sâmbătă, 31 decembrie 2011

Trei nopti dintre ani


Ma gandisem sa scriu un post ceva mai elaborat pe tema asta, insa - fapt deloc neobisnuit - m-am toooot lungit cu pregatirile pentru maine (plecam la München si revenim duminica seara), asa incat va trebui sa ma restrang oarecum in ceea ce mi-am propus sa fie un fel de top 3 al Revelioanelor mele de pana acum. 

Primul dintre ele - in ordine cronologica, nu al semnificatiei - e Revelionul 1995. Tin minte ca m-am bucurat de el ca de niciun altul de pana atunci. Asta fara sa fi avut vreun motiv special, altul decat faptul ca fostul prieten (de care ma despartisem prin primavara) tocmai revenise spasit pe 29 decembrie, cu o felicitare de Craciun si o floare, vrand sa ne impacam si sa reluam relatia. Ceea ce am si facut, dupa ce l-am fiert in sos de "nu stiu, sa ma mai gandesc, sa mai reflectez" vreo doua saptamani. 
Revenind la acea seara de Revelion, mi-am petrecut-o in pijama, instalata comod in pat, citind "Winnetou" si infruptandu-ma din prajturi. Il descoperisem de curand pe Karl May si eram de-a dreptul fascinata de cartile lui. Am citit pana m-a luat somnul, avand permanent o incredibila stare de bine si reflectand ca e un "Revelion pe cinste". 

Urma un an care s-a dovedit foarte greu, dar si incitant. Cu probleme majore (de sanatate si nu numai), dar si cu revelatii. Cu spitale, spaima, durere, dar si cu incredere, emotie si veselie. Si cu unele dintre cele mai fericite si emotionante clipe din viata mea de pana atunci.

Revelionul 2005 m-a gasit destul de vlaguita. Ultimii 2 ani fusesera tare urati si avusesem parte de esecuri pe toate planurile - personal, sentimental si profesional. Eram atat de "ciuruita" sufleteste vorbind, incat nici nu stiu de unde-am mai avut curajul de a spera ca va veni un an extraordinar si entuziasmul de a pleca intr-o excursie de o saptamana la Viena, organizata de o agentie de turism. Excursie de care m-am bucurat din plin, incercand din rasputeri sa nu ma gandesc la ce ma astepta acasa (singuratate si no job, taman imi pierdusem serviciul la jumatatea lui noiembrie). Si care nu a fost lipsita de inedit, iar asta e musai sa va povestesc. Iata despre ce-a fost vorba:

Intre alte costuri adiacente ale excursiei, s-a regasit si cina festiva de Revelion, la o vinarie de la periferia Vienei, meniul fiind  55 euro de persoana. Am platit chestiunea, ca toti turistii din grup si pe 31 decembrie la ora 22, eram cu totii la vinaria cu pricina. Masa speciala rezervata pentru noi. Mai erau si alte grupuri acolo, intre care niste italieni (precizare importanta in context).
Intram, ne ocupam locurile, ni se aduce aperitivul si ne holbam toti cu negraita inteligenta. Motivul? Portia consta in: 4 (patru) cubulete de cascaval, in care fusese infipta cu scobitoarea cate o boaba de strugure si 2 (doua) felii de bostan in care fusese infipta, tot cu o scobitoare, cate o foarteee subtire feliutza de sunca presata. De baut: cate o cana de vin alb, slab de tot. Daca mai voiai, fiecare cana suplimentara costa 4 euro. O sticla de apa minerala la 4 insi, daca mai voiai apoi - 3 euro.
"O sa murim de inanitie", ne-am zis. Tragem cu ochiul la masa italienilor: sunca, chiftelute, masline, diferite sortimente de mezeluri, rulouri umplute cu salate. Hmmm.... :D

Felul principal: una bucata felie mica de carne, foarte subtire. Fara garnitura. Din nou, ne uitam ce infulecau italienii: sarmale - atat in foi de vita, cat si de varza, cu mamaliga si smantana.  Asta chiar era deosebit de interesant. De cand mananca italienii sarmale?!

Desert: cate 3 (trei) bomboane fondante, mult prea dulci ca sa poata fi ingurgitate.
Asta era maretul meniu de 55 de euro de persoana?! Italienii pompau tiramisu de zor, intre timp.
Nimeni din grup nu vorbea germana, iar ghidul a refuzat sa discute cu ospatarii, zicand ca "nu vrea scandal". Ce ne mai ramasese de facut? Ce stiu romanii: haz de necaz. Niste turisti aveau o sticla de visinata, pe care au impartit-o si, cum nu ne-a trebuit mult ca sa ne ametim, ne-am pus pe cantat: "S-altadata, s-altadata, o s-o facem, si mai, si mai lata...'', in aplauzele italienilor care se indopau cu nesat.
Explicatia (aflata ulterior, dupa niscaiva reclamatii la agentie) a fost ca se incurcasera meniurile si italienilor li se servise mancarea noastra. Sa fie primit, ca neam de neamul lor n-a pupat asa ceva :D

Dupa aceasta deosebit de imbelsugata (si festiva) cina, ne-am dus in centru, in fata primariei, unde - imediat dupa gongul de la miezul noptii - am dansat, care cu cine s-a nimerit, "Dunarea Albastra". Asa e traditia Revelionului vienez.
Astfel am inceput eu un an pe care-l voi considera intotdeauna a fi fost unul dintre cei mai buni ani din viata mea. Chiar in prima saptamana din ianuarie mi-am gasit serviciu (un loc de munca agreabil, care mi-a oferit niste satisfactii profesionale extraordinare) si, cateva luni mai tarziu, am inceput relatia cu omul care m-a vindecat sufleteste si m-a reinvatat sa iubesc. Si a carui sotie am devenit, ulterior.

Revelionul 2006 a incheiat la fel de frumos un an care fusese atat de bun cu mine: imprejurari de ordin profesional ale viitorului sot ne-au dus tocmai in Davos - o statiune eleganta din Alpii Elvetieni, unde ne-am plimbat intr-o seara prietenoasa de 31 (nu era frig, era in schimb zapada si un peisaj de-o frumusete aproape ireala), am ascultat clopotele celor 3 biserici, care-au inceput sa bata simultan la miezul noptii, am privit artificiile, ne-am facut carare pe strazile pline de oameni in tinute de seara care iesisera din restaurante pentru a intampina Anul Nou, am baut un vin rosu in camera de hotel si am adormit cu sufletele mai pline ca oricand.
Anul 2006 a fost linistit, lipsit de evenimente majore, dar cald, prietenos si cu realizari semnificative. 

Pana in 2012 au ramas cam 24 de ore. N-am planuri in mod deosebit, dar am vise si speranta ca va fi un an excelent. Il vom incepe la München, cum va spuneam, alaturi de niste amici. Iar eu constat ca:  a) am scris incredibil de mult :D si b) mai am o suma de treburi de rezolvat.
Hm, as fi putut paria ca asa o sa se intample, sunt omul ultimului moment. Dar pana la München nu sunt decat vreo 3 ore pe autostrada, nu suntem conditionati de-o ora anume, asa incat sa mergem la culcare, ca tot m-am spetit azi. Ce, voi credeti ca-i usor sa nu faci nimic? :D

Va multumesc ca sunteti aici. Va rog sa fiti si la anul. Va imbratisez. Si va doresc un 2012 care sa va ramana in suflet a fi fost unul dintre cei mai frumosi ani din viata voastra :)

vineri, 30 decembrie 2011

De ce pastrez scrisorile in sertar?


In urma cu doua luni, am scris un post scurt, a carui idee - cum am spus si atunci - nu era deloc originala si se referea la cuvintele-cheie care conduc pe unii dintre cititori la acest blog. Ma rog, asta nu e din cale-afara de interesant. Interesant este, insa, altceva: cu acea ocazie, una dintre cititoarele mele m-a invitat intr-o calatorie in trecut, intrebandu-ma: de ce pastrez scrisorile in sertar? Iar asta e o poveste veche.... din ciclul "ca daca n-ar fi, nu s-ar povesti".

Inca nu implinisem 15 ani cand am introdus conceptul de "scrisori de sertar" in vocabularul meu, fara sa ma gandesc indeosebi la expresie in sine. A venit, pur si simplu, de nicaieri - desi se prea poate s-o fi auzit undeva si sa-mi fi ramas in minte, fara sa fiu constienta de asta. Scrisorile mele se insirau, de fapt, in celebrele (pe atunci) carnetele "vocabular". Si, avand in vedere ca autoarea era la varsta adolescentei, nu le lipsea un oarecare farmec al ilicitului. 
Aceasta din doua motive:
1) Destinatarul scrisorilor (caci exista unul) nu avea sa le citeasca niciodata;
2) Avand in vedere antementionatul motiv, parintii imi interzisesera sa scriu. Asa ca o faceam in taina si ascundeam scrisorile.

Mai exact, ai mei nu erau de acord cu ceea ce ei numeau "mazgaleli", deoarece respectivele texte erau o combinatie intre jurnal si scrisoare de dragoste (cu predilectie spre cea din urma), iar lor li se parea ca, scriind unui om de care ma lega o dragoste fara inceput, povestind si ras-povestind lui si despre el, o sa-mi pierd mintile. Ma rog, n-am reusit sa le inteleg gandirea, cu toate ca stiu ca erau bine intentionati.

El, destinatarul acelor scrisori, e omul care, fara s-o stie, mi-a fost alaturi in cea mai grea perioada a vietii. Nu puteam vorbi cu nimeni despre ceea ce mi se intamplase si nici despre ceea ce simteam fata de evenimentele respective. Asa ca-l alesesem pe el drept confident si-i povesteam, cateodata cu (excesiv) lux de amanunte, tot ceea ce-mi trecea prin cap. Am scris mult. Au fost zece carnetele "vocabular" si cam tot atatea agende groase, din acelea cu coperti imbracate in imitatie de piele. Si-n ziua de azi sunt convinsa ca scrisul a fost pentru mine o forma de terapie, singura care - in contradictie absoluta cu parerile alor mei - m-a ajutat sa tin drumul drept. 

Interesant e ca, printr-o coincidenta, tot intr-un sertar ajunsesem sa le pastrez, unul in care parintii nu se gandisera sa caute. Le rasfoiam periodic si incercam sa-mi imaginez ce-ar gandi "el" daca le-ar putea citi, macar in parte. M-a urmarit multi ani intrebarea asta si, revazand in minte ceea ce-i scrisesem, aveam senzatia ca tot de-atatea ori redeschid sertarul in care le tineam.

Asa incat.... dintr-o oarecare nostalgie si, pe de alta parte, avand in vedere ceea ce le datorez, am hotarat sa-mi pastrez, in continuare, scrisorile in sertar :) Aceasta desi, slava Domnului, le scriu din cu totul alte motive...  si la orice ora imi face placere sa le recitesc :)

marți, 27 decembrie 2011

Craciun colorat, cu portocale si "Amadeus"


Cu toate ca pe 23 imi facusem 37271713352 de nervi din pricini care n-ar fi meritat nici macar un neuron consumat si eram aproape sigura ca am ratat Craciunul asta din motive de dispozitie sumbra, Mos Craciun (care, o stim cu totii, e.... undeva :) ) a facut o mica minune si mi-a urcat starea de spirit pe Mont Blanc.

In Ajun am fost acasa, intre 4 ochi (sau 8, daca numaram si ochelarii amandurora). Mosul a fost darnic, desi in locul lui eu as fi ridicat din sprancene si as fi pus in sac si o camasa cu maneci luuungi pentru cucoana care, la 30+ de ani, a "comandat" o cana cu Dr. House, un tricou (al doilea) si un PC Game cu antementionatul personaj. Si care le-a si primit pe toate. Cum bine zicea o reclama veche la Petit Danone, e grav, doctore :D Multumesc Mosului nu numai pentru starea de bine de zilele astea, ci si pentru barbatul neverosimil de intelegator cu damblalele muierii, pe care-l am alaturi. 

Pe 25 a trebuit sa plecam (din motive diplomatico-profesionale - ale sotului, nu ale mele, eu fiind in concediu pana luni, concediu care trece mult prea repede, buhuhu). Asa ca ne-am calatorit vreo 500 de kilometri, pana in apropiere de Rostock, in fosta RDG.  Ma gandeam ca poate tot ne alegem cu ceva: aia or avea zapada. Ca la noi doar ploua marunt, de cateva zile. 

N-aveau nici ei. Cu negrait entuziasm, am constatat ca si acolo ploua. Am fost cazati la un castel de vanatoare (stiu cum suna, dar nu va ambalati) si am zis sa mancam si noi, ca oamenii, la cina. Cand ne-am uitat in meniu, ne-a picat fata: specialitati de caprioara, gasca sau rata.  D'ohhh, e castel de vanatoare, ne-am zis, intelepti. Bun, si noi ce mancam, totusi? Mentionez ca, din motive de simpatie pronuntata pentru caprioara, gasca si ratusca, nu mancam niciun preparat din carnea acestor vietuitoare. Asa ca ne-am multumit cu unica posibilitate ramasa - file de somon in susan, cu piure de zarzavat (adica dubios de verde, va traduc eu) si pe pat de morcovi (adica platoul era plin de rondele de morcov fiert, va traduc tot eu). 

Intens coloratul fel de mancare a fost precedat de un aperitiv din partea casei: o feliuta de paine, o lingurita de gem si un jeleu de legume (nicio greseala de scriere). Jeleul era atat de scarbos, incat am suspectat ca e o strategie a bucatarilor: vor sa se asigure ca nu mancam prea mult dupa. A urmat o supa extrem de clara (adica transparenta, a se intelege ca semana cu un ceai), in care pluteau in deriva 3 bucatele de piept de pui. Dupa felul principal - somonul de mai sus si alaiul de morcovi - am zis ca poate desertul o fi mai, cum spunea Virgil Ierunca, manjabil: prajitura calda cu mere si migdale, servita cu inghetata de vanilie. Da' de unde. Dupa prima inghititura, am avut senzatia ca mestec faina. 

Respectivul castel fiind in padure, singura noastra sansa de a nu muri de foame pana dimineata au fost cele cateva portocale pe care le luaseram cu noi, mai mult asa, "ca sa fie".  Si care, in camera de hotel insuficient incalzita si sub cele 2 pilote in care ne infasuraseram, au fost cel mai bun lucru pe care-l mancaseram de multa vreme :D

Seara de Craciun a fost, in ciuda tuturor celor de mai sus, foarte frumoasa. Pentru ca am fost impreuna, pentru ca am facut haz de necaz, pentru ca, pana s-a facut mai cald in camera, ne-am tinut in brate sub pilote, pentru ca am avut portocale si pentru ca, plimbandu-ne cu telecomanda, am dat peste "Amadeus", pe canalul ARTE. Film pe care-l mai vazuseram de vreo 5-6 ori si la care ne-am uitat cu aceeasi fascinatie ca si-n celelalte dati (musai sa va povestesc despre el).

Si mai presus de toate, seara de Craciun a fost frumoasa pentru ca Mos Craciun chiar exista :)

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Ganditi-va (mai ales) la voi


Va doresc sa petreceti Craciunul alaturi de persoanele pe care vi le doriti aproape. 
Asa cum vi-l doriti. Sa nu faceti nimic pentru ca "trebuie" sau pentru ca "asa se face" sau pentru ca "dar ce-o sa spuna cutare daca nu facem si nu dregem?". 
Fiti egoisti, fir-ar sa fie. Sau fortati-va sa fiti. V-o doresc si mi-o doresc si mie.


Si mai ales, va doresc un Craciun mai fericit decat al meu. Ceea ce n-ar trebui sa fie prea dificil.

marți, 20 decembrie 2011

Incontestabila nedreptatita

Pe Agatha Christie am descoperit-o pe la vreo 13 ani (cu romanul “Zece negri mititei”, care si azi - dupa 18 ani si cateva sute de carti citite – mi se pare un best of in materie de literatura politista) si a fost dragoste la prima lectura. Am inceput sa citesc tot ce puteam gasi scris de ea, l-am simpatizat imediat pe arogantul Hercule Poirot, detectivul cu capul in forma de ou si nu prea am digerat-o pe Miss Marple, care – chiar asa inteligenta si fina observatoare cum e – mi s-a parut intotdeauna o babuta cam exagerat de curioasa si bagacioasa. 

Incercarile mele literare in materie au aparut sub directa influenta a peripetiilor lui Poirot si cu timpul devenisem mai receptiva la unele detalii, de natura sa furnizeze indicii referitoare la identitatea criminalului. As putea spune chiar ca nu mai eram atenta la decorul povestirii, la atmosfera, ci vanam doar indicii.  Fapt care-a fost intr-o vreme destul de distractiv, dar dupa ce am identificat tiparul – caci pana si Agatha Christie are unul – s-a banalizat.

Prima carte de Rodica Ojog-Brasoveanu am citit-o in timp ce locuiam in gazda – cucoana respectiva avea cateva volume. A fost o revelatie. Despre “Buna seara, Melania!” e vorba si tin minte ca am inceput-o intr-o seara si nu m-am culcat pana nu am terminat-o. Am citit imediat si restul cartilor pe care le gasisem in biblioteca onorabilei si apoi am inceput sa caut. Anticariate, librarii, biblioteci. Era o sarbatoare cand faceam rost de-o carte noua: ma instalam comod, imi luam ceva bun de rontait alaturi si citeam cu voluptate, parandu-mi rau pentru fiecare pagina intoarsa, asa cum iti pare rau dupa o pralina Godiva pe care, oricat de mult ti-ar placea gustul, la un moment dat tot trebuie sa o inghiti.

In ceea ce priveste numarul de carti citite, ambele scriitoare sunt "umar la umar" in ceea ce ma priveste: le-am citit integral. N-a scapat niciun roman, nicio nuvela. La capatul a peste o suta (in total) de texte apartinand amandurora, am dat si-un verdict: Rodica Ojog-Brasoveanu este cea careia i s-ar fi cuvenit titlul de "regina incontestabila a romanului politist". Si sunt convinsa ca ar fi fost recunoscuta ca atare, daca ar fi trait in alte timpuri si, mai ales, in alta tara.

Nu e vorba numai de calitatea intrigii, de felul in care se complica actiunea, de drumul parcurs de detectivi pana la identificarea faptasului si de modul cum sunt "dozate" indiciile. Inclusiv in toate aceste privinte, e mai presus de Agatha Christie. Dar dincolo de asta, Rodica Ojog-Brasoveanu avea un umor spumos si irezistibil si o anume arta de a portretiza personajele astfel incat, cu minim efort de imaginatie, ajungeai sa le vezi in fata ochilor. Comicul de situatie, de limbaj, de caracter este magistral (personajul Minerva Tutovan e reprezentativ in acest sens, evident secondat de subordonatul ei, aprioric numit "bietul Dobrescu"). Iar talentul descripriv este…. colosal, pot spune, fara sa-mi fie teama de cuvinte mari. Simti parfumul serbetului de trandafiri, atunci cand scrie despre el.

Avand in vedere toate acestea, parerea mea este ca destinul ei de scriitoare a fost nedrept. Despre cel personal nu comentez, pentru ca nu sunt in masura s-o fac. Dar merita sa fie cunoscuta in intreaga lume. Nazdravaniile profund ilegale ale Melaniei, aventurile motanului Mirciulica cel bautor de rom si amator de "Scufita Rosie" in seri de iarna, stresul locotenentului Dobrescu pisat de Minerva cu probleme de logica si perspicacitate (din categoria "admitand ca ai un elefant alb..."), personaje antologice precum Florence si Serbanica – toti acestia si multi altii s-ar fi cuvenit tradusi in toate limbile pamantului. Si sunt convinsa ca asa s-ar fi intamplat, in alte timpuri si in alt loc.

Departe de mine ideea ca Agatha Christie nu ar fi fost o scriitoare foarte buna. A fost si acest lucru nu poate fi negat de nimeni. Dar Rodica Ojog-Brasoveanu a fost extraordinara.

In afara de cartile din ciclul "Melania Lupu" si "Minerva Tutovan" (pe care le gasiti listate aici), va mai recomand in mod deosebit : "Necunoscuta din congelator", "Poveste imorala" si "O bomba pentru Revelion".  Va veti simti mai relaxati ca dupa o baie in spuma cu aroma de lavanda :)

duminică, 18 decembrie 2011

Dear 2011....


Eheeei, dragilor..... uite ca a venit momentul unui nou bilant. 

Dupa 2010, care - din mai multe puncte de vedere - a fost unul din cei mai prosti ani ai mei, 2011 s-a dovedit a fi o adevarata gura de aer proaspat.

To make a long story short:

- Cel mai important aspect, de la care au rezultat niste schimbari semnificative (in bine) a fost faptul ca mi-am gasit serviciu. Chiar daca nu este locul de munca ideal (care tocmai de-aia e ideal, fiindca nu exista :D), sunt o multime de aspecte pozitive. 

- Suna extrem de cliseistic, dar cred ca am inceput sa ma cunosc mai bine pe mine insami si am descoperit ca limitele mele sunt mai extinse decat as fi crezut.

- Ma integrez tot mai bine in lumea de aici, comunic tot mai fluent in germana, mi s-a dovedit ca insemn ceva (nu extrem de mult, but still) pentru oamenii alaturi de care lucrez.

Mai e mult pana departe. Insa pentru prima data de cand am emigrat, anul asta am senzatia ca, cel putin, am gasit drumul pe care trebuie sa merg.

Propuneri si rezolutii pentru noul an nu prestez. Nu de alta, dar nu m-am tinut de niciun sfert din ele cand le-am facut in alti ani....  Si-apoi, cateodata parca e bine sa-ti faci mai putine planuri si sa lasi lucrurile si in voia lor.  Pentru ca sunt toate sansele sa te duca exact acolo unde voiai tu sa ajungi, doar ca uneori pe un drum mai scurt si, poate, mai putin sinuos. 

Concluzionand, ii multumesc lui 2011 pentru ce mi-a adus, pentru lectiile pe care le-am invatat, pentru ca nu mi-am facut cucuie (prea mari) invatand aceste lectii si, incet-incet, il las sa-i faca loc lui 2012. Pe care-l sper a fi un an excelent.

Cum a fost 2011-ul vostru?

duminică, 11 decembrie 2011

In other exciting news...


1. Imi mai ramasesera 6 zile de concediu pe anul acesta si ma gandeam ca poate se  "reporteaza" pentru anul viitor. Nu se poate. Se poate primi compensatia in bani? Nu se poate. Dar ce se poate? Sa decida seful ca vei avea concediu in cea mai faina perioada posibila (22 decembrie - 2 ianuarie, inglobandu-se aici si zilele libere legale), in conditiile in care, conform politicii interne a firmei, concediile sunt "inghetate" in luna decembrie.
Not so bad, hm? Asta-i un fel de "daca-i ordin, cu placere" :D

2.  Mi s-a prelungit contractul de munca pe perioada nedeterminata. 

3. Avem 3 colege noi in departament. Una e mai mult decat ok, ne agream reciproc si lucram bine impreuna, alta probabil ca nu va ramane la noi (circula zvonuri ca seful nu e teribil de incantat de felul in care se descurca) si cea de-a treia e cea mai  antipatica fiinta pe care am intalnit-o dupa foarte multa vreme. Va spun, eu pot lucra fara probleme cu o multime de oameni si de tipologii, ma adaptez din mers, dar fata de femeia asta am avut in prima clipa o reactie de reject. Este enervanta, cumplit de pisaloaga, nu lucreaza nemaipomenit si bonus, miroase, fratilor. Abia poti sta langa ea, daca-ti mai si rasufla in fata, esti terminat. Cred ca se spala joia si primavara.

4.  Frau Zgaiba ne-a vizitat inopinat intr-o seara, pe la orele 21. Am deschis usa (nu avem vizor) si ea era toata o euforie: "Buna seara! Ce bine-mi pare sa va revad! Ce mai faceti? Sunt doar in trecere!". In secunda urmatoare, era deja cu un picior in casa si n-a mai plecat decat dupa o jumatate de ora. Timp in care ne-a chestionat despre job-uri, noii vecini si apoi trecu la subiect: o preocupa daca ni s-a facut recalcularea la caldura (se face anual, incepand din ziua inchirierii locuintei). Da, s-a facut. Subit capata infatisarea lui Sylvester cand il vede pe Tweety: "si cat trebuie sa platiti in plus?". De fapt nimic, ba din contra, avem de primit de la ei vreo 80 de marafeti. Instantaneu ii ies ochii din orbite: "Cum se poate asa ceva?! Mie mi-au facut socoteala cand m-am mutat si m-au scos datoare cu peste 100! Aveti cumva factura de recalculare la indemana?!".
POFTIM? Da, as fi putut s-o gasesc imediat, dar de unde si pana unde pretentia asta? Nu stiu unde e, zic. A plescait nemultumita si mi-a cerut numarul de telefon, pe care de altfel i-l mai dadusem o data, dar il pierduse. Mai bine ramanea pierdut. Cat timp am notat pe un petic de hartie, Frau Zgaiba s-a insinuat in bucatarie si-a aruncat un ochi. Priceless.

5.  M-am tot uitat la filme: serialele "Dr. House" si "Breaking Bad", "Zbor deasupra unui cuib de cuci", "Un tramvai numit dorinta", "Sefi de cosmar".

6.  Mi-am cumparat autobiografia lui Zubin Mehta, pe care-l admir din tot sufletul si despre care v-am mai povestit. Am inceput sa citesc si iubesc fiecare rand. 
Ca o gluma: dintre toti compozitorii, cel mai mult ii place Mozart. La fel ca si... mie.  Da da, we are very much alike :D Ultima fraza e gluma, ati retinut, da? :))

7.  Mandra nevoie mare, mi-am luat in premiera gel de dus Bourjois. Citisem pe net despre gama asta, ca e asa si pe dincolo, cu totul deosebita, Ylang Ylang (say what?), te trimite in Nirvana si alte chestii. Eh, eu cel putin am ramas dezamagita; nu face cine stie ce spuma, miroase frumos ce-i drept (dar care gel de dus nu miroase frumos?), nu are cine stie ce consistenta cremoasa - e ca un fel de sirop de artar.  In concluzie, raman credincioasa Dove-ului.

duminică, 4 decembrie 2011

Scurt serial despre colegii de serviciu. Eficientul Degeaba (III)


Cand am ajuns in departamentul actual, am constatat ca una dintre cele mai arzatoare intrebari ale tuturor este "ce face el toata ziua?". "El" fiind Eficientul Degeaba. Dupa cateva luni de cercetari si observatie, am ajuns la concluzia ca, in principiu, face un singur lucru: este eficient. Si, de cele mai multe ori, e degeaba.

E miezul din Fanta, Buricul Pamantului si salvatorul nostru, al tuturor, iar cand nu e prea ocupat fiind cele de mai sus, se indeletniceste cu descoperitul gaurii din covrig, a apei calde si al mersului pe jos. Toate acestea cu o mina foarte preocupata, acompaniata de gesturi pe masura: frunte tinuta in maini, privire atintita in gol in timp ce degetele freamata nerabdatoare pe tastatura, iar gandurile cauta “cuvantul”, acel cuvant capabil sa exprime ca niciun altul simtamintele scriitorului…

Da, omul bate in taste aproape toata ziua. Compune cu indarjire mail-uri kilometrice, invariabil incepute cu “dragii mei colegi”, chiar daca printre destinatari se regaseste si managerul. Banala formula de salut “buna tuturor”, uzuala in Germania si care niciodata nu da gres, nu-i este pe plac si are si un argument pentru asta: “suntem cu totii o mare familie aici”. 

E-mail-urile sunt presarate cu expresii colocviale si emoticoane, deoarece intr-o mare familie ne tragem de sireturi cu toti sefii si am retinut in mod deosebit finalul unuia dintre ele: “desigur, mai am si alte idei menite sa ne eficientizeze munca… Despre ce este vorba? Veti afla dupa pauza publicitara! :D”. In locul managerului, i-as fi recomandat o camasa cu maneci foarte lungi.

Cand nu scrie mail-uri, piguleste constiincios niste fisiere Excel. Le impicateste, le coloreaza, le bold-uieste. Apoi salveaza mandru creatia in folderul “propuneri si proiecte” de pe desktop. Dupa care da vreo 3 telefoane si mai scrie 4-5 mail-uri. Cu idei care fie nu sunt aplicabile, fie se pun in practica dupa ce sunt indelung prelucrate si modificate (de altii), fie se aplica imediat si se renunta la ele dupa cel mult o saptamana.

Din motive pe care nimeni n-a reusit sa le elucideze, team leader-ul are o simpatie foarte pronuntata pentru el. Il considera “inventiv, deosebit de motivat si orientat spre atingerea obiectivelor”. Chestiunea e cel putin discutabila. Atat de orientat e, ca nu mai reuseste sa gaseasca obiectivele cu pricina. Dar boss-ul e de alta parere, motiv pentru care a vrut sa-l “unga” sef in departamentul nostru. Initiativa, niciodata exprimata in clar text dar aflata rapid prin bursa de zvonuri din depozit, a fost intampinata cu proteste inca din primul moment. Proteste intemeiate si argumentate, care, prin intermediul aceleasi burse, au parvenit si team leader-ului. Prin urmare, initiativa a sucombat in fasa.

Eficientul constituie una din sursele de distractie pentru majoritatea celor din depozit. Cand iesim in pauza, colegii de la alte departamente isi freaca mainile: “aha, uite-i pe cei de la departamentul cutare…. Ia sa aflam, ce-a mai comis Eficientul?”. A devenit antologic momentul cand unul dintre noi, din greseala, i s-a adresat la telefon altui coleg cu numele Eficientului. Respectivul coleg a ras in hohote, dupa care a conchis: “auzi, sa stii ca asta e de fapt o jignire”.

In ceea ce priveste munca efectiva de pe tarlaua noastra, se poate spune ca nu face mai nimic. Cum le lasam, asa le gasim (el fiind pe schimbul opus). Compenseaza, in schimb, cu – ati ghicit! – e-mail-uri, in care ne detaliaza cu ce s-a indeletnicit: “am coordonat activitatile celorlalti”, “m-am concentrat pe o serie de propuneri menite sa ne usureze munca”, “am dezvoltat un nou proiect de natura sa…”, bla bla. Te uiti in jur, vezi ca sunt zeci de lucruri de facut (toate din categoria “cand trebuie sa fie gata? Ieri”) si nu poti decat sa-ti zici “impuscati-l, sa nu se mai chinuie”.

Relatarea urmatoare ar fi trebuit sa fie despre Fiinta Normala. Nu va mai fi insa, intrucat fata a demisionat la jumatatea lunii noiembrie. Ne-a parut rau tuturor: e o tipa foarte muncitoare, simpatica, spontana si intotdeauna stapana pe situatie. Ne-am fi dorit-o sefa si pe buna dreptate. Insa team leader-ul n-a fost de acord  (probabil ca n-o fi fost destul de “orientata”, in inalta opinie a domniei sale), asa ca fata a plecat spre alte zari.

Dar serialul despre colegii de serviciu nu se incheie aici; ramane in standby, deoarece avem lume noua care pare destul de interesanta si despre care o sa va povestesc de indata ce-o sa-mi formez niste pareri. 

marți, 29 noiembrie 2011

Se cauta adjunct de aruncator de castane

Dumnezeule, cati sefi avem.

Pana acum nu m-am gandit neaparat la chestia asta, sau poate cel mult in treacat, insa tocmai m-a pocnit revelatia si m-am apucat sa-i numar si sa-i pun pe caprarii.

Exista un manager de logistica. Pana la noi ordine, respira aerul cel mai rarefiat, cu alte cuvinte e "cel mai sus" pe tarlaua asta.
Exista un team leader.
Exista doi team leader-i adjuncti. Unul din ei e seful despre care am mai povestit ocazional pe aici. Cu celalalt n-avem prea mult de-a face, ca predica la alti pereti, pardon, in alt corp de cladire.
Exista cinci sefi de tura, doi pe un schimb si trei pe altul.  Pe schimbul cu 2 e vorba sa apara al treilea, in curand.
Exista sef de departament. De la 1 ianuarie, vom avea si noi unul.  Ex-ul a demisionat prin iunie si de-atunci am functionat fara sef direct.

Jesus, chiar ca-s multi. Asta se vede mai ales cand se impart castane. Managerul zvarle un pumn de castane in capul team leader-ului. Team leader-ul le aduna, mai pune el cateva pe langa si tinteste capul team leader-ilor adjuncti. Acestia isi procura si ei castane suplimentare si le arunca in capul sefilor de schimb. Ei le culeg, isi fac provizii serioase - ca deh, sunt 5 - si le varsa in capul "celorlalti". Adica al nostru.

Si iar imi vine in minte saracul Toma cu al sau "adjunct de baiat de mingi la tenis de masa".

joi, 24 noiembrie 2011

Fluier, deci exist


Cand am de prestat o munca monotona si de durata la calculator (cand solutionez niste facturi, de pilda), Alergatorul Isteric imi zice uneori "mai fluiera si tu din cand in cand, ca sa stiu ca mai traiesti".  Asa si acum.... interpretati postul asta ca un mic fluierat: traiesc :) N-am mai avut ragaz de scris saptamana asta, dat fiind ca sunt in schimbul 2, de unde rezulta ca vin la 1 noaptea (sau dimineata :D) acasa, dorm pana la 11, la ora 13 plec and so on.

Dar in uichend ar trebui sa am ceva timp la dispozitie (dupa ce vin de la coafor, ceea ce ar trebui sa-mi schimbe starea de spirit, destul de cenusie in ultima vreme), asa ca o sa va povestesc despre Eficientul Degeaba (care sufera de importanta acuta, mai nou), ce-am mai citit, ce filme (bune!) am mai vazut, precum si despre vizita inopinata a, cui altcuiva decat a lui Frau Zgaiba :D Ce induiosatoare sunt iubirile care nu mor, n'est ce pas?

marți, 15 noiembrie 2011

Frica


Nu mai vreau sa-mi fie frica. 

Am obosit. De mine, de lume, de gandurile mele si din nou de lume. Nu stiu sa traiesc altfel decat fiindu-mi frica. Asa am fost dintotdeauna. N-am stiut niciodata sa traiesc altfel. Doar intensitatea a variat - stres ucigator, sau panica datatoare de crampe, sau tensiune surda, insa monotona, care scoate capul exact cand iti permiti sa te destinzi putin. A existat mereu in viata mea, intr-una din formele de mai sus sau in toate deodata.
Nici acum nu stiu altfel. Nu-mi pot imagina cum ar fi. Si-mi vine sa spun ca nu mai pot. Dar mi-e - da! - frica. Mi-e frica de faptul ca o sa pot. 

Si poate ca asta e adevarul. Poate ca mai pot, mult si bine.
Dar nu mai vreau. Nu ma mai simt in stare.

... Stiti cum e sa plangi de frica? Sa simti ca nu te mai poti opri? Si sa nu te inteleaga nimeni? Nici macar cei mai binevoitori si bine intentionati oameni care fac parte din viata ta?

Da, "Prostia omeneasca" a fost scrisa (si) pentru mine. Nu ma sfiesc s-o recunosc. 

Doar ca habar n-am ce sa fac cu recunoasterea asta.

marți, 8 noiembrie 2011

Si totusi, o zgaiba e buna la casa omului


Nu cred c-am apucat sa va spun ca Frau Zgaiba, cea aprig pazitoare a ordinii si curateniei in blocul nostru, si-a luat catrafusele si s-a carabanit la inceputul lunii august. 

Oh well. A fost un fel de care-pe-care intre ea si administrator, iar cel din urma a biruit. Frau Zgaiba s-a mutat cu scartait de frane, nu inainte de a boscorodi indelung si lugubru la adresa incompetentei ("habar nu are ce trebuie facut aici"), indolentei ("nici macar nu-l intereseaza ce se intampla cu noi"), insensibilitatii ("nu se uita ca sunt mai in varsta ca el, nu are pic de respect") si a multor altor substantive cu prefixul "in", toate atribuite nefericitului subiect al preocuparilor ei. 

In disperare de cauza, omul i-a propus sa se mute (ca tot il ameninta cu asta de zece ori pe minut), oferindu-i posibilitatea de a nu mai plati chiria pe 3 luni (asta fiind preavizul obligatoriu), ceea ce pot spune ca reprezinta un chilipir destul de consistent. De care Frau Zgaiba a profitat cu o rapiditate care m-a bagat la idei: cred ca avea de gand sa se mute oricum, fiindca ne anuntase in mare taina ca-si gasise deja locuinta noua intr-un apartament intr-o vila si toata ziua comenta ca aici nu are "gradina si aer curat". Taraboiul si pressing-ul pus pe administrator i-au daruit o economie frumusica, iar noua, ceva mai multa liniste in bloc. Sau cel putin asa am crezut o perioada.

Ma rog, din anumite puncte de vedere nu ne-am inselat – mai putin sunat la usa la ore din cele mai tembele (gen sambata la ora 14, sau in timpul saptamanii in jur de 21:30), mai putin “incarcat negativ” din motive de raport exagerat de amanuntit pe care-si facuse obiceiul de a ni-l prezenta dupa fiecare intalnire cu administratorul, etc. 

Pe de alta parte insa, cum zice-o vorba veche…. oarba dupa ea. O data cu plecarea onorabilei, draconicul program de curatenie pe care-l instituise si la respectarea caruia veghea cu ochi de linx, s-a cam dus pe apa sambetei. Eu am declarat trei sferturi de greva, in sensul ca fac curatenie o data pe luna (locatarii din celelalte 3 apartamente n-au mai facut niciodata dupa plecarea lui Frau Zgaiba si n-am de gand sa fac eu si pentru ei. Evident, n-am stat sa-i urmaresc, dar credeti-ma pe cuvant ca diferenta e vizibila in comparatie cu “inainte”, cand se facea curatenie saptamanala si lumea se supunea cu religiozitate programului). 
Eh, acum diferenta se vede, de la luna la luna: ceva praf acumulat prin unghere, oarece panze de paianjen, frunze uscate imprastiate ici-colo, cate o pata razleata… 

De ce m-am apucat sa va povestesc asta, in the first place? Raspunsul e o foaie format A4, printata in atatea exemplare cate apartamente detine complexul de locuinte in care stam (care, apropos, nu apartine unei persoane fizice, ci juridice si e format din 8 imobile) si distribuita in cutia postala. Ce scrie pe respectivul petic de hartie? In rezumat, scrie cam asa:
-  Ca , in toate imobilele, s-a “constatat” nerespectarea programului de curatenie;
- Ca usa de la intrarea in bloc e permanent deschisa, ceea ce contravine regulamentului de ordine interioara, yada-yada. Au uitat sa mentioneze care usa.  Cea de la blocul nostru, parol, e nevinovata. Pe cautate si pe inchise.
- Ca lumea depoziteaza diverse obiecte mari gen frigider de aruncat /anvelope uzate de bicicleta/ mobila veche / samd pe casa scarii, ceea ce contravine – again! – regulamentului.  Si tot again, casa scarii noastre e inocenta. 

Textul, impanat de sublinieri si bold-uri de zici ca l-a scris Frau Zgaiba (ptiu, ptiu), se incheie pompos cu amenintarea unui control general in ziua de 11, adica vineri, urmat de “luarea unor eventuale masuri” care implica probabil angajarea unei firme de curatenie, ale carei costuri vor fi suportate de noi, din nou yada-yada.

Insa ceea ce m-a facut sa ma umflu ca laptele nu e neaparat ce-am redat mai sus, cat mai ales urmatoarea fraza: “din moment ce niciunul dintre locatari nu se simte responsabil si nu le atrage atentia celorlalti, nu ne ramane decat sa rezolvam problema apeland la o firma…” etc.

Say WHAT? E treaba mea, de chirias, sa ma simt responsabila de ce face Ics din apartamentul sau chiar din blocul vecin? E in atributia mea de chirias sa-i sun la usa lui Igrec si sa-i arat obrazul ca n-a mai dat cu matura in bloc de cand era lupul catel? Ce vorbesti, Franz? Dar tu, ca administrator, ce pazesti?

Il suspectez ca i-e dor de Frau Zgaiba. 

Una peste alta, e dreptul lor sa majoreze chiria.  Dar in niciun caz in contextul redat mai sus. 
 

duminică, 6 noiembrie 2011

Tristetea de a fi a doua frumusete a lumii


In seara asta s-a desfasurat finala concursului Miss World 2011. Si, urmand un sablon as zice ca destul de previzibil, coroana a primit-o o Miss din America de Sud. Miss Venezuela, mai precis. De ce ziceam de sablon - pentru ca in ultimii ani concurentele din America de Sud s-au regasit mai mereu in Top 10, daca nu chiar intre primele 3 finaliste. A devenit un trend, asa cum pe la sfarsitul anilor '90 Miss India isi adjudeca in fiecare an trofeul. Pana cand am inteles ca s-a lasat cu oarece proteste, din ciclul "da' mai lasati-le si pe altele". Ma rog, in cazul asta nu pot spune ca tin cu vreuna dintre "parti". Pentru celelalte concurente, gandul ca premiul e ca si dat trebuie sa fi fost un stres suplimentar serios; pe de alta parte, daca pur si simplu concurenta din India a fost, cativa ani la rand, cea mai... si cea mai? 

Am deviat de la subiect inca inainte de a fi intrat in el. M-am uitat la putinele (deocamdata) poze aparute pe net si, dincolo de faptul ca noua Miss World e o frumusete clasica (tipul care se incadreaza perfect in sabloanele unui astfel de concurs, unde n-am vazut niciodata castigand o frumusete ceva mai neconventionala), atentia mi-a fost mai degraba atrasa de celelalte 2 finaliste, Miss Filipine si Miss Puerto Rico. Ele sunt cele care, pret de cateva minute pe care nu mi-as dori sa le traiesc pentru nimic in lume (nu ca ar fi vreun risc :D), au crezut si au sperat din adancul sufletului lor ca vor fi cele care vor face turul de onoare la sfarsitul spectacolului. 


Ce poate fi in sufletul unei copile care se vede pierzand ceea ce fusese atat de aproape de a castiga? Nici nu vreau sa-mi imaginez. De unde mai gasesti puterea de a zambi si de a o imbratisa pe castigatoare? De unde mai ai energia de a primi meschinul (ma scuzati) premiu de consolare - o coronita minuscula si un buchet de flori cam de jumatatea celui primit de Miss? 

Aproape-mi vine sa spun ca trebuie sa fie vreun fel de dresaj la mijloc. Partial explicat si de perioada de o luna de cantonament care precede finala. Interval in care sunt permanent monitorizate, filmate, intervievate, antrenate, pregatite.... in final, cum ziceam, dresate. Sa-si struneasca sentimentele, sa-si stapaneasca emotiile, zambetul sa fie (ori sa para) autentic indiferent de situatie.... In final, cand ajung pe scena, sunt niste robotei din punct de vedere emotional. 

Si asta mi se pare incredibil de trist. E o investitie prea mare si prea riscanta, intr-un joc in care sansa si contextul au un rol mult prea decisiv.

duminică, 30 octombrie 2011

Scurt serial despre colegii de serviciu. Miorlaita Puturoasa (II)


Eu si Miorlaita Puturoasa am ajuns simultan in departamentul unde combatem actualmente, dupa ce in respectivul departament se inregistrase un numar de 2 demisii + inca una incerta (a devenit si aia certa intre timp). Era, prin urmare, o lipsa acuta de personal si situatia trebuia remediata in cel mai scurt timp.

Criteriile erau destul de clare, cel putin in aparenta: cunostinte de lucru pe calculator si despre activitatea depozitului in ansamblu, rezistenta la stres, spirit de echipa bla bla bla. Le indeplineam pe toate si, in acelasi timp, imi doream sa lucrez la departamentul respectiv – o munca mai agreabila decat ceea ce facusem pana atunci si, in orice caz, mai «umana».

Am avut o surpriza cand am vazut-o si pe Miorlaita acolo si vreme de vreo 2 saptamani am tot stat in stres (care tinde sa devina a doua mea natura), gandindu-ma ca poate este vreo concurenta intre noi, gen care e mai buna / care invata mai repede / care se adapteaza mai bine. Nu era cazul, eram amandoua acolo ca sa ramanem si m-am mai relaxat de indata ce treaba asta a devenit clara.

Relaxata fiind, am inceput s-o observ mai indeaproape pe Miorlaita si sa trag niste concluzii nu tocmai de bine. Pentru inceput, faptura se misca foarte incet, ca intr-un permanent relanti, in contradictie cu toti ceilalti, care sunt permanent in alerta. Bine, nu spun sa fie ca Alergatorul Isteric (unul singur e suficient, for Pete’s sake), dar cand mai e putin si ne cade tavanul in cap de cat de multe sunt de facut, ea ramane la fel de lenta, calma si senina. Iar calmul nu e un semn ca gestioneaza cu sange rece situatia, ci un indiciu al faptului ca n-are niciun stres. Suna telefonul, se ridica alene de la calculator, raspunde, asculta, nu stie sa-l lamureasca pe Icsculescu de la celalalt capat al firului, asa ca ne intreaba pe mine sau pe Alergator – ii explicam, nu intelege, face ochii maaaari, raspunde cu un «ce?» aiurit, inevitabil unul din noi ii ia receptorul din mana si-l edifica pe Icsculescu. 

Lucreaza incet, incet, incet. Diplomat, ii spun sa se grabeasca, fiindca «uite, mai avem aia, aia si aia». «Nu pot sa ma grabesc, trebuie sa ma concentrez». Nu se poate concentra mai repede, aia e.
O intreb ceva ce trebuie sa aflu urgent. Iar face ochii maaaari si ridica din umeri : «Habar n-am!».
O solicit sa ma ajute sa dau jos niste cutii grele (Alergatorul nefiind prezent, ca-l lasam pe el sa se joace de-a Hercule). «Nu pot, am de facut altceva, imi pare rau!». Din tonul ei se simte ca numai rau nu-i pare. Ma lupt singura cu respectivele cutii, probabil nu intamplator am avut dureri constante in zona lombara vreme de vreo luna de zile (binecuvantat fie Voltaren-ul, ca veni vorba) .

Ii explici de zece ori o chestiune, o uita de 11 ori si nu e atenta nici cand ii explici a douasprezecea oara. Imi aduc aminte cat m-a putut enerva intr-o seara cand eram amandoua schimbul 2, iar calculele si listele de final de zi (18 la numar) erau, toate, in responsabilitatea mea (Alergatorul fiind in concediu si eu, neoficial, stapana pe bostanarie in lipsa lui).
Fara a intra prea mult in chestiuni de bucatarie interna (nu de alta, dar n-am spalat vasele :D), exista 3 liste care trebuie trimise dupa ce sunt actualizate. Le-am numit, dupa initiale, «listele LLM». Ne impartim sarcinile, eu ma apuc de calcule, ea de actualizarea listelor.
Ma intrerupe macar la fiecare 5 minute. «Greta, e ok daca fac asa? Greta, de ce imi apare asa? Greta, cum fac sa revin la pagina dinainte? Greta, acum fac lista F, cui o trimit?»
Imi pocneste capul, nu suport intreruperile cand am de facut calcule care trebuie sa fie impecabile, pentru ca vor ateriza inclusiv in inbox-ul managerului. «Nimanui », zic, numarand rapid zece oi in gand. «Nu trimitem decat listele LLM, dupa cum stii». «Adica lista F n-o trimit?»
Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa.

Are un tic verbal, pe care-l foloseste cand doreste sa para ca e atenta la explicatii (fiindca 100%  atenta nu e niciodata) : repeta ce i se spune si rosteste, cu un aer preocupat si implicat, cuvantul «cvasi». Macar de l-ar folosi corect in context. 

Va intrebati, poate, de ce nu ne plangem la sefu’, respectiv cum se face ca a ramas in departament, desi e lenesa. Well, raspunsul e acelasi pentru ambele intrebari: omul o simpatizeaza si nu face niciun secret din asta. Poate si mie mi-ar placea, daca as fi barbat: e frumusica, are un decolteu foarte atragator (pe care-l si expune), e nostima, o voce pisicoasa (de aia o cheama si Miorlaita), ochi negri si vioi care amintesc pe undeva de Chip si Dale, in totul e o combinatie de copil-femeie care poate fi foarte seducatoare. 

Ca persoana e simpatica, desi in general nu pare sa aiba foarte multe lucruri de spus. Din postura de colega de munca e cateodata insuportabila, taman pentru ca, personal, cu greu reusesc sa-mi pastrez calmul cand ii vad jemanfichismul. Ma rog, ca sa nu fiu nedreapta – are si accese de harnicie, dar foarte rare. Si, nu stiu cum se face, aceste accese nu se manifesta cand e foarte mult de lucru, ci atunci cand suntem destul de relaxati. 

Tragand linie, se poate spune ca Miorlaita se pricepe sa-si faca viata usoara. Mai are de invatat cum sa simuleze munca indarjita. In privinta asta poate lua lectii de la Eficientul Degeaba, despre care va povestesc data viitoare.

luni, 24 octombrie 2011

Cum ajung unii la scrisorile de sertar


Ideea nu este originala si nu incerc absolut deloc sa mi-o revendic. M-am gandit la ea abia in seara asta, aruncand un ochi pe statisticile bloguletului si am arcuit o spranceana (metaforic vorbind, in realitate nu mi-a reusit niciodata manevra) cand am bagat de seama pe ce cai intortocheate au ajuns unii cititori aici.

Cateva exemple:

- cine este autorul cintecului bordul - a auzit careva de cantecul asta?
- de ce e asa de proasta profesoara de istorie - glumesti, eu am incercat sa aflu asta vreo 3 ani de liceu si macar vreo 2 din generala.
- dupa ce varsta se dau vinetele - de cand sunt vinetele interzise minorilor?!
- evadare padure canibali - faptul ca asemenea criteriu de cautare a condus la blogul meu e de natura sa ma ingrijoreze.
- poveste cu preludiu - asta e interpretabila, dar nu stiu ce ma face sa cred ca autorul a fost cam deceptionat de ce-a gasit.
- am copii - tu si inca vreo cateva miliarde de cetateni de pe planeta. Anyway, sa-ti traiasca, vrei sa le faci blog?
- este bine sa ne facem - ce? Cand? Cum? De cate ori? De ce?
- desfranat pat - nici lumea necuvantatoarelor nu mai are pic de respect. Se duce tara de rapa.
- bat campii aiureli - si-mi comunici asta asa, pur si simplu? Ntz, tineretul din ziua de azi.
- zgariat deget zgaiba - Frau Zgaiba ar fi teribil de ofensata de asocierea asta.

Va mai spun, de indata ce mai apar asocieri notabile.

duminică, 23 octombrie 2011

Scurt serial despre colegii de serviciu. Alergatorul Isteric (I)


Astazi e cam singura zi din saptamana care tocmai se incheie, cand sunt in stare sa scriu ceva pe blog. Aceasta intrucat am prestat ore suplimentare in fiecare zi, ajungand acasa in jur de 1 :30, urmarea fiind ca a doua zi dormeam pana pe la 10, ca sa plec la ora 13 la munca. Ieri mi-am ingaduit, in fine, sa ma intrec cu somnul si chiar m-am intrecut : era ora 12 :50 cand am deschis ochii si tot nu mi se parea ca dormisem suficient. Azi m-am trezit mai in zori, zice-se – era numai 10 :30. Macar plinul de somn se poate spune ca mi l-am facut, si ce noroc pe mine ca nu s-a scumpit barilul de odihna…

Ei, si din moment ce-am ajuns la concluzia ca sunt bigama – altfel spus, pe langa mariajul consfintit de certificatul roz, mai nou sunt casatorita si cu firma care-mi ocupa gandurile si-atunci cand n-ar trebui, cand sunt acasa adica, mi-am zis ca poate-ar fi interesant sa va povestesc si voua despre oamenii cu care-mi impart viata timp de vreo 50 de ore pe saptamana.

Pentru inceput sa va spun ca, desi suntem un departament mic si oricum insuficient populat (3 insi pe un schimb, 2 pe altul), constituim o adunatura foarte pestrita si aproape nu trece saptamana fara sa mai aiba loc vreun conflict – face to face (foarte rar), via E-Mail (frecventa medie) sau prin vorbe duse de la unul la altul (cel mai intalnit). Inca mi se pare greu de crezut ca 5 persoane pot avea atatea probleme de comunicare. Nu de putine ori mi-am imaginat ca ar trebui sa vina seful si sa ne recite poezioara aia cu « pace, pace, intre 2 dobitoace… », cifra fiind unica variabila in contextul dat. 

Daca ar fi sa-l caracterizez pe fiecare dintre ei in doua cuvinte, ar rezulta urmatoarea insiruire : Alergatorul Isteric, Miorlaita Puturoasa, Eficientul Degeaba, Fiinta Normala si yours truly, care (in opinia mea extrem de subiectiva), e probabil rezultatul unui cumul intre Alergatorul Isteric si Fiinta Normala. Sa-mi spun, deci, Alergatoarea Normala. Desi in privinta celui de-al doilea am dubii uneori. 

Alergatorul Isteric are 61 de ani, dar nu si-i arata. Inalt, cu statura atletica si doar cateva fire albe, i-ai da cel mult un 50 cinstit. Bun profesionist, constiincios, in sensul ca-si indeplineste sarcinile cum trebuie si la timp, dar ne face viata grea uneori, prin temperamentul pe care-l are.

Este permanent agitat, hiperactiv, «crizat», s-ar zice azi. Ajunge inaintea tuturor (dimineata, cel tarziu la ora 5 :30 e in depozit, programul incepand la ora 6), face rapid o evaluare a situatiei (ce-a ramas de facut din schimbul 2 de cu o seara inainte, adica) si constatarile suna intotdeauna ca ultimul gong inainte de Apocalipsa. 

«Ingrozitor», zice el cu o mina sumbra, ca raspuns la salutul meu. «Ce e ingrozitor?», intreb, luptand sa ma dezmeticesc si indreptandu-ma ca un somnambul spre binecuvantatul automat de cafea.
«Totul ! Nu vezi ?!», se rasteste, in timp ce gesticuleaza larg cu ambele brate si da ochii peste cap in fata lipsei mele de intelegere a chestiunii. «Oamenii aia nu mai pot fi salvati!». Oamenii aia fiind Eficientul Degeaba si Fiinta Normala, adica schimbul celalalt. Dau din cap si ma asez la calculator, pregatindu-ma sa am rabdare vreo 5 minute, pana boot-eaza XP-ul, pe care inca-l folosim. 

«Ai auzit?», rasuna in spatele meu vocea Alergatorului, aflat in continua miscare. Intr-o vreme, obisnuiam sa dau dovada de maxima solicitudine si sa raspund «ce anume?». Pana am observat ca intrebarea asta e un tic verbal si ca, oricum, nu are legatura cu ceea ce a spus si nici cu ceea ce urmeaza sa spuna. Asa ca zic simplu, «Nu». In functie de starea de spirit, uneori adaug «sunt surda complet». Chestiune care nu-l impresioneaza si incepe sa-mi recite pomelnicul de sarcini : «faci asta si asta, intre timp dai niste telefoane sa vezi de ce nu s-a rezolvat ailalta, cand afli raspunsul te ocupi, nu uita sa faci lista AIA, stii cat e de importanta, ah si sa nu uiti sa faci si cealalta… ». Ma doare capul si probabil se gandeste ca surzenia mea necesita un imbold suplimentar: insfaca 3 cutii grele si le azvarle pe niste suporturi metalice, care clantanesc innebunitor. Si asurzitor. Acum poate sa ma intrebe de 100 de ori daca am auzit.

Telefonul incepe sa sune, «raspunde tu, ca eu n-am timp!», urla el, ghinion, interlocutorul il vrea numai si numai pe el, tip mesajul ca sa ma fac auzita pana-n spatele depozitului unde Alergatorul mestereste ceva facand un zgomot pisalog, vine in goana, vorbeste, tranteste telefonul si zbiara «M-am saturat pana in gat!»
 
Ca si cum n-ar fi fost destul, apare seful care are ceva de criticat si ne tine un discurs moralizator cu referire la o greseala facuta de unul din noi (nu se stie de catre cine si, spre norocul respectivului, retroactiv nu se mai poate afla), oricum pe sef nu-l intereseaza musai sa faca politie, ci sa nu se mai intample. Alergatorului ii ies ochii din cap de consternare, se agita, se foieste pe loc, pana la urma-l intrerupe pe seful si zbiara la noi (la mine si la Miorlaita Puturoasa, care e pe acelasi schimb) : «Nu v-am spus ca treaba cutare se face asa si asa?!! Nu v-am spus?!! ». Subit, am viziunea Alergatorului luandu-ne pe amandoua de ceafa si dandu-ne cu capul de pereti, in timp ce repeta obsesiv «nu v-am spus? Nu v-am spus?»

Seful il calmeaza scurt, repetandu-i ca nu se stie cine-a dat chifla (la fel de bine poate fi si schimbul celalalt), Alergatorul e doar partial linistit, dupa plecarea sefului ne mai recita inca o data cum se face «treaba cutare», iar recitalul se repeta si pe parcursul zilei de munca, daca avem cumva de facut treaba respectiva. Sa ne intre bine-n cap.

Continua fiecare sa lucreze in sectorul sau, Alergatorul gonind prin depozit, trantind metal pe metal, avand cvasi permanent o mutra din categoria «zici ca mesteca lemne» si, ocazional, amenintandu-ne cu ceea ce urmeaza sa se intample daca facem vreo greseala sau nu terminam la timp. Amenintarile imbraca, de obicei, aceeasi forma : «o sa fii chemata sus si vezi tu atunci!». Sus, adica la birouri, unde mintile mai mult sau mai putin luminate mazgalesc strategii pentru noi.

Cand e bine dispus (ceea ce se intampla destul de rar si numai cand suntem pe schimbul 2 - seara e oarecum mai putin stresant, chiar daca lucrezi pana tarziu, pentru ca macar nu mai suna telefoanele ca la hotline), fredoneaza un cantec – mereu acelasi, face misto de mine cand ma vede facand socoteli si scriind rapoarte si il imita, admit ca destul de funny,  pe Eficientul Degeaba. Ceea ce, ma rog, n-o fi prea frumos, dar respectivul chiar e degeaba si ne scoate din rabdari cu asa-zisa si indelung trambitata lui eficienta. 

Dar despre el, intr-o relatare viitoare. In ordinea numerelor de pe tricou, urmeaza Miorlaita Puturoasa.

duminică, 16 octombrie 2011

Muzeul Dachau - ramasitele a peste 200.000 de tragedii


Stiam, teoretic, aproximativ la ce ar trebui sa ma astept. Citisem carti pe tema asta, vazusem filme - "Holocaust", "Pianistul", "Lista lui Schindler", "Din cenusa".... Aveam, asadar, idee despre cum trebuie sa se fi petrecut lucrurile. Dar ulterior mi-am dat seama ca nimeni si nimic nu te poate pregati pentru o vizita in ceea ce a fost primul si unul dintre cele mai cunoscute lagare de concentrare, unde au fost inchisi peste 200.000 de oameni. Si nici pentru sentimentele care-ti raman dupa asta.

Am vizitat lagarul de la Dachau in decembrie 2007. Retrospectiv, ma gandesc ca anotimpul rece este ideal (daca se poate folosi cuvantul asta) pentru a vizita o asemenea locatie. Vremea frumoasa, ciripitul pasarilor si stralucirea soarelui nu se potrivesc absolut deloc in context. Nu "cadreaza". Pentru a simti atmosfera, pentru a putea avea o cat de mica idee referitoare la ceea ce trebuie sa se fi intamplat acolo, "se cer" frig, vant, copaci desfrunziti si nori. E o apasare care face parte din decor. 

Accesul este gratuit (ar fi fost chiar culmea sa se mai perceapa si taxa). Mi s-a strans inima inca din primul moment, cand am trecut de poarta pe care au intrat sute de mii de nefericiti convinsi ca vin doar sa munceasca. 
Pentru ca, nu-i asa, "Arbeit macht frei".


Curtea e larga, n-o poti cuprinde cu privirea. 


In prima faza (si ca un fel de preambul de natura sa te pregateasca pentru interior) poti face o plimbare pe alei. Baracile arata inofensiv, sarma ghimpata e ceva destul de natural intr-o astfel de institutie si o iei ca atare, desi nu poti ignora tablita pe care scrie ca, "atunci", sarma era electrificata.



Aleea principala constituia un punct de referinta pentru prizonieri. Era singurul loc in care puteau schimba, din mers, o vorba si cu altcineva in afara de colegii de camera si astfel mai aflau vesti noi. Cu alte cuvinte, aleea era un fel de radio al lagarului, cele mai pretioase noutati referindu-se la “cat mai dureaza razboiul”, “cand ne elibereaza americanii”, “e neoficial, dar se stie deja, Germania a pierdut razboiul”. 


Intrarea in muzeu arata, si ea, destul de inofensiv.


Este momentul sa mentionez ca, in comparatie cu Auschwitz de exemplu, Dachau este considerat un muzeu mai “bland”, in sensul ca nu s-au pastrat foarte multe relicve. Predomina fotografiile, desenele realizate de prizonieri si marturii ale acestora. 

Fotografie din infirmerie
 
Dulap si zeghe - autentice 

Desigur, exista si… “celebrele” incaperi, pe care le vazusem in filme, despre care citisem, dar in fata carora am simtit ca inghet de spaima. Chiar la distanta de zeci de ani, chiar daca acum nu mai reprezinta niciun pericol pentru nimeni.

Intrarea in camera de gazare
Camera de gazare - interior


Crematoriul vechi - interior

Crematoriul nou - interior
Celula
Grup sanitar
Spalator

Un accesoriu, daca-i pot spune asa, ingrozitor. Intotdeauna pedeapsa era aplicata de doi gardieni, simultan. Detinutul era obligat sa numere loviturile cu glas tare si, daca gresea, primea cateva suplimentar.

Masa de bataie

Oftezi oarecum usurat cand intri intr-un dormitor. Arata mai…. firesc, daca poate arata ceva firesc intr-un asfel de loc.


Dar nu poti uita ce suferinte a vazut dormitorul asta. Despre cate gemete, cate lacrimi, cata agonie din cauza suferintelor si a foamei ar povesti daca ar putea vorbi si daca s-ar gandi cineva sa-l intrebe. Oliver Lustig, fost detinut (la Auschwitz, dar asta nu face diferenta in acest caz), povesteste: 

Am văzut nu puţini deţinuţi care nu s-au lăsat călcaţi în picioare, care au rezistat tuturor loviturilor, păstrându-şi verticalitatea şi care au fost frânţi de SS-işti, în cele din urmă, prin foame. Da, au fost prizonieri care au asistat la exterminarea întregii lor familii şi au continuat să înfrunte cu capul sus nazismul; prizonieri care, supuşi la cele mai infernale torturi, au continuat să-şi păstreze demnitatea, n-au cedat, n-au trădat, dar care, până la urmă, după ani de foame animalică, chinuitoare, dezumanizaţi, au decăzut în aşa grad încât au fost în stare să fure unicul cartof din mâna bolnavilor, a muribunzilor.”

Iesi din cladire nauc. Te uiti in gol. Te opresti in fata monumentului din curte, care este o ilustrare (stilizata) a suferintei.

 
Si citesti, apoi, inscriptia de pe zid.


Nu-ti mai trebuie nici apa.

A doua zi, cand impactul isi mai pierduse putin din intensitate, am mers la Burger King. Si nu ma puteam gandi decat la cat de norocoasa sunt. Ca n-am trait atunci. Ca n-am fost evreica. Si ca mananc linistita un sandvis cald si plin de calorii, pentru care detinutii de la Dachau ar fi fost in stare sa faca moarte de om, cel mai probabil.

Am citit, am vazut, am vizitat. Si dupa toate astea, tot n-am inteles. 

Groapa comuna
DE CE?

luni, 10 octombrie 2011

Opinii (ale voastre) despre idei (ale mele)


Sunt prin preajma, alive and kicking, dar in acelasi timp sunt si:

a) usor (deocamdata) racita. Daca n-am grija, in curand o sa fiu foarte racita. Iar colegii mi-au aruncat priviri sumbre cand am enuntat ipoteza asta azi. Cea mai lejera amenintare a fost "te smulg din pat si te tarasc la birou". Deci e serioasa treaba :D.

b) obosita. Ca urmare a volumului de munca si a zilei libere de 3 octombrie, am lucrat sambata dupa-amiaza schimbul 2 complet. Pana la 23:30. Bonus, cu seful permanent in coastele noastre (ma intreb ce rost mai are sa fii sef, daca sambata seara esti la serviciu). O colega a facut cate-o liniuta pe o bucata de hartie de fiecare data cand 'mnealui venea sa vada "cum merge treaba pe la voi". La sfarsitul programului am numarat 14 liniute. No comment :P

c) (tot) usor lipsita de inspiratie. Pana si geniile mai au momente de-astea :P De fapt, as avea chiar mai multe idei de articole, dar momentan nu ma ispiteste niciunul. Sau, privind partea plina a paharului, toate mi se par la fel de tentante si nu stiu de care sa ma apuc. Nu, de "care-o fi", cum mi-a recomandat o amica, nu tine :)) 

De fapt, daca tot am ajuns sa vorbim despre asta, ce zicet, ma ajutati sa ma decid? Care dintre subiectele de mai jos v-ar placea si-n ce ordine?

1) Experienta a doua concerte sustinute de Michael Bolton, de a-i pune doua intrebari si de a ma uita in ochii lui in timp ce-mi raspundea si aveam senzatia ca timpul a inghetat.

2) O ora, o cafea si o discutie care-a cuprins zeci de ani cu Stela Popescu.

3) Descrierea unei zile de serviciu.

4) Cinci filme pe care le recomand (aici va previn ca sunt genul clasic, preponderent).

5) O vizita in lagarul de la Dachau.

As mai avea si alte idei, dar pentru moment ma rezum la cele de mai sus. Asadar, care sa fie? Si va multumesc anticipat ca ma ajutati sa ma decid ;))

luni, 3 octombrie 2011

Ipostaze ale copilariei


Copilaria arata la fel, indiferent de specia din care facem parte.



Doi dintre ei se balaceau in apa, in toate felurile si, in mod evident, placandu-le sa faca asta. Cel de-al treilea avea alta treaba: se indeletnicea cu scobitul intr-un spatiu stramt si am stat sa-l urmarim pana a scos la iveala obiectul dupa care scotocise.



Demult nu m-a mai induiosat ceva atat de mult :) Si niciunul din zecile de animale pe care le-am vazut la gradina zoologica din Nürnberg (unde va recomand din tot sufletul sa va duceti, daca aveti drum prin zona) nu mi-a daruit un sentiment atat de profund ca ursuletii astia.

Nici macar focile si delfinii, la reprezentatia carora ne-am uitat; intr-adevar, erau foarte dragalasi, dar toate giumbuslucurile pe care le faceau erau la comanda si sub indrumarea dresorilor. Pe cand ursuletii erau spontani. 
Nu le spunea nimeni ce sa faca, nu le dadea nimeni pestisori drept recompensa. Momentul in care prichindelul polar de mai sus a scos capul de dupa piatra cu mingea aia (gaurita) in bot a fost pur si simplu magic.
Imaginea m-a urmarit si in zilele urmatoare, dandu-mi un sentiment de prea-plin sufletesc pe care nu-l mai avusesem de multa vreme.  Si pe care, cu siguranta, nu-l am niciodata cand imi amintesc de propria copilarie.