considerat dubioase, dar cu care urma sa ma obisnuiesc pe parcursul lunilor urmatoare. Nimeni nu vorbea cu glas tare, toti aveau aerul unor musculite care vad insecticidul (me included), dar auzeam franturi soptite in rusa si in ceea ce banuiam a fi turca. 

Dupa o scurta asteptare a aparut un nene cu infatisare de rus, ceea ce am aflat mai tarziu ca si era, care ne-a salutat si a inceput sa vorbeasca. In germana, evident. Toti ne uitam la el cu ochi senini si, mai ales, goi. Adica nimeni nu intelegea nimic. Dupa ce-a tot glasuit vreo 3-4 minute, a incheiat: „Alles klar? Gut”. De unde-o fi tras el concluzia ca totul e clar, nu stiu. Din privirile noastre, clar nu putea s-o fi facut.
A urmat testul, unde am puternica banuiala ca nu am bifat niciuna dintre variantele corecte de raspuns. Mi s-a spus ca voi fi inclusa in clasa de incepatori. Extraordinar. Asta puteam sa le zic eu si fara test. In fine.

Cursul a inceput cinci saptamani mai tarziu (a se revedea cele doua viteze pe care le-am mentionat mai sus). Profesorul avea cea mai blajina infatisare pe care mi-as fi putut-o imagina, o fire blanda si extrem de multa rabdare. Deh, era antrenat serios; dupa cum aveam sa aflu ulterior, omul avea o experienta de peste 20 de ani in predarea limbii germane la clasele de imigranti. Cu greu se mai putea gasi ceva sau cineva care sa-l ia prin surprindere.

Cat despre cei 17 colegi ai mei – eram o clasa foarte pestrita. Rusi, un chinez, vreo patru  africani, turci, un polonez si o cehoaica. In ceea ce priveste categoriile de varsta – la cei 28 de ani eram cea mai tinerica, in timp ce la extrema opusa se afla chinezul, care avea 59 de ani – un adevarat gentleman de altminteri, de profesie medic chirurg, care probabil era dizident, intrucat a zis odata in treacat ca nu mai poate sa se intoarca niciodata in China.

Dincolo de avalansa de teme, testarile periodice si inevitabila toceala (a verbelor neregulate si a articolelor der, die si das, printre multe altele), cele sase luni de curs au fost foarte interesante si deloc lipsite de inedit.
Polonezul venea mereu trasnind a vodca, rusii tranteau cate un "niznaiu" la intrebarile profului de ma adunam de sub banca de ras, chinezul imi explica principiile acupuncturii, africanii aveau parul facut codite si ascultau numai hip-hop in pauze, turcii mancau baclavale in timpul orei si cehoaica se chinuia sa comunice in germana cu chinezul.

Un adevarat cocktail. Vorbind de inedit, eu nu credeam ca e posibil ca un om la 40 de ani sa se amuze umfland pungi si pocnindu-le (in ora) sau ascunzandu-se sub banca si miorlaind (tot in ora). Asta pana cand unul din colegii turci mi-a aratat cum imposibilul devine posibil. So to speak.
(Referitor la polonez, tipul era alcoolic. Intr-o zi i s-a facut rau in clasa, a fost chemata ambulanta si, incercand sa-i dam noi primul ajutor, era cat pe ce sa devenim high de la aerul expirat de respectivul. A fost prima data cand am simtit ca a baut, dar nu si ultima. Rare erau zilele cand era - sau parea sa fie – treaz).

Dupa sase luni am dat examenul si, considerand ca suntem integrati (vorba sa fie), ni s-a dat drumul in lume. Imi pare rau ca n-am tinut un jurnal sau ca nu aveam blog pe vremea aceea... pentru ca multe au fost peripetiile care-ar fi meritat povestite. Si pe care, tinand cont ca asta s-a intamplat cu 3 ani in urma si ca mi-am uzat bunatate de neuroni cu diateza pasiva :D, le-am uitat.

(Cu toate astea nu-i deloc exclus ca, daca-mi mai amintesc ceva semnificativ din perioada aia, sa revin cu un post pe tema).

luni, 2 mai 2011

Pentru azi, pentru atunci


Nu inteleg cuvintele, dar nici nu-i nevoie. Melodia si vocea lui Luciano Pavarotti ma omoara. Ma omoara si ma invie... asa cum m-a omorat si m-a inviat si ceea ce a inceput in ziua asta, cu exact 16 ani in urma.




In mod ironic, exact ca atunci, vremea e posomorata si sta sa ploua. 
Am ajuns sa cred insa ca, in sfarsit, cercul s-a inchis. 

duminică, 1 mai 2011

De Ziua Muncii, despre munca


Nu cred ca se putea nimeri o zi mai potrivita pentru a scrie articolul asta (cu care va amenint de-atata vreme). Prin urmare sa o sarbatorim cum se cuvine, vorbind despre munca.

Am deschis ochii pe piata muncii din Germania intr-un internship full time destul de scurt (doua luni) in departamentul de Relatii Publice al unei clinici destul de mari din oras. Interviul a durat vreo 20 de minute, iar eu am fost convingatoare. Cel putin, asa mi-a zis ulterior sefa de departament, care n-avea insa idee cat de speriata eram de acest nou inceput. Da, stiu – ar fi trebuit sa fiu increzatoare in mine insami, sigura ca ma pot achita de sarcini and all that jazz. Eu abia am dormit in ajunul primei zile de lucru, cel mai terifiant scenariu fiind ca “n-o sa ma descurc si dupa 2-3 saptamani o sa ma zboare”.

Respectiva prima zi a fost in egala masura coplesitoare si linistitoare, asa ca bondarii care-mi bazaiau in cap s-au mai potolit. Sefa era intr-o sedinta matinala cand am ajuns eu (la 8:50, ora fixata fiind 9; sunt plictisitor de punctuala, drept sa spun); asa incat secretara, foarte prietenoasa, mi-a facut un tur al departamentului, m-a intrebat daca vreau o cafea (mananci, calule, ovaz?) si mi-a pus in fata un teanc de ziare din ziua in curs, eu avand misiunea de a cauta articolele referitoare la domeniul medical.

Eh, am inceput sa mai rasuflu. Cand a venit sefa, am mai rasuflat o data: la fel de prietenoasa ca la interviu, mi-a explicat ce aveam de facut, si-a cerut scuze ca-mi “face capul mare inca din prima zi” si mi-a dat primele sarcini, insistand sa o intreb cand nu stiu sau nu inteleg ceva. Si asta n-a fost ceva zis de forma: de cate ori am avut nelamuriri, mi-a explicat detaliat, cand a fost cazul mi-a dat materiale de citit si, per ansamblu, si-a dat tot timpul interesul sa ma invete cat mai multe.

Pe parcursul saptamanilor urmatoare am cunoscut mai multa lume acolo, toti se purtau cu mine ca si cum as fi fost cine stie ce somitate care-si face timp pentru ei, which was not the case :D, mi-am intrat tot mai mult in ritm, ma descurcam onorabil (am fost si laudata de cateva ori), am venit cu niste idei noi (si, urmand cunoscutul principiu “sa nu faci propuneri sefului, ca te pune sa le rezolvi”, a trebuit sa ma ocup de punerea lor in practica) si cele 2 luni au trecut ca-n vis. In ultima zi am primit, pe langa un atestat de practica redactat pe-un ton foarte entuziast, un mic dar: un pachet de cafea, 2 ciocolate si o felicitare semnata de tot departamentul, in care-mi multumeau pentru contributia adusa si-mi doreau succes mai departe etc.

Internship-ul n-a fost platit. Dar, cu toata inima o spun, am fost pe deplin recompensata in alte privinte.

Urmatoarea etapa a fost tot un internship, de data asta platit (mai degraba simbolic, dar nah, o maslina acolo) si pe care l-am inceput mult mai increzatoare in mine. Era vorba de departamentul de marketing regional al unei companii de stat. Ma simteam stapana pe situatie. Pe de o parte, acumulasem un pic de experienta si, pe de alta parte, directorul institutiei imi inspirase multa incredere (si, bonus, se aratase entuziasmat de felul in care vorbeam germana). Am pornit asadar avand o cu totul alta stare de spirit la drum.

M-am pleostit din prima zi. In primul rand, nu aveam un sef direct, drept pentru care nu-i pasa nimanui ca sunt acolo si ca am nevoie sa mi se atribuie sarcini – cu alte cuvinte, sa am ceva de facut. Directorul era foarte rar vazut, poate tocmai pentru ca era director. Ceilalti 5 angajati ai departamentului erau importanti, permanent ocupati si se potriveau perfect descrierii facute de Toma Caragiu: “pleaca cu o hartie la semnat la ora 8 si se intoarce la birou la ora 3”.

Norocul meu a fost o alta interna, care lucra de vreo 4 luni acolo, invatase mersul lucrurilor, muncea serios (cat pentru ceilalti la un loc) si care m-a luat sub aripa ei. De la ea am primit primele sarcini si am lucrat impreuna la mai multe proiecte. Intr-un tarziu, au binevoit si vreo 2 din ceilalti angajati sa ma bage in seama si sa-mi dea de facut diverse chestii – treburi de rutina, plictisitoare, consumatoare de timp si nervi, din care nu pot spune c-am invatat ceva nou si care nu m-au solicitat intelectual absolut deloc.

Ultima zi a fost epica. A trebuit sa pregatesc 30 de mape de presa in 20 de minute – ceea ce n-ar fi fost o problema daca as fi avut la indemana numeroasele brosuri si pliante necesare. Dar astea erau in niste cutii de carton aflate in depozitul de la parter, asa ca am zburat pe scari dupa ele si m-am intors sufland ca un cal de curse care tocmai a castigat la Doncaster. Unul din angajati a trecut pe langa mine, m-a salutat si s-a instalat la birou, unde s-a apucat sa infulece tacticos dintr-un sandvis. Eu am continuat sa imping constiincioasa caruciorul care gemea de brosuri, pliante si cataloage. Of, cavalerismul asta... :D

La masa mea de lucru era cam inghesuiala: l-am gasit pe un mosulica scortos (care, pensionar fiind, lucra in regim part time, vorbea foarte rastit si, in general, se uita la mine cu acelasi respect pe care l-ar fi avut pentru o musca). Mosulica se instalase confortabil pe scaun – care scaun, pana la sfarsitul zilei de lucru, era inca al meu – si vorbea la telefon. M-am apucat de asamblat mapele de presa pe-un colt de masa si dupa cateva minute am constatat ca nu mai aveam loc: mosulica isi urcase picioarele pe birou, American style. Biroul unde trebuia sa ma asez iar si sa mai clapacesc la calculator, cu mainile pe masa unde momentan se odihneau bocancii lui maro inchis.

Am deschis gura sa spun ceva, am inchis-o la loc dupa ce-am realizat ca n-o sa-l invat eu la 68 de ani ceea ce-ar fi trebuit sa-l invete maica-sa in primii sapte ani si mi-am vazut de treaba.
Atestatul de practica l-am primit prin posta dupa vreo 2 luni si cateva telefoane de reamintire date secretarei. Ce-ar mai fi de zis?

Cateva luni mai tarziu, am facut urmatorul pas: job-ul actual. O companie de distribuție destul de mare. Or fi nemtii renumiti pentru birocratie, dar atata DMR (Directia de Miscare a Hartiilor) ca aici, nu credeam ca exista.

Consuma enorm de multa hartie pentru a tine angajatii sub control. La sosire pontezi cu cardul de acces si semnezi pe o lista de prezenta. La plecare se repeta procedeul. In timpul zilei semnezi pentru absolut orice sarcina pe care o ai de indeplinit. La finalul programului de lucru completezi un formular cu absolut toate activitatile pe care le-ai avut in ziua respectiva si intervalul de timp alocat fiecareia dintre ele.
Clar, oamenii astia stiu cu ce se mananca asumarea responsabilitatii :D

Ritmul de lucru este foarte alert, nici nu termini bine o treaba ca trebuie sa te apuci de alta si, exact cand esti mai capiat de cate ai pe cap, seful te impunge duios in coaste (metaforic vorbind) si-ti aduce la cunostinta ca „chestia X trebuie sa fie gata pana la ora Y”.
Nu pot spune ca-mi place ceea ce fac, dar sunt bucuroasa ca am un serviciu si sper sa fie o rampa de lansare. Cert este ca, asa excesiv de birocratic cum este, sistemul functioneaza si firma are de lucru pana peste cap. Anul trecut, care-a fost unul din cei mai grei ani din punct de vedere economic si-n care Germania s-a zbatut sa reduca somajul si sa creasca productivitatea, compania a avut un profit impresionant si-a facut angajari intr-o veselie. Se pare ca au gasit cheia de bolta, vorba aia :D

Wow, da’ stiu c-am scris ceva. Insa daca-i un articol despre munca nu putea fi unul scurt, nu-i asa?

PS: for the record, mi se pare absolut revoltator ca 1 mai a picat duminica. Nu-i drept, domn'le.