miercuri, 28 septembrie 2016

Mostre din viața în Germania (II)


Au mai trecut câteva săptămâni de la precedenta postare pe subiect, am mai avut parte de niște experiențe care ar merita să fie menționate. Nu sunt noutăți pentru mine, dar nu știu de ce, în ultima vreme le prețuiesc mai mult și sunt în egală măsură mai uimită și mai recunoscătoare pentru fiecare dintre ele. 

1. După cum știți, port ochelari. În absența lor ar fi o problemă inclusiv să merg slobodă pe stradă, cât despre alte activități cum ar fi lucrul la calculator sau condusul - nici pomeneală. Drept pentru care, în afara controlului anual la care merg, mi-am mai luat o măsură de precauție: am încheiat o asigurare, oferită de centrul de optică unde mi-am făcut ochelarii. Concret, plătesc 10 (zece) euro pe an. Dacă mi-ar fi crescut dioptriile în primii doi ani după încheierea asigurării, aș fi primit de la ei o pereche nouă de ochelari, cu exact același tip de lentile, dar adaptate la necesitățile mele din momentul respectiv. Cei doi ani au trecut fără ca eu să am nevoie de alți ochelari (thank God, într-un timp mă cam speriasem că-mi tot creșteau dioptriile), deci nu am putut profita de această ofertă. Pe de altă parte, independent de asta, în asigurare este inclusă o pereche gratuită de ochelari cu lentile din sticlă, dar cu aceleași dioptrii pe care le am la ochelarii obișnuiți. La fiecare doi ani pot primi gratuit o pereche de ochelari, tot ce trebuie să fac fiind să solicit asta, în baza asigurării.
Sigur, ochelarii gratuiți nu sunt la fel de frumoși precum ceilalți (ai mei cei de zi cu zi sunt cu ramă pe fir, cu lentile din plastic, subțiate și cu heliomat). Ochelarii de rezervă sunt cu ramă obișnuită și lentile de sticlă, nesubțiate și fără heliomat. Însă reprezintă un backup semnificativ și foarte important, pentru cineva care în absența ochelarilor are o vedere comparabilă cu a unei cârtițe în plin soare :D 
Și asta, cum spuneam, pentru zece euro pe an. 
În altă ordine de idei, acum câțiva ani omul voia să-și ia alte rame. Cele pe care le avea îi plăceau, dar cu trecerea timpului își pierduseră luciul și nu mai arătau la fel de bine. La centrul de optică (același unde merg și eu) s-a bucurat să afle că aveau ramele respective pe stoc. A vrut să le cumpere imediat, însă ”vi le oferim gratuit, în semn de mulțumire pentru faptul că ne sunteți client vechi și pentru încrederea acordată”.
Fără alte comentarii :)

2.  De ceva vreme am abonament la biblioteca din oraș. Acum vreun an a fost implementat un sistem de rezervare a cărților dorite. Te loghezi pe site-ul bibliotecii cu numărul de permis și poți rezerva cartea pe care o dorești (dar, pentru ca rezervarea să fie posibilă, cartea trebuie să fie împrumutată cuiva, altfel spus - indisponibilă în momentul respectiv). În momentul în care este returnată, e rezervată pe numele tău timp de o săptămână și primești o notificare scrisă în acest sens, din partea bibliotecii. Serviciul ăsta costă un euro (pentru fiecare carte rezervată). Mie mi se pare de foarte mare ajutor - dacă-mi doresc o anume carte mă duc la sigur să o împrumut, nemaiexistând riscul să fie dată și să mă fi dus degeaba.

Și, cu toate că nu s-ar încadra neapărat în subiectul postării, nu pot să nu menționez faptul că unele concerte ale lui Zubin sunt transmise fie în direct pe diferite platforme online, fie înregistrate, la televizor. Deocamdată numai în Germania, Austria și Elveția. Să mai spun cât de bucuroasă sunt pentru orice ocazie care mi se oferă de a-l vedea și audia, fie și numai din fața unui ecran? :)

duminică, 25 septembrie 2016

Șase ani de la cea mai frumoasă nuntă


... adică nunta mea :) Iar motivul pentru care este și va fi cea mai frumoasă e, desigur... faptul că a fost a mea. Asta o face unică, irepetabilă și cea mai frumoasă :)

A fost frumos, minunat, n-aș înlocui-o cu nicio altă nuntă. Spun asta pentru că, recunosc, uneori îmi mai dau târcoale gânduri răzlețe, mai ales când mergem la alte nunți - noi n-am avut de-aia, de-aia sau de ailaltă. Nu-s mândră de gândurile astea, dar pe de altă parte, cum vin, așa se duc. Nu trebuie decât să-mi amintesc, să privesc pozele și imaginile filmate, ca să mi se facă pielea de găină și să mi se împăienjenească privirea: ”ce frumoasă a fost nunta noastră!”. 


Eu am strălucit, probabil am fost mai frumoasă ca oricând până atunci și ca oricând de-atunci încolo. Pentru că eram fericită, pentru că mirele era (și continuă să fie) singurul om alături de care viața avea sens, pentru că eram înconjurată de oameni dragi, pe care mă bucuram să-i am acolo, cu mine.

Mi-e dor de rochia mea. E suficient să o evoc pentru a o simți din nou pe mine. N-a fost de la Demetrios, așa cum visasem cândva să am. Însă a fost a mea, în toate sensurile posibile.  


(Vreo două sau trei dintre pozele astea au mai fost puse pe blog mai demult, dar nu rezist tentației de-a le mai pune o dată. Nostalgii, deh:) )





Acum șase ani la ora asta, eram în plină petrecere - de fapt, se cam apropia momentul ”s-a furat mireasa” :)) Mă gândesc la asta și cu duioșie, dar și cu un soi de tristețe - unul dintre protagoniști a fost o prietenă de-a mea, care pentru mine a încetat să existe, între timp. Așa a fost să fie. La vremea respectivă ne-am distrat extraordinar - ”răpitorii” voiseră inițial să mergem la un bar, unde, văzând că e rost de mireasă furată, ni s-a pretins consumație minimă de 50 de RON de persoană :)) Ce vorbești, Franz? I-am lăsat în plata Domnului și ne-am dus într-un părculeț din apropiere, unde ne-am dat în balansoare și ce-am mai râs...


Potop de amintiri și de momente frumoase :) Primul dans - pentru care exersasem câteva săptămâni cu dumnealui jupânul, orientându-ne după filmulețe de pe Youtube -, dansul cu tata, ”suita” de hore moldovenești cu dedicație din partea tarafului pentru mireasa moldoveancă, dansul cu socrul meu (aoleo, ce bine știe să danseze pe muzică populară, m-a învârtit de nu mai nimeream la final care-i stânga și care-i dreapta, dar am făcut față onorabil :D), ”Brașoveanca” (mie-mi place foarte mult și mă pomenisem fără partener, că omul nu știa s-o danseze și-n niciun caz nu era dispus să învețe în clipa aia, iar tata a fost pe fază, apărând imediat lângă mine și luându-mă la joc), momentul în care m-am dus cu mama la toaletă să ne refacem amândouă machiajul, tortul adus pe ”Radetzky March”, așa cum îmi dorisem... și multe altele pe lângă...

Da, am avut cea mai frumoasă nuntă din lume. Sunt recunoscătoare și mă simt foarte, foarte norocoasă :)

vineri, 23 septembrie 2016

Salată de weekend (VII)


Hai că demult n-am mai făcut o salată, să ne alimentăm sănătos, propun :D 

1) Lume, lume. Să vă povestesc realizarea zilei. Ba nu, a săptămânii. Dar stai, ce vorbesc eu - a lunii! (Realizarea anului rămâne deocamdată cetățenia germană, dacă nu înfăptuiesc un ou mai mare în cele câteva luni rămase din 2016). Darrrr, să ne întoarcem la măreața faptă de azi: am fost la service. Eu. Singură! Pfiuu, nu-mi vine să cred că scriu asta :))) Pasămite alaltăieri, aflându-mă în drum spre serviciu, s-a aprins un martor de bord, mai exact cel referitor la presiunea din pneuri. De prisos să vă spun că m-au trecut șapte ape, mă apucase tremuratul și-n jurul capului cred că aveam o aură de semne de întrebare multicolore și agitându-se isteric: ”ce mă fac???? ce mă faaaac????”.
Se mai întâmplase asta cu vreo doi ani în urmă, dar atunci era jupânul acasă, a dus mașina la verificat și s-a dovedit că pneurile n-aveau nimic, doar senzorul o luase razna din motive numai de el știute (și a fost resetat la service). Erau deci șanse mari să fie și acum la fel, dar... dacă nu? Dacă totuși se pierde presiune pe undeva? Dacă într-o zi-două găsesc roțile fleașcă? Dacă se întâmplă ceva pe drum? Dacă... ? (V-am mai zis că-s panicoasă ca o babă, nu?). Și evident, omul nu e acasă.
Inima-ntre dinți și hai la service. E foarte aproape de casă (vreo 5 kilometri), dar se putea să nu se rătăcească femeia? Norocul ei că a găsit unde să întoarcă :)) Ajung la service, explic, vine un flăcău căruia îi dau cheia și duce mașina în hală, pe rampa de verificare. Aștept, încerc să-mi compun o privire inteligentă (la urma-urmei mi-am dus singură mașina la service, nu-i puțin lucru :D), peste vreun sfert de oră vine omul și-mi dă cheia. ”E-n regulă”, zice, ”se pierduse presiune la toate cele patru pneuri în mod egal, dar am pompat aer și s-a rezolvat”. Dau din cap cu demnitate, sper că-ntre timp am reușit să compun figura inteligentă de care spuneam, plec. Și nici nu mă mai rătăcesc, yey. Jupânul se miră, dar conchide că o posibilă explicație ar putea fi scăderea bruscă a temperaturii (de la 30 de grade la 15, deci exact la jumătate, în doar o zi). Gata, am făcut-o și pe asta. Sper să nu mai am nevoie prea curând. 

2) Am primit buletinul. Înștiințare venită prin poștă, mă prezint la biroul indicat, nu mai e nimeni la rând, bună ziua-bună ziua, mă identific cu pașaportul, vă rog să verificați dacă datele sunt corecte, semnați aici, la revedere. Nu cred c-a durat mai mult de două minute. Ce să zic, îmi place cum arată mutra mea pe micuțul card în culoarea oului de rață și cu multiple holograme, pe care scrie Bundesrepublik Deutschland. Să-mi fie de bine, zic! :)

3) Am asistat, din fericire doar de pe margine, la o mostră de rafinament sadic a lui Musiu Șarl. Pasămite avem un client nou pentru care vom presta servicii complete de Customer Care și logistică și care este deosebit de pretențios. A fost formată o nouă echipă care va lucra doar pentru acest client, compusă din colegi de-ai noștri. Eh, și-avem o farfuză plină de aere și pretenții, care de la bun început a clămpănit, peste tot și-n gura mare, că ea nu vrea, domnule, să lucreze pentru clientul respectiv. Că e greu, că nu-i place, că nu vrea. N-o întrebase nimeni, dar a ținut să facă acest aspect cunoscut. Mai nasol a fost că s-a exprimat în termeni nu tocmai politicoși, în prezența unor reprezentanți ai clientului respectiv. Inclusiv Musiu Șarl era de față, nici nu vreau să-mi imaginez cât de penibil s-o fi simțit. Dar n-a crâcnit, nu i-a spus nimic (deși era un caz pentru care se justifica un avertisment oficial) și-n continuare s-a purtat normal cu ea. O fi iertat-o pe proastă, ne-am spus noi, mirându-ne de generozitatea lui în fața unei asemenea obrăznicii. 
Asta a fost acum o lună. Alaltăieri s-a anunțat componența echipei desemnate pentru clientul respectiv. Intuiți, nu? :D Farfuza face parte din echipă :)) Șoc, proteste, bocete :D ”De ce eu, de ce m-a luat pe mineeee?” De toantă ce-ai fost, ne gândim noi. Mda, Musiu Șarl a găsit pedeapsa perfectă pentru nesimțirea ei și pentru situația în care l-a pus. Nu i-a reproșat niciodată faptul că s-a exprimat în termeni gen ”rahaturile astea simandicoase” de față cu reprezentanții clientului, dar a articulat-o la punctul sensibil. Sunt trei variante: ori se dă pe brazdă și lucrează cum trebuie (puțin probabil), ori demisionează, ori  face treabă de mântuială - ceea ce va fi motiv de concediere. Oricum ai da-o, win-win. Musiu Șarl a pedepsit-o rafinat și fin. Ca un bisturiu de fin. 

4) V-am mai povestit că prea-iubita și fosta mea colegă, Insipida Somnoroasă, a ajuns team leader la altă secție de la noi, unde nu are parte de feedback tocmai pozitiv de la șefa ei :D Eh, ieri am sporovăit nițel în pauză și era cam opărită. Mai mulți colegi pe care-i avea în subordine au cerut să fie transferați la altă echipă, fiindcă nu se înțeleg cu ea. Vai, dar ce noutate mi-ai spus, nici nu-mi pot imagina cum se poate întâmpla așa ceva :)), m-am gândit eu, amintindu-mi de cei aproape 3 ani în care mi-a făcut nervii chisăliță. După cum se vede, năravurile vechi rămân constante. 

Așa, deci v-am povestit că am fost singură la service? :D

miercuri, 21 septembrie 2016

Dialoguri conjugale


Eu și dumnealui jupânul beneficiem de avantajul că, pe lângă faptul că avem și unele hobby-uri comune despre care putem vorbi, ne găsim aproape întotdeauna ceva de sporovăit, inclusiv în contexte și pe teme inedite. Așa a(m) fost de la început și asta nu s-a schimbat în cei aproape 12 ani de când ne cunoaștem. 

După o vizită conjugală într-un weekend - a lui, de data asta - plecăm fiecare la treaba proprie. Eu pe plantația binecunoscută, el în localitatea unde are serviciul și cea de-a doua locuință. Profităm de avantajele tehnologiei și vorbim la telefon în timp ce suntem amândoi la volan, sănătate și zile senine cui a inventat Bluetooth. 
- Așa, deci să nu uiți să-ți faci programare la dentist pentru controlul periodic.
- Nu uit, zic, contemplând un tractor care mergea cu 20km/h și-n spatele căruia participam de nevoie la raliul melcilor. 
(Între timp evident c-am uitat, hm).
- Nu mai ești la doctorul P., nu?
Oftez melancolică. Doctorul P. a fost primul meu stomatolog în Germania și, pe lângă faptul că semăna scandalos de bine cu Alain Delon, era și posesorul unei voci absolut seducătoare. Putea să-mi citească din cartea de telefon sau să-mi descrie cu lux de amănunte ce instrumente folosește pentru un tratament de canal, că nu m-ar fi deranjat deloc - ba dimpotrivă :D
- Nu mai sunt, se ocupă numai de implantologie de vreo doi ani. Acum sunt la dr. Lang. 
- Lang nu era un personaj din ”Ion” de Rebreanu?
Mă concentrez să-mi aduc aminte, în fond am luat 9,75 la bacalaureat cu romanul modern al lui Rebreanu. Mândria mea e-n joc.
- Nu cred, mai degrabă din ”Răscoala”. 
- Nici vorbă! Roza Lang o chema și era soția notarului, aia care-a avut o aventură cu Titu Herdelea. 
Mda, Greto, bravo ție. Poate n-ar strica să mai dai o dată bacalaureatul. Mai evocăm niște personaje din celebrul roman și-mi împrospătez memoria ruginită. Reflectez câteva clipe, după care am o revelație și mă pufnește râsul. 
- Uită-te și tu la noi, zic. Fiecare în mașina lui, în drumul spre serviciul său din Germania... și vorbind despre ”Ion” de Liviu Rebreanu. 
- Corect, într-un fel e ca atunci când am venit de la expoziția aia...

... în vara lui 2005, Muzeul Național de Artă al României găzduia expoziția temporară ”Umbre și Lumini. Patru secole de pictură franceză”, pentru care fuseseră împrumutate 77 de tablouri de la marile muzee din Paris. Niciunul dintre noi nu e cunoscător în domeniu, dar am vizitat expoziția și ne-a plăcut, în special partea impresionistă. N-am priceput de ce o mușama cu pătrățele albastre era expusă ca fiind operă de artă modernă, însă cum spuneam, suntem profani (și niște azini, vorba lui Caragiale). Am plecat de acolo sub impresia tablourilor de Monet și Degas (pe care ne-am dus să le mai vedem o dată înainte de-a pleca, pentru a nu rămâne cu amintirea antemenționatei mușamale). 

Seara urma să ajungem acasă la jupân și am luat trenul. Un personal hiper aglomerat, plin de călători de factură cel puțin pestriță. Navetiști blazați, țărani încărcați de papornițe de rafie și mulți rromi care jucau cărți și mâncau semințe de floarea-soarelui, aruncând evident cojile pe jos. În câteva minute se formase un adevărat covor de coji, pe podeaua oricum atât de murdară încât se putea doar specula culoarea inițială.

Nu am găsit nicăieri locuri - și poate nici n-ar fi fost de dorit, având în vedere că nici banchetele nu mai fuseseră spălate din timpuri imemoriale - așa încât ne-am așezat pe scări, trenul fiind din acela cu două nivele.
Ne uitam la țiganii care jucau cărți, vorbeau tare și scuipau cojile de semințe pe jos și vorbeam despre experiența de care avuseserăm parte în ziua aceea. Despre culorile din picturile lui Monet, despre liniile aparent fără sens, în realitate deloc întâmplătoare, din schițele lui Picasso. Despre expresivitatea portretelor lui Cézanne, despre litografiile lui Toulouse-Lautrec.

Un călător râde zgomotos și vulgar, se pare că a câștigat la jocul de cărți. Ne readuce în realitate și privim peisajul insalubru din jurul nostru. 
- Incredibil. Stăm pe jos, în aerul sufocant dintr-un tren mizerabil, înconjurați de oameni care scuipă coji de semințe pe podea.... și noi vorbim despre Monet și Picasso. 

QED, s-ar putea concluziona :) Așa eram, așa suntem. Putem vorbi despre orice, aproape oricând și aproape oriunde. 

luni, 19 septembrie 2016

Oktoberfest în cifre


Zici ”toamnă în Germania”, zici Oktoberfest. E probabil una dintre cele mai mari serbări populare din lume și interesul suscitat este pe măsură: anul trecut au fost peste 6 milioane de vizitatori și se estimează că la ediția de anul acesta numărul va fi și mai mare. 


Dar și prețurile sunt pe măsură. De fapt nu, mai corect ar fi să spun că prețurile întrec măsura și sunt de-o obrăznicie care, în umila-mi opinie, depășește lejer granițele bunului simț.

Păi hai să vedem concret, cu niște cifre, despre ce vorbim aici. 

- Un Maß (adică o halbă de bere de un litru) va costa anul ăsta între 10,40 și 10,70 Euro. Anul trecut fusese 10,10 Euro. A crescut cotația hameiului la bursă, observ :)) În mod normal, un litru de bere e-n jur de 1,50 Euro. Dar deh, dacă o bei într-un cort hiperaglomerat la Oktoberfest... pățești plătești. S-a calculat că într-o secundă se vând cinci litri de bere. Anul trecut cică s-au băut în jur de 7,5 milioane de litri. Faceți voi calculul dacă vreți, eu nu cred c-aș nimeri să scriu cifre așa de mari :)))

- Da' poate nu vrei bere, poate vrei să te hidratezi simplu și natural, cu apă. Îți spun eu, tot mai bine bei bere. Nu de alta, dar un litru de apă costă în medie 8,27 Euro. Doriți o limonadă? 9,04 Euro, aproximativ. Cum spuneam, mai bine bere. Măcar știi o treabă (și oricum, doar nu te duci la Oktoberfest ca să bei apă, serios acuma). 

- Vă e foame? Avem covrigi mari, la 5 Euro bucata. Adevărul e că merg minunat cu bere, nimic de comentat aici. Mă rog, e drept că sunt destul de mari ei, covrigii, da-n restul anului îi cumperi cu maximum 2 Euro. Turta dulce are preț oarecum mai normal (3,50 Euro), însă probabil tocmai ca să se cumpere, totuși. Că nu mănâncă nimeni turtă dulce la bere. Și covârșitoarea majoritate bea bere. 

Site-ul de pe care am luat cifrele astea face și un calcul estimativ pentru o noapte petrecută în München în perioada Oktoberfest. Calculând așadar costul cazării, mâncarea, berea :D, un abonament de zi pe mijloacele de transport în comun și un Dirndl (costumul tradițional bavarez), suma ajunge la 447 Euro. Ok, poate renunți la Dirndl (deși e unul dintre elementele definitorii ale Oktoberfest-ului), dar nu scutești decât 150 de Euro. 

Obrăznicie, cum spuneam. Cu toate astea nu pot să neg faptul că, dacă aș locui în apropiere de München, aș merge cu siguranță. E ceva atât de frumos, atât de tradițional, atât de autentic, încât mi s-ar umple sufletul de bucurie să mă aflu acolo. Sunt convinsă că ar fi o experiență pe care n-aș uita-o niciodată. Și sigur n-aș bea eu un Maß, n-o să fiu în stare să beau un litru de bere dintr-o dată în viața asta. Dar un Radler de 0,5, ehei... 

Și la final, o picanterie: chelnerițele de la Oktoberfest pot duce simultan 12 Maß-uri (câte șase într-o mână). Pare imposibil, dar au o tehnică anume de-a ține halbele. Priviți! :)


Vă dați seama ce imagine oferă o tânără frumușică, îmbrăcată în Dirndl, cu 12 litri de bere în mâini? Trebuie să fie visul oricărui bărbat! :))

miercuri, 14 septembrie 2016

O copilă, o voce, un vis, un ocean de emoții


În seara asta aveam de gând să vă povestesc despre niște dialoguri conjugale oarecum neobișnuite, nota de inedit fiind dată de contrastul dintre ”unde ne aflăm” și ”despre ce vorbim”. Însă de vreo oră nu mai fac altceva decât să o ascult pe Laura Bretan, fata în vârstă de 14 ani despre care sper din toată inima că voi afla mâine că este câștigătoarea ediției de anul acesta a concursului ”America's Got Talent". 

Auzisem despre Laura tangențial, ca urmare a participării ei la ”Românii au Talent”, unde și-a adjudecat trofeul. Dar mărturisesc sincer că n-o ascultasem. Habar n-am de ce, n-am avut un  motiv anume, pur și simplu cred că mi-a trecut cumva pe lângă urechi. O copilă de 14 ani care cântă incredibil muzică de operă. Mno bine, la momentul respectiv n-am fost curioasă. În fond, la concursurile de felul ăsta au fost atât de mulți care-au interpretat astfel de muzică... Apoi am auzit că va participa la emisiunea similară din Statele Unite și, nu tocmai surprinzător, au apărut comentariile răutăcioase ale unor compatrioți. ”Vai, dar dacă a câștigat în România, de ce-i mai trebuie să se ducă și-n America?” Nu am dat atenție. Acum, după ce de vreo oră nu mai fac altceva decât s-o ascult iar și iar, calific respectivele comentarii drept niște meschinării mizerabile. Și spun, slavă Domnului că Laura a ajuns la ”America's Got Talent". Pentru că acum o știe o lume întreagă, iar miracolul vocii ei face înconjurul Pământului. 

Nu știu ce-aș mai putea spune, serios. O ascult pe copila asta cântând arii de Puccini și parcă sunt în altă lume. Opera a fost prima mea dragoste și-ntotdeauna îmi va bate mai tare inima pentru ea. Dar nu mă pot numi nici pe departe o cunoscătoare. Nici măcar un ascultător avizat nu sunt, ci doar unul pasionat. Însă exact asta e ideea: Laura nu cântă pentru criticii muzicali. Laura cântă pentru toți oamenii care ascultă cu sufletul, care se pot abandona muzicii, care pentru câteva clipe pot uita de toate, lăsându-se purtați de vraja unei voci deopotrivă pasionale și pline de candoare. 

Mă exprim prea siropos? Sunt (prea) exaltată? Posibil, nu vă contrazic. Dar nu pot altfel, cel puțin nu acum, când sunt atât de impresionată. Dacă Laura ar fi în fața mea, m-aș înclina în fața ei și-apoi aș lua-o în brațe. Cum se poate să îndrăgești o persoană după ce ai ascultat-o cântând câteva minute? 

I s-a reproșat că stilul ei de-a cânta este excesiv de emoțional. ”Nu asta așteptăm de la o fată de 14 ani, așteptăm puritate și inocență”, a plescăit doct o soprană, pe numele ei Catherine Bott. Ați auzit de ea? Nici eu. Well, eu nu-mi pot imagina cum poți cânta o arie dintr-o operă de Puccini cu inocență. Cânți despre iubiri neîmplinite, dezamăgiri, iluzii destrămate, gelozie și intrigi (era vorba despre aria ”O Mio Babbino Caro”, din opera ”Gianni Schicchi”, interpretată de Laura în finala competiției). Cum ar putea fi trăirile astea exprimate cu inocență? Ce poate fi inocent și pur în gelozie? Dar mă rog, e părerea doamnei Bott, s-o poarte sănătoasă (și cu inocență, na).

Acestea fiind spuse vă las cu 3 clipuri, n-am putut renunța la niciunul. Dacă nu le-ați urmărit încă, vă invit să o faceți. Vă pot promite că timp de câteva minute veți uita de toate. 

1) Prima audiție a Laurei la ”America's Got Talent". Mel B (ex Spice Girls) a apăsat butonul auriu (Golden Buzzer), prin care a trimis-o pe Laura direct în semifinalele concursului. Așa m-a emoționat, așa m-am bucurat de bucuria ei... :)




2) Laura interpretând ”Pie Jesu” (parte componentă a unui recviem) în semifinale.




3) ”O Mio Babbino Caro”, cea din urmă apariție a Laurei în concurs.



Rezultatele se vor afla la noapte, când se va anunța votul publicului. Cum spuneam la începutul postării, sper să câștige trofeul. Nu cred că are nevoie de el pentru carieră, nu după expunerea de care-a avut parte, dar pentru sufletul ei sunt convinsă că e foarte important. Și, pe de altă parte, premiul este deosebit de consistent. 

Baftă, Laura! Mă duc să te mai ascult o dată... și după aceea, foarte probabil încă o dată... :)

Update, ora 05:05. 
N-a fost să fie. Îmi pare tare, tare rău. Dar călătoria Laurei abia acum începe. Amărăciunea de azi se va topi în zorii de mâine.

luni, 12 septembrie 2016

De vreți să fiți alergați, pe Nazeem să-l contactați


Cu aproape doi ani în urmă am scris o postare care, iată, și-n ziua de azi mă bântuie atrage pe umilul meu blog spirite evoluate. 

Sunt electrocutată de respect și cutremurată până-n adâncurile abisale ale făpturii, așa încât nu mai lungesc vorba (o să mă suspectați c-am prizat aracet, nu de alta) și vă prezint unul dintre diamantele coroanei comentariilor de pe blogul aici de față.


Dr. Nazeem se numește prea-luminatul (ptiu, era să scriu ”străfulgeratul”) și cuvântează astfel:

”Te duci printr-o perioadă grea în viața ta chiar acum și aveți nevoie de un ajutor divin într-o soluție de durată?
E-mail-mă la drnazeemspelltemple@gmail.com dacă tu știi că se confruntă cu aceste soarta de mai jos;
(1) Îți place fosta ta?
(2) Sunt ai mereu coșmaruri?
(3) Doriți să fie promovat la locul de muncă?
(4) Vrei femei / bărbați aleargă după tine?
(5) Vrei un copil al tău?
(6) Vrei să fii bogat?
(7) Vrei soțul / soției să fie a ta pentru totdeauna?
(8) Aveti nevoie de ajutor financiar?
(9) Doriți să recupereze banii pierdut?
(10) Vrei să opriți divorțul?
(11) Vrei un divorț?
(12) Vrei orice dorință să fie acordat de cineva?
(13) vraja a concepe un copil de sarcină nevoie?
(14) Ești constatare este dificil de a câștiga un caz în instanță?
(15) Vrei să opriți căsătoria sau relația ta sau pentru a rupe.
(16) Vrei să se căsătorească cu partenerul dumneavoastră cât mai curând posibil?

Din nou, adresa mea de e-mail este drnazeemspelltemple@gmail.com

Contactați-mă imediat la toate problemele tale și de a rezolva situația într-o chestiune de zile.
DR. Nazeem ...”.

Așa, acum ce ziceți de puțină analiză pe text? :D 

- Nu, nu-mi place fosta mea. Nici măcar nu am una, păcatele mele cele mari și grele. Dar Dr. Nazeem pare să știe mai multe decât mine. Cred că mă îngrijorez.

- Nu, nu vreau să alerge nimeni după mine. Ce-s eu, pokemon?

- Dar nu m-ar deranja ”orice dorință acordat de cineva”. Ăsta-i Aladin în versiune modernă, adică fără lampa care îndeplinește dorințe ca urmare a acțiunii forței de frecare. 

- Aș divorța de ziua de luni. Pe principiul ”it's not you, it's me". 

- Că tot zumzăie el ceva acolo de ”constatare este dificil de a câștiga un caz în instanță”, aș dori să câștig un proces prin care să fiu recunoscută oficial drept moștenitoarea lui Rockefeller. Sunt nepoata demult pierdută, oh ce bucurie că ne-am reunit etc :D 

Sunt cam dezamăgită, totuși. Concurentul lui Dr. Nazeem, de la postarea pe care am citat-o la început, oferea o paletă mult mai vastă de servicii. Ăsta recentul e mai proletar, habar nu are de Evil Eye, Kissing Spell și alte finețuri. Da' măcar e și el doctor, nu vreun coate-goale, mațe-fripte :))

vineri, 9 septembrie 2016

Opt minute pentru buletin german


Știu foarte bine că nemții pot fi teribil de birocrați, am avut nu o dată ocazia să mă conving de asta. Ca să fie clar cum stau lucrurile, am trăit inclusiv situații când am primit o scrisoare în care mă anunțau că-mi vor trimite altă scrisoare :)) Puține m-ar mai surprinde în privința asta, cred. Ei, dar tocmai am descoperit că... uneori poate fi și altfel.
În ziua când am devenit oficial nemțoaică (mmm, cum sună asta... încă nu m-am obișnuit pe deplin cu ideea, drept să zic :D), după ce mi-a dat certificatul de încetățenire și-am semnat ce era de semnat, funcționarul îmi spune: 

- Începând de mâine, puteți depune cerere pentru cartea de identitate. Este recomandabil să vă faceți programare online, pentru că altfel veți avea de așteptat în jur de o oră ca să vă preia cineva. Să aveți la dumneavoastră pașaportul românesc, o fotografie tip buletin și certificatul de cetățean german.

Prea mulțumesc. M-am dus în aceeași zi să mă trag în poză - aici nu e ca-n România, unde-ți fac ei fotografia - și-am făcut programare online pentru ieri (am ales inclusiv ora). Imediat a venit un mail de confirmare în care se specificau ziua și intervalul orar, biroul la care trebuie să merg și actele necesare. 

Fix la ora cu pricina se deschide ușa biroului și iese un tip. ”Frau N? Pentru carte de identitate, da? Poftiți”.
Am poftit.
- Luați loc. Pașaportul românesc și certificatul de încetățenire, vă rog.
Ia actele, dispare în altă încăpere, de unde se întoarce peste vreun minut.
- E totul în regulă. Doriți să vă fie imprimată pe cartea de identitate amprenta degetului mare? Nu sunt nici avantaje, nici dezavantaje, e la latitudinea dumneavoastră.
N-am dorit. 
- O fotografie, vă rog.
Îmi dă o coală de hârtie cu numele meu pe ea și un fel de marker negru subțire. 
- Semnați aici, semnătura va fi transpusă pe buletin. 
Mai bine nu-mi spunea. Copleșită de importanța momentului, efectuez o mâzgălitură penibilă. Mă uit la el smerită.
- Vreți să încercați din nou?
A doua oară a fost bine :)) Lipește alături fotografia și introduce coala de hârtie într-un fel de scanner ceva mai aparte. Tastează ceva, îmi dă să semnez vreo două hârtii. 
- Gata. Va dura cam 2-3 săptămâni și veți primi două scrisori. Una prin care veți fi invitată să ridicați cartea de identitate și una referitoare la procedurile de identificare online cu buletinul, dacă veți opta să aveți și această aplicație. Decizia o veți face cunoscută când îl ridicați și, dacă va fi activată funcția online, veți primi și un cod PIN. 
Asta probabil voi dori, nu se știe cum ajungi să ai nevoie.

Opt minute pe ceas. Atât a durat toată povestea. Mi-a luat considerabil mai mult ca să scriu textul ăsta. Programarea online e o minune, am zis. Aud că și-n România se poate, deocamdată doar în trei orașe, din ce-am înțeles - Timișoara, Roman și Iași. Sper să se extindă cât mai rapid. Nu de alta, dar anul viitor trebuie să-mi înnoiesc buletinul românesc....

miercuri, 7 septembrie 2016

Cinci lucruri pe care mi le doresc (Blog Challenge 19)


Am trecut demultișor de jumătatea lepșei-foileton, pe care altminteri încerc să o ”economisesc”. Îmi place să am pus ceva deoparte, despre care să știu că pot scrie oricând. Dar asta nu înseamnă să o las să prindă praf și molii, deci astăzi dezbat tema cu numărul 19, pentru care trebuie să vorbesc despre cinci lucruri pe care mi le doresc. Mă rog, originalul în engleză e ”items”, prin urmare presupun că se referă la obiecte concrete, nu la dorințe de tip ”îmi doresc să călătoresc cu Orient Express și să scriu un bestseller” șamd.

N-ar trebui să fie prea dificil, de fapt a fost de-ajuns să reflectez câteva clipe, ca să mi le evoc pe toate cinci. Acum mi le doresc și mai mult, uofff :))

Așadar, în ordine aleatorie:

1. O măsuță de toaletă. 
Habar n-am de unde mi-a venit ideea, dar mă gândesc la asta de ani de zile. Probabil am consumat prea multe filme :)) Să mă demachiez stând la măsuță, purtând (ca să rămânem fideli clișeului) un halat de mătase de culoare albă... Mmm, nu sună foaaaarte ademenitor?
(Realitatea e că probabil n-o să-mi iau niciodată un halat de casă alb, mi se pare teribil de nepractic. Iar motivul pentru care nu am măsuță de toaletă e unul cât se poate de banal; pur și simplu, deocamdată nu am spațiu pentru așa ceva). 

2. Lenjerie Grazia Giachi. 
Acum trei ani, când ne frăsuneam prin Florența, am dat cu totul întâmplător peste un butic în a cărui vitrină am descoperit cele mai frumoase articole de lenjerie pe care le-am văzut vreodată. Majoritatea albe, într-un stil deopotrivă vintage și romantic, din materiale fine și de foarte bună calitate. Magazinul era închis în momentul respectiv și urma să plecăm a doua zi, dar am reținut numele. Cândva, într-un viitor pe care-l sper cât mai apropiat, o să dau iama pe site-ul lor și-o să-mi aleg ceva, deși costă destul... dar măcar una, două...
Dacă aveți curiozitatea, aruncați o privire aici. Sunt convinsă că vă veți îndrăgosti de vreo 50 de modele, cel puțin... :D

3. DVD-urile edițiilor din 1995 și 1998 ale Concertului de Anul Nou de la Viena.
Aș putea spune că DVD-urile astea reprezintă marile absențe ale colecției mele. Mi le doresc din tot  sufletul și Doamne, cât le-am căutat. Însă... nu există, as in nicăieri. Nu au fost realizate de Deutsche Grammophon (care le-a produs pe cele mai multe până acum) și nici de Sony, cel mult de niște producători obscuri, deci nu sunt de găsit. Nici măcar pe eBay, le-aș fi cumpărat și dacă n-ar fi fost noi și foarte probabil aș fi pregătită să plătesc mai mult decât prețul obișnuit al unui asemenea DVD. CD-urile le am demult și-am găsit niște filmulețe pe Youtube - de foarte slabă calitate, filmate de pe televizor. Decât deloc, bune și alea, dar... vreau DVD-urile, încă nu m-am resemnat că nu există nicăieri în lume :))

4. O reproducere a tabloului ”Nașterea lui Venus” de Sandro Botticelli.
Nu sunt pasionată de pictură, așadar nici cunoscătoare, dar de pictura asta m-am îndrăgostit pentru totdeauna. Am povestit acum trei ani mai detaliat despre asta, într-o postare despre vizita noastră la Galeriile Uffizi. Pentru mine nu există un tablou mai frumos și-mi doresc o reproducere înrămată a acestuia. 

5. Un dulăpior special pentru CD-uri și DVD-uri.
Ca s-o spun pe-aia dreaptă, mi-aș dori de fapt un accesoriu de genul ăsta, pentru colecția mea, desigur. Tot din lipsă de spațiu nu am unul până acum. Voi ține cont de aceste aspecte (pe lângă multe altele, evident), atunci când vom căuta următoarea locuință.

Acum că mi-am recapitulat dorințele materiale, sunt convinsă că măcar patru dintre ele vor deveni realitate cât de curând. Hm, dar în privința DVD-urilor nu-s deloc sigură... și tocmai pe ele mi le doresc cel mai mult dintre toate cele cinci.

duminică, 4 septembrie 2016

”Zubin Mehta. A musical journey”


Aș minți dacă n-aș recunoaște că mă gândeam încă de anul trecut la posibilitatea publicării unei noi cărți despre Zubin, cu prilejul aniversării celor 80 de ani. În același timp însă, nu-mi imaginam despre ce-ar putea fi - în 1980 s-a publicat o biografie semnată de Martin Bookspan și Ross Yockey, iar în 2006, când a împlinit 70 de ani, Zubin și-a publicat autobiografia, în limba germană - ”Die Partitur meines Lebens”, ulterior tradusă în patru limbi. 

Astfel stând lucrurile, pe de-o parte am fost mirată auzind de publicarea unei noi biografii. Pe de altă parte însă, am salutat inițiativa; am avut mereu senzația că din cele două cărți lipsesc multe elemente, că multe fapte s-au menționat doar în treacăt, că multe povești ar fi meritat aprofundate. La asta s-a gândit și Bakhtiar Dadabhoy, biograf hindus, când l-a abordat pe Zubin pentru a-i cere acordul de-a scrie o carte despre el. 
Opt ani i-au trebuit ca să-l convingă. ”Nu văd rostul unei noi cărți despre mine când deja există două, dintre care una e scrisă de mine însumi”.  Avea dreptate, dar personal sunt recunoscătoare autorului că a insistat. Pentru că lucrarea ”Zubin Mehta. A musical journey” este mai cuprinzătoare decât aș fi sperat și-mi răspunde la câteva întrebări care-mi rămăseseră neelucidate după citirea primelor două.


O recenzie propriu-zisă ar fi greu de făcut și nici nu-mi propun asta. Este o carte foarte amănunțită și  foarte bine documentată, pe care nu aș recomanda-o decât celor care sunt cu adevărat interesați de personajul principal. Scrisă în ritm alert, ”păcătuiește” prin absența unui stil beletristic, practic în mare parte este o relatare cronologică a faptelor. Mie mi-a plăcut mult, dar numai pentru că e despre Zubin; asta nu e o notă foarte bună pentru autor. Prin comparație, biografia lui Bookspan și Yockey este o lectură mult mai agreabilă, e mai mult o narațiune decât biografie, cu un stil lejer, ușor de urmărit și din care nu lipsesc glumele, acolo unde se pretează. Faptul că unul dintre ei e critic muzical, iar celălalt jurnalist a influențat, cu siguranță, felul în care și-au scris cartea.

Revenind la subiect, am găsit în volumul lui Dadabhoy o foarte detaliată prezentare a conflictului dintre Zubin și Filamonica din New York, pornit de la o exprimare nefericită a dirijorului. Pe scurt, ceea ce s-a întâmplat a fost că, în timp ce era director al Filarmonicii din Los Angeles, Zubin a aflat că ar fi ”în cărți” pentru poziția similară de la Filarmonica new york-eză. ”Nu-mi doresc postul. Sunt foarte fericit în Los Angeles”, a spus el și, din nefericire, a adăugat: ”Orchestra mea este mai bună decât cea din New York. Noi cântăm mai bine decât ei. Din punct de vedere artistic, nu ar fi niciun progres pentru mine”.

Ca și cum asta n-ar fi fost destul de rău, un reporter l-a auzit la o petrecere vorbind în privat cu niște cunoscuți și l-a citat în presă ca spunând: ”Filarmonica din New York ar trebui condusă de un american. Și el ar trebui să fie capabil nu numai să conducă orchestra - care are reputația că nu-și respectă dirijorii - ci să se descurce și cu publicul, criticii și orașul în sine. De fapt, cineva ar putea să-l recomande pe cel mai mare dușman al său pentru acest post - Filarmonica din New York i-ar pune punct carierei o dată pentru totdeauna”.

Pornind de la aceste cuvinte s-a declanșat un conflict care constituie unica ”pată” din cariera lui Zubin. A fost somat să dea explicații consiliului administrativ al Filarmonicii și el a argumentat că nu s-a exprimat astfel, că vorbele i-au fost extrase din context și că reporterul a fost tendențios. ”Am cel mai mare respect pentru muzicienii de la New York și n-a fost nicio clipă intenția mea să-i minimalizez. Prin ceea ce am spus am vrut doar să arăt că sunt foarte mândru de orchestra mea din Los Angeles, în niciun caz să-mi desconsider colegii”.
Consiliul i-a acceptat explicațiile și scuzele pentru neînțelegerea creată, dar timp de șapte ani nu l-au mai invitat să dirijeze. Adevărul, ca întotdeauna, se afla pe undeva pe la mijloc. Zubin s-a exprimat nepotrivit, dar faptul că muzicienii de la New York aveau reputația că ”trec peste dirijor” dacă nu le plăcea de el nu era chiar lipsit de adevăr. Și asta o făceau în chip foarte subtil, nu cântând fals, ci refuzând să se alinieze viziunii lui despre lucrarea pe care o interpretau.

Șapte ani mai târziu, a primit din nou invitația de-a dirija orchestra și a acceptat-o. Știa că e șansa lui de-a remedia cu adevărat lucrurile - în relația cu muzicienii, adică ceea ce era cu adevărat important, nu față de consiliu. Le-a cerut personal scuze, le-a spus că se va implica total în ceea ce vor face împreună și că așteaptă același lucru din partea lor. ”Dacă nu voi reuși, voi pleca și voi lăsa pe altcineva să încerce. Și acum, să lucrăm împreună”. Muzicienii, la început încă ostili, au cântat foarte bine și au venit, cum s-ar spune, la jumătatea drumului. Împăcarea era pecetluită. În 1978, Zubin a preluat conducerea orchestrei, al cărei dirijor a fost timp de 13 ani - cel mai lung mandat pe care l-a avut vreodată un dirijor la Filarmonica din New York.
Despre anii petrecuți de Zubin ca șef al orchestrei s-a publicat o carte despre care nu știam și am aflat abia citind această biografie, fapt pentru care sunt foarte recunoscătoare autorului. ”The Mehta Years” se numește și este într-adevăr o raritate. Am comandat-o și abia aștept să o primesc.

Poate cel mai interesant capitol este cel din urmă, ”Conducting is Communication”. Aici am putut afla în sfârșit mai multe despre stilul lui Zubin, despre concepțiile și viziunea lui în ceea ce privește actul de a dirija, despre magnetismul și atracția pe care le exercită (deci nu-s eu nebună, e un fapt recunoscut, acum și consemnat :D) și despre admirația profundă a absolut tuturor celor care-au avut șansa de-a lucra cu el.

Nu pot încheia acest deja prea lung articol fără să menționez că-n această carte am găsit, în sfârșit, răspunsul unei întrebări pe care-o aveam de multă vreme: ce muzică ascultă (unul ca) Zubin în privat? Acum știu: muzică de cameră de Beethoven și Haydn. Drept pentru care de câteva zile ascult cvartetele de coarde de Beethoven, care-mi fuseseră necunoscute și care mi se par ireal de frumoase. Pentru mine, încă un argument că Zubin mi-a descoperit cu adevărat muzica clasică și m-a făcut să o iubesc, inclusiv dacă nu e dirijată de el.

Mulțumesc, Maestro :)