joi, 23 martie 2017

Un gând pentru un condei care-a plecat...


Eram azi în drum spre casă și, ca de obicei, l-am sunat pe om din mașină. După frazele de introducere, ușor ezitant, zice ”știi, s-a întâmplat ceva... a murit cineva...”. Cine??? ”Simona Catrina...”. Cred că mi-au țiuit urechile și-am simțit instantaneu un gol în stomac. Cum, era mai bine, părea că a învins, de ce?! ”Voiam să-ți scriu un sms, dar am zis că ești la serviciu, să-ți vezi de-ale tale și să te concentrezi acolo...”.

N-am cunoscut-o pe Simona. Nici n-am fost ”prietene” pe Facebook. Eram - sunt - unul dintre zecile, sau poate chiar sutele ei de mii de admiratori anonimi. O citeam de foarte mulți ani, de fapt când eram în țară cumpăram revista ”Tango” numai pentru textele ei atât de spumoase, de unice, de ”ale ei”, de irepetabile. Le citeam și le re-re-re...reciteam, cred că aș putea reproduce și acum unele pasaje. Îi adoram penița, satira, umorul irezistibil, verbul plin de vână, ironia incandescentă. 

”Eu nu fac umor, eu scriu la misto (cateodata), asta e cu totul altceva. Sunt stanjenita – desi flatata, desigur! – cand mi se spune ca textele mele sunt amuzante, fiindca eu insami sunt extrem de exigenta cu umorul. Ca sa suport o comedie, trebuie sa fie geniala. Si atunci, mi-e din ce in ce mai greu sa cred ca poate rade cineva cand citeste textele mele. Cel mult zambeste – zic eu”.

Da, era genială. Sper că a fost conștientă de valoarea ei. Nu o dată, citind-o, mă opream să reiau anumite paragrafe în care cuvintele erau atât de iscusit împletite, încât mi se tăia răsuflarea. Mi-aș fi dorit să o cunosc, dar la cum mă știu, cred că mi s-ar fi împleticit limba și creierii și n-aș fi putut spune nicio frază cu sens, cap și coadă. 

Cu părere de rău și, aș spune, cu mustrări de conștiință, recunosc faptul că i-am citit doar blogul, nu și cărțile. Îmi doresc să le cumpăr, habar n-am de ce am amânat, doar îi iubesc scrisul de atâta vreme. Le voi procura cu prima ocazie, dar acum... nu mă voi mai putea bucura de ele cum aș fi făcut-o înainte. Pentru că știu că altele nu vor mai fi, că nu mai are cine să scrie așa, că ea nu mai e...

Nu știu cum să închei textul ăsta altfel decât cu link-ul blogului ei. E posibil să vă dea eroare - cred că are zeci de mii de accesări pe minut - dar insistați, va merita cu prisosință.
(Nu e cumplit de trist că blogul ei nu mai poate fi accesat, pentru că e atât de citit, tocmai în ziua morții ei...?).


Citiți-i textele, căutați-i cărțile. Sunt niște scrieri extraordinare și  de altele nu vom mai avea parte. Și nu pot să mă abțin, vă las cu un citat dintr-un articol pe care tocmai îl citeam.

”Alaltaieri, cautand un loc unde sa “incarc” (habar n-aveam cum se face asta), dau de-un magazin pe usa caruia era sleita o fituica (printre altele): Orange Prepay. Intru. Vanzatoarea cantarea niste muschi tiganesc. Pentru de dimineata, vorba reclamei.
In fata mea, inca patru insi au dorit inca patru sortimente de mezeluri, deci nu mica-i fu mirarea cucoanei de la cantar cand m-a auzit ca vreau 7 euro credit pe Orange. Din reflex, s-a uitat in gramada de salamuri, dar cum n-a vazut asa ceva, a chemat-o pe colega ei:
– Miki, de unde iau oringi pripei?
Miki disparuse fara urma. Intr-un final, s-a auzit un mormait infundat. Mi-a sarit inima, am crezut c-a luat-o cineva ostatica, in depozit.
– Stati putin, ca e la veceu! imi traduce colega care nu stia unde e raftul cu oringiuri.
Cred ca draga de colega mancase ceva nepasteurizat, deoarece a aparut de la wc peste 16 minute. Isteata foc, a stiut totusi sa-mi ia 7 euro plus TVA si sa-mi dea un bon lung ca o tenie. Cica alea erau instructiunile, eu doar sa merg frumusel acasa si sa fac ce scrie acolo.
Am ajuns la domiciliu-mi. De la usa am inceput sa butonez, nici nu mi-am scos geaca. Eram transfigurata de emotie. Sun la 222 si cica sa introduc codul unic de incarcare. Tastez cele paispe cifre si astept. Liniste. Vazand ca nu ma baga nimeni in seama, apas pe butonul verde, fie ce-o fi. “Numar invalid, va rugam verificati numarul si formati din nou”. Nu era mai operativ sa-mi zica direct “tampito”?”
In fine, o iau de la capat. Sun iar la 222 si bag iar codul, cand mi se porunceste. Nimic. Era liniste ca-ntr-o nuca. (...)”.

Of, of, of, ce amar surâd citind... 

Dumnezeu să o ierte și s-o odihnească în pace.

miercuri, 22 martie 2017

Cum sper că va arăta viitorul meu (Blog Challenge 21)


Cel mai recent text din leapșa-foileton a fost scris acum patru luni, drept pentru care în seara asta am scos subiectul de la naftalină. Numai că, după ce am văzut despre ce temă trebuie să vorbesc, m-am uitat cam lung și cred că m-am și scărpinat nițel în cap. 

Să fiu sinceră... n-am un răspuns prea exact. Mai pe șleau, nu (mai) știu ce-mi doresc. Realitatea este că o serie de dezamăgiri foarte amare și de ghionturi ale vieții mi-au cam luat curajul de-a visa și de a-mi face planuri în general. Nu vreau să dezvolt subiectul, e prea personal și, pentru mine, prea trist. Însă, cum spun americanii... it is how it is și nu-mi rămâne decât să-ncerc să trăiesc conform unei foarte înțelepte - și de multe ori, pe nedrept subestimate - zicale: ”fă Rai din ce ai”. 

Dacă ar fi existat copii în peisaj (sau în perspectivă), cu totul altfel ar fi arătat textul ăsta și, extrapolând, viziunea mea despre viitor. La fel, dacă aș mai crede că voi deveni scriitoare, vis pe care l-am avut încă din anii de școală primară și care m-a însoțit în permanență, dar pe care-l simt că se îndepărtează tot mai mult. Nu renunț eu la el, renunță el la mine. Mă apropii de 40 de ani - în fine, mă alint puțin, dar sunt mai aproape de prefixul cu 4 decât de cel cu 3 :) - și am de multe ori senzația că am pierdut enorm pe drum. 

Sper din tot sufletul, mă rog să fim amândoi sănătoși. Să fim și peste ani la fel de ”noi” cum suntem acum și să călătorim. Mult, în lungul și-n latul lumii. Nădăjduiesc să ne îndeplinim această dorință. City break-uri în Europa, concedii mai lungi inclusiv în afara ei. Să colecționăm momente, clipe, răsărituri și apusuri, să inspirăm adânc și să ne bucurăm că suntem. Capital neprețuit pentru toată viața. 

Particularizând, eu mai am o dorință, despre care am scris acum trei ani. Spuneam atunci că simt că va deveni realitate și, în ciuda scepticismului meu, încă am convingerea asta. La vremea când am publicat textul respectiv, așteptam cu inima în chingi rezultatul tragerii la sorți pentru Concertul de Anul Nou de la Viena și-mi doream atât de mult să ajung acolo, încât simțeam că mă ustură sufletul. 

Visul mi s-a împlinit, după cum știți - chiar dacă pe altă cale decât cea pe care pornisem inițial. Asta ar trebui să-mi dea curaj și să mă facă să cred că dorințele se pot îndeplini și de multe ori chiar devin realitate - numai că de-atunci s-au întâmplat și alte lucruri, cum ar fi că a murit mama și-am rămas cu atâta amărăciune, un val de regrete și un sentiment de zădărnicie atât de pregnant, încât...

duminică, 19 martie 2017

Cum NU am fost cerută de nevastă


Trust me să țin minte toate datele cu însemnătate - nu de puține ori mi se întâmplă să ”funcționez” pe post de calendar și-mi asum cu plăcere sarcina asta. ”S-o întrebăm pe Greta când a fost cutare chestie, că ea sigur își amintește”. De cele mai multe ori îmi confirm memoria de elefant (despre care sunt de părere că a fost serios stimulată de gramatica germană - în special de declinarea substantivelor și de verbele cu particulă separabilă :D). 

Rar de tot mi se întâmplă să uit ceva - drept pentru care, în niciun caz n-aș putea uita că tocmai s-au împlinit zece ani de când jupânul mi-a adresat ACEA întrebare. Despre momentul respectiv am povestit cu mult timp în urmă, aici. A fost, cu adevărat, memorabil. Dar... tot de neuitat a fost - pentru mine, cel puțin - aniversarea a 26 de ani. 

Eram de un an împreună și ne mergea foarte bine. În maaare taină, eu visam (deja) la rochie albă, pirostrii and all that jazz. În ajunul zilei mele de naștere dumnealui mă informează, cu un aer conspirativ: 
- Ți-am pregătit un cadou deosebit... sunt convins că te vei bucura de el.
Până s-apuc să mă emoționez corespunzător, îmi aplică decisiva:
- ... și-am făcut rezervare la ”Adagio”. 
”Adagio” era nici mai mult nici mai puțin decât restaurantul unde ieșiserăm la prima noastră întâlnire. Când am mai auzit-o și pe asta, mi-a devenit clar: a sosit momentul. Urmează o cerere. Primesc inelul! 

Fluturași în stomac și emoții teribile. Oare cu ce să mă îmbrac? Vorba aia, o dată-n viață... Și coafura, și machiajul, hmm, poate renunț la rimel că sigur o să adăp șoarecii... 
Aveam toate motivele să cred că se întâmplă. Dincolo de ceea ce-mi spusese și de aerul misterios pe care-l avusese când pomenise de cadou, cu un an în urmă îmi făcuse o surpriză extraordinară. Nu era în țară de ziua mea și-mi trimisese printr-un prieten 25 de trandafiri roșii (pe unul dintre ei îl păstrez și-n ziua de azi). Așadar, puteam fi optimistă. Și eram, ohoho...

Trandafiri am primit și-n seara aceea, la ”Adagio”. Doar că... împreună cu ei n-a venit și inelul pe care-l așteptam, doream, visam. Ulterior aveam să aflu că lui nici prin cap nu-i trecuse să comită gestul în perioada aceea (considera că e prea devreme, opinie pe care eu după cum se vede, n-o împărtășeam defel) și-n niciun caz nu-și imaginase ce interpretare voi da vorbelor lui. Însă, doamnelor, într-o situație similară voi n-ați fi crezut la fel?

Poate vă-ntrebați ce-am primit. Ei bine, brace yourselves... un epilator. Da, ați citit bine. Un e-pi-la-tor. Care, dând Cezarului ce-i al Cezarului, admit că-mi trebuia și l-am folosit cu real succes ani de zile. Dar, come on... epilator? Dăruit alături de trandafiri, în cadrul unei cine la restaurantul unde ieșiserăm la prima întâlnire? Acu' serios, cred că eram foarte îndrăgostită de nu l-am scalpat :D 

Nouă luni mai târziu, a venit și Întrebarea. La care și astăzi, după zece ani, i-aș da același răspuns.

joi, 16 martie 2017

Oameni de prin România


Postarea asta-mi umblă zănatecă prin cap de vreo lună, respectiv de când m-am întors din țară, dar cumva nu m-am ”adunat” s-o scriu până acum. Nu știu de ce, poate de unde nu e corelată cu nicio amintire plăcută sau moment agreabil (ba dimpotrivă, s-ar putea spune) și nu voiam să mă indispun. Dacă o scriu, totuși, e pentru că întâmplările respective m-au agasat suficient de mult încât să-și ”câștige” dreptul de-a fi povestite. 

După cum se deduce din titlu, e vorba despre oameni. Care-n mod evident au lipsit șapte ani de acasă. Și așa cum se întâmplă de obicei, astfel de persoane ies mult mai mult în relief și sunt considerabil mai stridente decât oamenii cu bun-simț. Deh, știți vorba aia cu ”dacă nu e și fudul...”.

S-o luăm așadar în ordine cronologică. 

La ghișeul de achitare a taxei de buletin. 
Evident, nu doar taxa asta se achita acolo, ar fi fost prea simplu - iar ce e simplu, o știm cu toții, e și plictisitor :))) Cred că erau vreo 25-30 de oameni înaintea noastră (era și taică-meu cu mine, că mai aveam apoi treburi de rezolvat în târg), deci ne-am resemnat. Rândul se mișca înceeet, raliul melcilor și mai multe nu, dar ce să faci, cu cine să te cerți?
- Ați achitat taxa suplimentară? mă interoghează o jună atât de puternic fardată, de mă miram că nu i se crapă tencuiala când glăsuiește.
Săriți. Ce taxă suplimentară?! Pentru ce, unde, cum, cât? Nu degeaba mă simt eu ca-n ”Lost in translation”.
- Taxa de un leu, mă luminează un domn în parpalac. Dacă n-o aveți plătită, nu vă face.
Înghit în sec, mă uit la tata, tata la mine... despre ce taxă suplimentară vorbesc ăștia? Duduia care mă trimisese aici nu pomenise nimic de așa ceva. 
Sămânța de scandal prinde imediat rădăcini. Tot mai mulți oameni încep să vocifereze, domnul în parpalac se distinge: ”'nemernicii, 'r-ar ai naibii cu politica lor, niște hoți, nu știu decât să ne ceară bani, eu am muncit o viață la fabrică și acuma stau a doua oară la rândul ăsta să achit un leu...”.
(Nu cred c-a înțeles nimeni ce legătură era între munca la fabrică și taxa de un leu, dar cine se-ncurca în subtilități?).
De felul lui, taică-meu nu suportă vorbăria inutilă, iar trăncăneala ascuțită și neîntreruptă a tencuitei nu făcea decât să-l sâcâie suplimentar.
- Asta e acuma, gata, zice el încercând să restabilească pacea (și liniștea!), n-are rost să ne enervăm, nu putem schimba nimic.
- Păi dumneavoastră vă convine să vorbiți, se ofuscă tencuita, într-o flotare de logică al cărei sens mă eludează (de ce - sau ce anume - i-ar fi convenit lui??)
Demersul pacifist e primit cu vădită ostilitate.
- De ce gata, domnu', de ce gata? Ce, îmi achiți dumneata pensia?
(Nici legătura dintre pensie și taxa de un leu n-am înțeles-o. Am multe neînțelegeri, observ). 
Celebra taxă s-a dovedit a fi un ”supliment” pentru buletin provizoriu, ceea ce nu era cazul meu. Cât despre tata, din fericire n-a prins remarca referitoare la pensie...

La coadă la buletin. Mai exact, la ușa încăperii înnobilate cu denumirea ”primiri dosare buletin”. Erau vreo șapte-opt persoane înainte și, previzibil, doar un ”birou” funcțional. Așteptăm, așteptăm și când ne plictisim așteptăm în continuare. În sfârșit intră cel din fața noastră, yey, încă vreo zece minute și-am scăpat. 
Moment în care - de niciunde - se ițește o tanti care se postează în dreptul ușii, aducându-ne triumfătoare la cunoștință:
- Eram deja aici!
Ei taci. Mai exact, unde erai? 
- Am stat acolo, pe un scaun, nu m-ați văzut?
Cucoană, nu știu pe ce scaun ai stat, dar eu nu te-am văzut, deci nu intri înaintea mea, piua. 
- Cuuuum să nu mă fi văzut. Nu vă uitați și dumneavoastră așa, în jur?
Errrmm... nu. Da' ce, aveai montat vreun girofar pe cap? Duamna nu se dă dusă din fața mea, ”treaba dumneavoastră, când se deschide ușa eu intru!”.
- Ba nu intrați, zice tata calm, că nu ați fost până acum la rând. 
- Ba intru, că am fost.
Eu - bleagă, as usual - eram gata să cedez, pe principiul ”ducă-se”, dar puține lucruri mă enervează mai mult decât nesimțirea, deci mi-am reprimat puseul de lehamite și-am rămas pe baricade. 
- Bine, pufnește îmbufnată cetățeana, intrați, dacă sunteți atât de...
Ați înțeles, tot eu sunt ”atât de”, care stătusem vreo trei sferturi de ceas la coadă. Nu ea, care apăruse de niciunde și emitea pretenții.

La casa de bilete din Gara de Nord.
Plecam din București în localitatea unde stau socrii mei și, după experiențele din anii anteriori, am hotărât să evit pe cât posibil microbuzele. Deh, îmbătrânesc și-ncep să țin la confort. Am cam regretat asta când am văzut cozile de zeci de persoane, la absolut fiecare ghișeu. 
Mai aveam cam jumătate de oră până pleca trenul și-n mod normal ar fi fost de ajuns. Problema era că foarte mulți foloseau casele de bilete inclusiv pe post de birou de informații. ”Trenul de Cuca Măcăii la ce oră pleacă? Și la ce oră ajunge la Adâncatele de Vale? Dar, ăăă, mai devreme nu este? Și cât costă? Oh, de ce atât de mult, că eu m-am interesat și mi s-a spus că...”. Arrrghhh!
Ratez trenul, îmi spun eu și cercetez pe telefon când îl am pe următorul. Peste-o oră. Asta-i situația, sun jupânul, îl anunț că întârzii. ”Treceți în față”, îmi propune o tânără. Mulțumesc, dar nu. Mi-e jenă să fac așa ceva.
Însă altora nu le era. ”Dați-mi voie, nu vă supărați, pierd trenul, am acum la și zece”. O dată, de două ori, nu avansam deloc (nici n-am fi putut), de trei ori, până la urmă un tip s-a enervat și-a pus-o la punct pe-o individă care se împingea hotărâtă în față. 
- Nu auziți că pierd trenul, domnule?
- Aud. Și ce-i cu asta? Mergeți cu următorul. Și noi avem trenuri de luat, iar în felul ăsta nu mai ajungem să cumpărăm bilete.
- Nu ți-e rușine, se împipotează madam, uitând de pronumele de politețe. Vai de tine și de cine ți-a dat educație...
Aoleo, numai pe-asta cu educația și ”tineretul din ziua de azi” n-o mai auzisem. Și, pentru că nesimțirea câștigă de multe ori - c-așa-i în tenis, vorba lui Caragiu - respectiva și-a luat bilet înaintea tuturor. Facepalm.

În avion spre Nürnberg.
Pe primele două rânduri de scaune din spatele nostru, vreo opt indivizi efervescenți. Erau doar trei scaune pe rând, dar asta nu era ceva de natură să-i împiedice. Timp de aproape două ore, au urlat în continuu, au râs zgomotos și au băut, din ce-am băgat de seamă, vreo 12 sticluțe de vin. Îmi plesnea capul și nu reușeam să înțeleg niciun rând din cartea pe care o citeam. Jupânul a încercat să-i contracareze punându-și căștile, însă a abandonat demersul; dăduse volumul la maxim, dar zbieretele vecinilor din spate acopereau muzica. 
Stewardesele nu le-au spus absolut nimic, deși toți pasagerii din jur erau vizibil exasperați. Doar continuau să le aducă vinul comandat. La coborârea din avion, nu m-am putut abține.
- Au deranjat tot drumul, ne doare capul și suntem amețiți, la propriu, de atâtea urlete. Chiar să nu le atrageți deloc atenția și să-i serviți cu băutură, deși era clar în ce stare sunt? Rolul dumneavoastră nu este și acela de-a avea grijă de confortul tuturor pasagerilor?
Au lăsat nasul în jos. ”Ne cerem scuze”, a bâiguit una dintre ele. Mda, măreț. De mare folos mi-erau scuzele ei, ce să mai discutăm.

Simt că m-am enervat din nou, doar rememorând toate cele de mai sus. Acum mi-e clar de ce m-am codit să scriu textul ăsta...

marți, 14 martie 2017

Berlin, (m)eine Liebe...


Unul dintre cele mai interesante - și pragmatice - principii pe care le-am întâlnit în Germania este acela al amplasării gărilor cât mai în centrul orașului. De câteva ori am fost foarte recunoscătoare pentru asta - de obicei atunci când cobor din tren într-un oraș pe care nu-l cunosc și, aflându-mă în plin centru, constat că mi-e destul de ușor să mă orientez. Procedeul mi se pare atât de firesc și de logic, încât nu înțeleg de ce nu este universal valabil.

Ei, dar o gară mai în ”buricul târgului” decât la Berlin, nu cred să existe. De ce spun asta - simplu, în momentul în care ieși din incinta gării și te uiți, ca tot omu', în zare, ce vezi? Parlamentul și Cancelaria, asta vezi :D Sunt, practic, la câteva sute de  metri distanță. Poate fi o gară mai centrală de-atât?

Gara din Berlin

Personal, percep asta ca pe un ”bun-venit” perfect. Ieri dimineață mă plimbam în antemenționata zonă. Vorba lui nenea Iancu, aveam ”canțilerie”.

Cancelaria (clădirea din plan îndepărtat).

Am mai spus, în Germania mă simt acasă. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru felul în care m-a primit și pentru ce mi-a dat în cei aproape zece ani de când mi-am început noua viață. Mi-e foarte bine aici și îndrăgesc fiecare colț de stradă; e parte din ea, din țara mea adoptivă. 

Dar dacă Germania mi-e dragă, Berlinul, atât de viu și incitant, îl iubesc. La precedenta vizită nu mă impresionase foarte mult, dar acum se poate spune că l-am redescoperit. Cred că dac-ar fi după capul meu, mi-aș cumpăra zeci de accesorii, tricouri și genți cu inscripția ”I ♡ Berlin”. Exagerez, dar nu cu mult. M-aș muta acolo alaltăieri, dacă ar fi posibil. M-am încărcat de energie și mi-era sufletul plin ca un balon cu heliu. Să mă plimb pe străzi, să inspir atmosfera locală, tumultul unei autentice metropole, sutele de magazine, freamătul, amestecul inedit al aspectelor amintind de estul comunist cu elemente moderne și arhitectură îndrăzneață, culoarea... toate astea reprezintă, pentru mine, una dintre definițiile fericirii. 

După un maraton scurt, dar eficient, în Primark - paradisul chilipirurilor, probabil unicul loc unde poți cumpăra două perechi de blugi (rezistenți și frumos croiți) și 4 bluze cu 41 de euro - am stat la o terasă din Alexanderplatz și-am ”poștit” frățește un cârnat în chiflă. Nu de alta, dar jupânul inițial n-a vrut, pe urmă a băgat de seamă că e gustos și să mai stăm încă o dată la coadă n-aveam de gând :))) 

N-am plecat din Berlin înainte de-a întreprinde o vizită constructivă în magazinul Body Shop din incinta gării.


E loc de pierzanie acolo, serios vă spun. M-am abținut vitejește să intru și la L'Occitane...

Într-o postare viitoare, vă povestesc de ce m-am dus la Berlin. Nu c-ar fi foarte greu de ghicit, de altfel. ;)