luni, 21 mai 2018

La pas prin Cetatea Eternă (II)


Am reușit să scandalizez câțiva apropiați și probabil voi continua și cu unii dintre voi când voi spune că... pe mine nu m-a impresionat din cale-afară Colosseum-ul. Pfiu, gata, am zis-o. Acum dacă tot v-am decepționat, sper că veți citi până la sfârșit - măcar să aflați de ce. 

Piazza Venezia a fost cea dintâi destinație turistică unde am ajuns, la doar câteva ore după ce aterizaserăm în Roma. Am văzut emblematicul monument al lui Vittorio Emanuele (cel dintâi rege al Italiei unificate), construit între anii 1911-1935; aveam să-l mai revedem de multe ori pe parcursul următoarelor zile. Impozantă construcție și cu siguranță domină piața, dar - în imediata vecinătate a Columnei lui Traian, a Colosseum-ului și a Forumului Roman, era cam... distonantă. 


Columna lui Traian mi-a pus un nod în gât. Și asta nu pentru că m-ar fi impresionat (cred că mai provoc o dezamăgire cu asta, dar c'est la vie), ci pentru că mama a fost profesoară de istorie. A predat de mii de ori despre ea, cred. Și probabil i-ar fi plăcut să o vadă...


Am studiat-o în repetate rânduri și din toate unghiurile posibile, încercând să identificăm scena sinuciderii lui Decebal. Nici pomeneală, însă, figurile sunt prea multe, prea mici și nu poți discerne ca lumea. 


Am citit pe o tăbliță că în soclul columnei se află urna cu cenușa lui Traian, ceea ce ne-a bulversat un pic, pentru că habar n-avuseserăm de asta până atunci. Am mai privit, ne-am mai minunat și ne-am îndreptat spre Colosseum, încercând să ignorăm zecile de vânzători ambulanți și ”centurionii” care ne îmbiau să facem poze cu ei. 

Nu ajunseserăm încă la el când am văzut mulțimea adunată. Erau sute de oameni, unii păreau că stau la cozi (imense), alții negociau cu niște ghizi, alții umblau bezmetici și dezorientați  de colo colo. Și aici a apărut prima bilă neagră: la Colosseum e un haos total și desăvârșit, pardon de pleonasm. Aveam bilete luate în avans, dar nu am reușit să descoperim pe unde se putea intra dacă aveai bilete deja, nici să găsim vreo casă de bilete unde să ne putem informa. Niște indivizi care aveau ceva ecusoane ne-au agățat destul de repede: ”do you have tickets?”. Da, am zis bucuroși, dar ne-am dezumflat pe dată: cu ”tickets” cu tot, ne aștepta o coadă considerabilă, de măcar două ceasuri, pentru că nu intră decât un anumit număr de persoane la fiecare oră. Biletele noastre nu stipulau niciun interval orar, deci ne-am uitat unul la altul, am băut apă (care se încălzea alarmant de repede) și ne-am scărpinat în cap. 

”Wanna skip the line?”, ne-a îmbiat un ecusonat. Mai întrebi? Soarele ardea puternic și nu eram deloc dispuși să stăm la rând cu orele. Evident, treaba asta cu skip-the-line nu era pe gratis, mai exact trebuia să achiziționezi de la bișnițarii ăia un tur cu ghid. A costat 35 de euro pentru amândoi, dar ducă-se. Ne-a repartizat într-un grup de turiști germani și într-adevăr, după asta am intrat aproape ”ca-n brânză”. 

Eu deja mestecam mătrăgună. Și nu de bani mi-era, cât de haosul de acolo. Statul încasează câteva zeci de milioane de euro anual din biletele vândute la Colosseum; cum de nu gestionează mai bine debandada aia și lasă atât de mult la mâna bișnițarilor? Că de organizat lucrurile mai bine clar ar putea, după cum am avut ocazia să vedem la Muzeul Vatican sau la Villa Borghese, de exemplu. 

Așa stând lucrurile, nu pot spune că am resimțit plenar momentul. Poate și pentru că istoria - în mare parte sângeroasă - a Colosseum-ului exercita o oarecare influență. Nu mă gândeam decât la câte sute de mii de oameni au murit în arena aia, peste care se presăra nisip ca să acopere sângele.


Ce se vede în imagine era ceea ce se afla sub arenă - o serie de încăperi, scări, un fel de structură de bolți încrucișate. Din punct de vedere arhitectonic, este absolut impresionant ce s-a făcut cu aproape 2000 de ani în urmă (construcția a fost finalizată în anul 80 d.Hr.). Colosseum-ul putea găzdui între 50.000 și 80.000 de persoane, a căror intrare la spectacole era asigurată pe baza unor bonuri de ordine, prin nu mai puțin de 76 (!!!) de intrări, la care se adăugau încă patru rezervate pentru nobilii de rang înalt și împărat. 

- Clar erau mai deștepți decât sunt ăștia din ziua de azi, am bombănit eu și tot grupul mi-a dat dreptate.



Liniile trasate cu galben identifică loja împăratului - era chiar pe centru.


Și pentru că nu putea lipsi taman poza-clișeu:


Se împlinise un vis, dar eu eram cam mofluză. Nu fusese chiar ca-n imaginația și așteptările mele. Și poate că am mai fi stat, dar depindeam de ghid să mergem la Forum (care face parte din același ”pachet” ca și Colosseum-ul). Fiorul s-a mai estompat o dată când, dând un ocol, am băgat de seamă cum se efectuaseră lucrările (relativ recente) de renovare.


Cârpeală în toată legea, după cum vedeți. Nu s-au ostenit câtuși de puțin să-i dea o ”patină”, să mascheze cât de cât discrepanța dintre vechi și nou... partea renovată e ca un fel de spanac tuflit în mijloc.

Ieșind, am cumpărat două sticle de apă de la vânzătorii din față (”Trei euro!”. ”Păi parcă erau doi”. ”Doi sunt mai încolo, aici suntem la Colosseum, deci trei”) și am traversat spre Forumul Roman. Dar despre el în articolul viitor, că iar iese ceva la metru.

duminică, 20 mai 2018

Ecourile nunții regale


Mi-am croit planul zilei de ieri raportându-mă în mare parte la nunta din capitala Marii Britanii, despre care cu siguranță știți. Prințul Harry s-a căsătorit cu Meghan Markle, actrița care a interpretat-o pe Rachel în serialul ”Suits”. Previzibil, evenimentul a fost catalogat drept ”nunta anului”, iar bârfele și comentariile au fost direct proporționale. 

Cu toate acestea, cred că n-am mai văzut până acum opinii mai tendențioase și mai rău-intenționate. Nu-mi pot explica de ce unii au acumulat atâta otravă și simt nevoia s-o reverse în capul unui cuplu care nu le-a greșit cu nimic și pe care nu-l vor întâlni cu siguranță niciodată. Am urmărit în direct transmisiunea de la catedrală și tare mult mi-a plăcut. 

Ca să încep într-o notă agreabilă, iată cum s-a văzut de la mine:

- mi-a făcut o mare, mare plăcere să-i revăd pe actorii principali din ”Suits” - în special pe mangafaua de Harvey, recunosc 😃 


(Hai, pun și o poză numai cu el și cu nevasta-care-oricum-nu-mă-interesează).


- Amal Clooney arată atât de orbitor, încât cel de lângă ea aproape a trecut neobservat. George-who?


- Trecând la membrii familiei regale, Kate mi-a plăcut, deși aproape că n-o vedeai de pălărie. Remarcabil e faptul că a mai purtat de două ori ținuta respectivă în public. Ăsta zic și eu statement din categoria ”nu-mi pasă de reguli”.


- Eram sigură că Her Majesty va opta pentru o ținută în culori vii, ca și la nunta lui William. Unele voci susțin că mvai, a exagerat. Ei, ce să povestim. Eu cred că dacă ești Regina Angliei și ai 92 de ani, ți-ai câștigat dreptul să porți ce vrei. Și afară de asta, îi stă chiar bine. 


- Am fost foarte, foarte impresionată de comportamentul Prințului Charles față de mama miresei (care era singură, cam stingheră în marea aia de fețe nobile și deosebit de emoționată). Un mare domn se cunoaște din gesturi mici. Ca de exemplu, gestul de a-i oferi brațul când au mers împreună cu mirii la semnarea certificatului de căsătorie - deși nu exista niciun protocol care să-l fi obligat s-o facă. La ieșirea din biserică le însoțea pe amândouă - soția și proaspăta cuscră, dacă se poate spune așa - într-un tablou care mie mi s-a părut foarte simpatic. Afară de asta, am citit că s-a arătat permanent foarte grijuliu cu ea, la repetiția dinaintea nunții explicându-i personal toate ritualurile și tradițiile care urmau a fi îndeplinite.


Ținând cont și de faptul că a condus mireasa la altar, în ceea ce mă privește și-a spălat păcatele. Știu că părerea mea nu-l interesează din cale-afară, dar am zis s-o exprim. 


- Că tocmai am menționat mireasa 🙂 Mie mi-a plăcut rochia, cât despre voalul de cinci metri, brodat - o capodoperă, în opinia mea. Da, rochia a fost foarte simplă, dar a costat 270.000 de euro. Cu alte cuvinte, dacă voia altceva, cu siguranță și-ar fi permis. Așa a vrut să fie rochia ei de mireasă și cu asta, basta. 



Acuma, dacă e să zic totuși ceva - coafura a fost cam prea lejeră, mă gândesc. Adică pentru voal de cinci metri și tiară cu diamante, nu știu cât de potrivit e stilul ”lejer-dezordonat”. Însă în ansamblu o găsesc a fi fost deosebit de frumoasă.
Și a doua rochie (pentru petrecere) a fost foarte simplă. Și da, mi-a plăcut și aia.


Ziceam la începutul articolului de bârfe, de fapt ce zic eu bârfe - găleata de lături vărsată în unele medii, în special la adresa ei. Vai e pistruiată și de fapt și urâtă, vai sigur l-a îmbrobodit pe Harry (care n-a vrut să-i ceară să semneze contract prenupțial), vai rochia ei nu se ridică la înălțimea momentului, vai nu se compară cu Kate. Asta din urmă pune capac. Cum adică, nu se compară? Dar de ce trebuie să le compari? O să compare și copiii pe care-i vor avea cu cei ai lui William și Kate? Nu m-ar mira deloc. 

Probabil că Harry ar fi trebuit să le ceară binecuvântarea păreriștilor de Internet. Oh, dar cum de și-a permis să n-o facă?
Ah, altă aiureală: ”rezistă maxim cinci ani împreună”. Serioooos? Habar n-am cine se cred unii, pe cuvânt.

La final, ceea ce rămâne e ceea ce spun ochii lor 🙂


Nu pot încheia fără să menționez muzica - ambele coruri au fost extraordinare, iar violoncelistul aproape mi-a adus lacrimi în ochi.

Casă de piatră, Altețele Voastre 🙂 

marți, 15 mai 2018

Midlife crisis scrie pe mine


Dacă nu vă povestesc acum, n-o să pot dormi. Și după ce citiți, o să vedeți de ce e musai-obligatoriu-vital să dorm.

Pe scurt așadar, azi o colegă a avut un mic accident. Nimic grav, s-a împiedicat și-a căzut, din fericire fără a se răni serios și pentru astfel de situații avem un protocol întreg: cabinet medical, control sumar făcut de către cineva care-a absolvit un curs acreditat de prim-ajutor și completarea ultra-amănunțită a unui raport: datele persoanei, cum s-a întâmplat, ce urmări sunt, au fost / n-au  fost martori șamd. Mă duc eu cu femeia la cabinet, i se aplică o pungă de gheață pe genunchiul între timp tumefiat și se purcede la întocmirea raportului. 

- Vârsta? o întreabă tipa care scria cu râvnă.
- 54, răspunde colega.
- Wow, arăți foarte bine, felicitări. 
(Așa și e, mai mult de 44-45 nu i-aș fi dat). 
- Mulțumesc, zice, sunt bunică deja. 
Oh, ce minunat, se extaziază cealaltă și se întoarce spre mine: 
- Și tu? Ești și tu bunică?

Stop-cadru, mandibula migrează cu repeziciune spre sud, ochii se cască laaaaarg. Next level m-a lovit direct în plex.  Adică eu credeam că sunt încă la stadiul ”ai copii?”, ca să mă-nțelegeți.

Așa, acum pot să mă duc la culcare. La vârsta mea nu se cade să stau prea târziu, știți 🙄 Următoarea postare va fi de la Muzeul Antipa, cu peronul pe partea dreaptă.

duminică, 13 mai 2018

Fără titlu


Astăzi - de Ziua Dorului, cică, deși aspectul nu prezintă mare importanță în ce mă privește - mie nu mi-e dor, mi-e doar amar. 

Oameni buni, nu aduceți copii pe lume dacă nu sunteți pe deplinul deplinului și cu desăvârșirea desăvârșirii convinși că-i veți iubi necondiționat, că-i veți sprijini, că-i veți ocroti și învălui cu dragoste și că vor fi cele mai importante ființe din lume pentru voi. 

Atât. Simțeam nevoia să spun asta. 

joi, 10 mai 2018

La pas prin Cetatea Eternă (I)


M-am întors de câteva zile de la Roma și, cu toate că nu pot spune că aș reveni acolo mâine, mă bucur foarte mult că am ajuns în sfârșit să o cunosc și îi port o amintire frumoasă.
Știu că n-am încheiat (nici acum!) serialul american. Îl voi continua, desigur - nu am nicio intenție să-l las de izbeliște, de-ar fi și numai pentru că nu am povestit încă nimic despre Las Vegas - dar va fi pus oficial ”on hold” până termin cu Roma. Am observat că pe măsură ce trec săptămânile, emoțiile și amintirile se estompează (fapt cât se poate de previzibil, de altfel) și nu vreau să se întâmple asta din nou. 

Așadar, Roma 🙂 Nici nu-mi mai aduc aminte de când îmi doream să o văd; îmi pare că dintotdeauna. Am citit ”Agonie și Extaz” și ulterior o carte care analizează Capela Sixtină, cu ochii împăienjeniți; atât de mult voiam să ajung să văd cu ochii mei Pietà, Moise, picturile lui Michelangelo, să mă plimb pe străduțe, să arunc monede în Fontana di Trevi, să merg la Vatican... În fine, clișee turistice, s-ar putea spune - dar fiecare dintre acestea era important pentru mine, mă documentasem, citisem, știam cine a fost Bernini, nu mă duceam la Roma ca musca la arat. 

Dacă mi s-ar cere să descriu capitala Italiei în două cuvinte, aș spune că e fermecătoare și zgomotoasă. Niciodată n-am văzut atâția oameni la un loc, niciodată n-a trebuit să-mi fac de-atâtea ori loc dând din coate, niciodată n-am auzit atât de multe limbi străine vorbite simultan (ca la un fel de Turn Babel al zilelor noastre) și cine crede că e dificil de șofat în București, ar trebui să vadă cum e traficul în Roma. Eu n-aș conduce nici 30 de metri sau ce zic eu, nici măcar 10. Sunt enorm de multe mașini, încă și mai multe scutere, iar turiștii se scurg în valuri pe străduțele adesea foarte înguste. Trotuarele sunt neîncăpătoare, de multe ori oamenii circulă pe carosabil. Nu am văzut prea multe biciclete, însă. Ceea ce m-a surprins a fost că am auzit foarte puține claxoane și niciun șofer înjurând. La cât de temperamentali sunt italienii, chiar m-am mirat.

E posibil însă ca explicația să fi fost una cât se poate de prozaică: prezența masivă a poliției. Nu exagerez cu nimic spunând ”masivă”. În viața mea n-am văzut atâta poliție la un loc (poliția comunitară, poliția națională, Carabinierii și armata), practic tot centrul turistic al Romei și Vaticanul erau pline de poliție. La intrarea în bisericile papale (adică în cele în care slujește Papa), la Muzeul Vatican și la Colosseum erau puncte de control cu detectorul de metale, ca la aeroport. 
Pe de-o parte, asta-ți inspiră siguranță. Pe de alta, te face să întrebi ce se întâmplă. O fac doar din prevedere? Sau se află sub un înalt grad de risc?



Ca-n orice locație cu mulți turiști, era plin de vânzători ambulanți. Ce nu vindeau! Selfie stick-uri, acumulatoare pentru baterii, poșete ”de firmă” contrafăcute, eșarfe, pelerine de ploaie și umbrele, apă (un euro sticla de 0,5 litri, dar nu mai faci mofturi când stai de-o oră la coadă la intrarea în Colosseum, în plin soare), evantaie, șepci la suprapreț... Și erau mulți, foarte mulți, practic săreau pe tine de cum apăreai în perimetru și se băgau imediat în sufletul tău. 
- Hey, man, how are you today. Wanna buy this? This is great stuff, I tell ya. Come on man, this is cool. Speak to me, man. Wanna have it? Only 10 Euro, man.
Îi refuzai politicos, unii se retrăgeau imediat, alții se mai țineau după tine, dar tot te lăsau în pace până la urmă. Și aici cred că avea poliția un rol important. Eu m-am ales și cu o înjurătură la Vatican. În poloneză, după ce replicasem cu un ”no, thank you” la o ofertă de-a cumpăra nici nu contează ce. 

Aerul vetust al Romei este unul autentic: exact așa te aștepți să fie Cetatea Eternă. La tot pasul dai peste șantiere arheologice, multe dintre ele cu vizitatori 🙂 perfect integrați în peisaj. Cine-a spus că Roma este un uriaș muzeu în aer liber nu a exagerat deloc.



 S-a compus inclusiv un poem simfonic despre ei: pinii din Roma.


Mi-a plăcut. În cele șase zile petrecute acolo, am văzut-o pe îndelete (inclusiv în afara centrului turistic), am mâncat bunătăți (revin cu povestea pe tema asta), mi-am împlinit visul de-a vedea obiectivele menționate la începutul acestui articol, am luat o infimă părticică din Roma cu mine. Cine știe, poate ne vom revedea cândva...  🙂