Barcelona (2): mai mult despre Sagrada Familia, mai puțin despre Castelul Montjuïc

După cum probabil veți fi știind despre mine între timp, posed o oarecare doză de snobism în ceea ce privește obiectivele turistice din locurile pe care le vizităm. În general vreau și eu unde vor toți turiștii. Sigur, există și excepții, dar n-o să mă auziți niciodată spunând că eu nu mă duc unde se duce toată lumea. Ba cu mare entuziasm și curiozitate mă duc, asta chiar dacă de-a lungul timpului se vor fi făcut zeci, sute de mii de fotografi cu obiectivele respective și se vor fi scris sute, mii de texte despre ele. Nu-mi pasă, eu vreau să văd cu toți cei 4 ochi ai mei și pace bună 🤓.

Eram, prin urmare, foarte curioasă de catedrala ”Sagrada Familia”. Luaserăm bilete online, așa că am putut evita altminteri destul de intimidanta coadă și am intrat direct, după ce am trecut prin filtre foarte asemănătoare celor din aeroporturi.

Știam doar cum arată doar în exterior, și nu detaliat. Special nu am căutat imagini, fiindcă voiam să fiu surprinsă.
Și, ei bine... am fost 🙂.

Este impozantă, deși nu am avut senzația aceea de copleșitor despre care-mi amintesc de la Catedrala Sf. Patrick din New York, de la Bazilica Sf. Petru din Roma sau de la Domul din Köln; cu adevărat impresionantă devine văzută de aproape. Amploarea detaliilor mi se pare extraordinară.

Știam, desigur, că nu e terminată - a fost începută acum mai bine de un secol, în 1882 și se preconizează că se va finaliza în 2026. Asta inclusiv ca urmare a faptului că statul spaniol nu contribuie cu nimic, întreaga construcție fiind susținută exclusiv din donații. ”Clientul meu nu se grăbește”, spunea Gaudi. Așa că nu ne-a mirat faptul că uneori se auzeau zgomotele specifice unui șantier (în prezent se lucrează la construcția turnurilor); nu era nimic deranjant și lucrările sunt suficient de avansate încât să ai foarte multe de văzut și contemplat.

Coloanele interioare sunt în formă de copaci, întrucât Gaudi credea cu tărie în perfecțiunea formelor naturale, motiv pentru care le-a inclus în cele mai multe dintre lucrările sale.

Într-adevăr grandioasă, nu seamănă cu niciuna dintre bisericile văzute până acum. Cel mai mult ne-au impresionat vitraliile, ale căror culori și amplasare induc un subtil și absolut minunat efect de lumini.
De exemplu, jocuri de culori calde (galben, portocaliu, roșu):

Sau de albastru și verde:

Era o senzație cu totul aparte să stai undeva în catedrală și efectiv să te simți învăluit în lumină și culori. Nu am mai experimentat așa ceva până acum.

Latura spirituală este, din punctul nostru de vedere, inexistentă. Nu L-aș fi putut găsi pe Dumnezeu acolo, construcția este... prea modernă pentru asta. Undeva la nivelul inferior se află o capelă în care puteai să te rogi, dar accesul era limitat și nu ne-am dus.
Pe un perete am regăsit rugăciunea ”Tatăl Nostru”.

Am urcat și în turn (cu liftul; de coborât, cobori pe jos și pentru claustrofobi este destul de provocator, spațiul fiind extrem de îngust). Accesul era parțial limitat de lucrările aflate în desfășurare. Am putut vedea însă de aproape decorațiunile, pe care sincer vă spun, nu prea le înțeleg. Nu-mi dau seama unde se încadrează ele în tematica generală a catedralei și din punctul meu de vedere, sunt la limita kitsch-ului).

Un alt obiectiv pe care l-am vizitat a fost Castelul Montjuïc, pe care și l-a dorit omul meu. Este o clădire emblematică pentru istoria Barcelonei - despre care eu, mărturisesc, nu știu prea multe. Mai curioasă am fost de view-ul către un terminal imens, unde am ochit inclusiv niște vagoane și o macara de încărcare pe șine 😀.

Dar să nu-mi uit vorba, ziceam de castel. La drept vorbind nu mi s-a părut cine știe ce, unicul lucru care mi-a atras atenția fiind o sculptură modernă.

După cum se vede, este o stea care în oglindă se reflectă ca o cruce. Mi s-a părut inedit și mi-ar fi plăcut s-o văd mai de aproape, dar nu era permis.
Am vizitat muzeul militar (care i-a plăcut foarte mult omului), dar vă spun sincer, tot ce am reținut este că la jumătatea secolului al XIX-lea conducătorii au bombardat Barcelona timp de 13 ore fără oprire (din acest castel), drept pedeapsă pentru că poporul se revoltase din cauza creșterii taxelor.
Vă imaginați cum era să fi trăit în acele vremuri....?

Sper că v-a plăcut plimbarea de astăzi 🙂. În episodul viitor, mă gândesc să dăm o raită la Marea Mediterană.

Barcelona (1): primele imagini și câteva impresii din Parcul Güell

M-am tot gândit zilele astea cum să structurez poveștile de la Barcelona. Am sentimentul că orice poză aș pune ar fi redundantă, pentru că de-a lungul timpului s-au postat atât de multe fotografii și s-au spus atât de multe povești despre ea, încât nu văd ce-aș mai putea adăuga. Sigur, mereu sunt posibile perspective noi, dar chiar și așa...

La aproape o săptămână de când am revenit, continuu să am sentimente amestecate. Nu mă pot hotărî dacă mi-a plăcut; cert este că nu mi-a displăcut, dar, cu excepția catedralei Sagrada Familia, nu m-a impresionat prea mult. N-aș putea explica de ce, cred că pur și simplu ”vibe-ul” spaniol nu mi se potrivește.

În prima zi - după un mic dejun prost, cu omletă cam sleită și brânză nițel stătută (nu recomandăm micul dejun la hotelul Barceló Sants) - am mers pe jos mai bine de 22 de kilometri. Deh, eram luați de val și de entuziasmul de-a cunoaște un oraș nou... Aveam să plătim pentru asta a doua zi, când am fost destul de obosiți, iar coloana mea făcea tărăboi în regiunea lombară.
Ne-am plimbat pe bulevardul La Rambla, am mâncat în piața La Boqueria (mediocru; din fericire am remediat în zilele următoare, dar despre mâncare, ca de obicei, în articolul dedicat) și ne-am făcut un plan. Care plan includea, bineînțeles, și autobuzul turistic.

Hop on / hop off continuă să fie cea mai bună opțiune pentru un city break. După ce am ieșit de la Sagrada Familia (despre care voi povesti pe îndelete în articolul următor), ne-am urcat și-am pornit la drum.

Am avut noroc de vreme excelentă pe întreaga durată a sejurului. În Parcul Güell ne-a fost chiar destul de cald, prilej să cârcotim cu abnegație referitor la o sumă de detalii organizatorice.

Între noi fie vorba pentru mine ăsta a cam fost un pom lăudat, dar nu prea mi-am umplut sacul, ca să zic așa. Pentru început, ne-a sâcâit faptul că aveai niște trasee fixe, de la care nu te puteai abate fiindcă obiectivul lor era, zice-se, să nu se creeze înghesuială. Așa că de multe ori mergeam practic pe sens unic și câteodată eram în situația stupidă în care, vrând spre exemplu să parcurgem distanța de, să zicem, 20 de metri din punctul A în punctul B, trebuia să ocolim și să mergem vreun kilometru, pentru că ăia 20 de metri ar fi presupus să ne deplasăm ”pe sens interzis” - și erau paznici care nu te lăsau să faci asta.

De asemenea, mi se pare un raționament profund greșit ca într-un parc având o suprafață de 12 hectare, unde la fiecare oră intră în medie peste 1.000 de vizitatori, să ai doar un singur loc de unde se poate cumpăra de băut (la intrare, unde erau cozi intimidante) și o singură toaletă (la care erau 30-40 de femei la rând). Pot înțelege că nu vrei să ”pângărești” creația lui Gaudi cu cișmele, dar atunci permite-le vânzătorilor ambulanți să comercializeze din loc în loc băuturi răcoritoare. În fine...

Ne-am lăsat timp să ne plimbăm pe îndelete și să admirăm elementele arhitectonice deosebite.

De frumos e deosebit, nu pot să susțin contrariul. Dar nu știu... ce-am văzut n-a ajuns la mine. Poate am îmbătrânit și nu mai sunt atât de ușor de impresionat ca-n tinerețe. Jupânul e de aceeași părere, ceea ce nu înseamnă însă că nu am recomanda oricui să viziteze Parcul Güell. Este o experiență cu siguranță inedită, dar nu uitați să vă luați suficientă apă și să vă înarmați cu răbdare dacă vreți să mergeți la toaletă 🙄.

Recitesc ce am scris și constat că sunt destul de blazată. Ar trebui să se schimbe asta în articolul următor, fiindcă Sagrada Familia ni s-a părut, cu adevărat, impresionantă 🙂.

Preambul de Barcelona

Acest prim articol de după mini-vacanța la Barcelona va fi unul foarte schematic, din simplul motiv că sunt frântă de oboseală. Am avut o săptămână foarte plină, o zi lungă și epuizantă ieri și o primă zi de muncă astăzi de-am zis că-ncep să dau bună ziua pițigoilor din copaci. Dar îmi revin eu și povestim pe îndelete.

Dacă ar fi să rezum impresiile pe care le-am avut, aș putea spune că Barcelona nu ne-a impresionat din cale-afară. Mult mai mult ne-au plăcut Nisa și Florența la vremea lor, ca să nu dau decât două exemple. În același timp însă, nu putem spune că ne-a displăcut, nici vorbă de asta; pur și simplu îi lipsește acel ”ceva” care s-o facă într-adevăr deosebită.

Am mers mult pe jos (maximul atins fiind 22 de kilometri într-o zi) și am străbătut orașul cu autobuzul turistic.
Am vizitat Sagrada Familia, Parcul Güell, Castelul Montjuïc, ne-am plimbat pe emblematicul bulevard La Rambla și în districtul Barceloneta.

Am mâncat pește bun și ceva specialități locale (inclusiv în piața La Boqueria), eu am avut un moment de ”Livin' la Vida Loca” și m-am aventurat la prima Paella din viața mea într-un restaurant excelent (și cu prețuri foarte bune, am să vă povestesc detaliat despre el), am băut Sangria și pun 2 kilograme pe mine doar cât îmi amintesc de înnebunitor de fragezii churros, scufundați în ciocolată topită.

Am experimentat sistemul de transport public (metrou, autobuz, tren personal și tren de mare viteză) - și am de zis multe pe subiectul ăsta. Nu toate de bine.

Cred că în excursia asta am realizat că pentru mine, țara de suflet se conturează tot mai clar: bella Italia. Iubesc totul la această țară: peisajele, oamenii, mâncarea, limba. Totul. M-aș întoarce acolo oricând. Foarte dragă îmi este și Grecia. În Spania însă nu cred să revenim prea curând, cu toate că foarte probabil vom ajunge și la Madrid într-o bună zi.

Off topic: exact de azi în două săptămâni zbor la Paris, unde printre altele voi susține o prezentare în fața întregii firme. Pentru un proiect în care s-au investit o groază de bani. De ce n-oi fi cumpărat niște canabis din Barcelona? Taman ce s-a legalizat în Germania și la fix mi-ar servi întru ducerea la bun sfârșit a acestei mirobolante sarcini 🙄.

Cooperativa Avântul Prăbușirea 🙄

Ieri a fost Paștele aici, drept pentru care am avut weekend prelungit.
Cu planuri mari, cum îi stă bine oricărui astfel de weekend.

Să citesc mai departe ”Falcone” (pentru care nu am pic de energie în timpul săptămânii), să alternez cu ”Behave: The Biology of Humans at Our Best and Worst” de Robert Sapolsky, să scriu pe blog, să pregătesc și bagajul pentru că diseară plecăm pentru o săptămână în vacanță, la Barcelona.

Ce-am făcut din toate astea? Păi drept să spun... cam nimic. Am vegetat în pat, am frecat Netflixul înainte și înapoi, am răsfoit niște cărți vechi din categoria ”chewing gum for the brain” și m-am izolat în Klondike (cam singura chestie pe care o mai joc din când în când). Unica realizare notabilă este că sâmbătă am sortat hainele de primăvară, pesemne că activitatea asta m-a solicitat într-atât încât am avut nevoie de recuperare intensă.

Acestea fiind zise, acum chiar trebuie să mă urnesc la pregătiri. Sper să ne simțim bine, să ne încărcăm bateriile și să ne întoarcem cu povești frumoase din vacanță. N-am mai fost niciodată la Barcelona - de fapt, singura dată când am ajuns în Spania a fost în urmă cu 6 ani, în Mallorca - și suntem curioși de cum ni se va părea.

Trag nădejde să am de povestit mult și frumos 🙂.

Cum se face implozie în 7 pași

Spoiler alert: foarte simplu, așa se face.

Moment T1:
- Clientul scrie undeva după ora 17 să întrebe dacă s-a rezolvat cutare. Locuind într-o țară liberă, plecasem acasă cândva după 16:30, cu treburile terminate și Inbox-ul la zi. Quelle horreur, nu știu cum de mi-am permis să închei ziua de lucru fără să ghicesc în globul de cristal, în cafea, în boabe și-n ce se mai ghicește că Sulicică Împărat va hotărî să întrebe tocmai în ziua respectivă de ”cutare”. Care ”cutare” nu fusese rezolvat, iar rezolvarea depindea în mod direct de niște oameni de pe alte meridiane, care plecaseră și ei acasă (quelle horreur la pătrat).

Moment T2:
- Nu răspund la Email, că nu mai eram în timpul programului, deci Sulicică al meu se așterne pe sunat. Și sună băietul, nu se-ncurcă, aveam 4 apeluri nepreluate în 11 minute (ceea ce am văzut abia a doua zi, că dacă nu fac home office nu-mi iau acasă telefonul de serviciu, quelle horreur la cub).

Moment T3:
- Constatând că nu răspund (e perspicace feciorul, nu așa oricum), purcede la a-mi scrie. Că na, poate am purici și de-aia nu răspund la niciunul din cele 4 apeluri telefonice, dar el nu abandonează speranța că or fi fugit puricii și răspund la al doilea Email. Și-mi scrie așa cum îmi place mie (NOT): roșu, cu bold, sublinieri și multiple semne de exclamație, adică  exact așa: it is very important!!!

Moment T3 plus:
- Ho! 🤨 (asta eram eu, citind a doua zi și văzând apelurile nepreluate).

Moment T4:
- ”Hello Sulicică, am văzut că ai încercat să mă găsești referitor la *cutare*, situația e-n felul următor (și detaliez). De asemenea, te rog să ții cont că de obicei nu mai e niciunul dintre noi la birou după ora 16:30, deci în situația asta voi răspunde în ziua următoare”.
Și mai du-te-n-moașă-ta-cu-crengi, dar asta n-am scris 🤫.

Moment T5:
- ”Hello Greta, înțelegem, dar este necesar să primim răspuns la întrebări inclusiv în cursul serii. Te rog să te ocupi de această solicitare”.

Moment T6:
- Sulicică, ai prizat furnici??? 🤬🤬🤬🤬 Explic, cât de diplomat pot (și pot, chiar dacă fierb de draci, e parte din job description să nu-ți omori clienții), că programul de lucru al biroului nostru e ăla deja menționat, dar că-i stau la dispoziție în intervalul 7:45 - 16:30. Ceea ce e rezonabil, consider eu (nici asta n-am scris). Și pentru că-s damă fină asemeni coanei Joițica, îi prezint și niște soluții alternative, despre care știu - din experiența altor clienți, că nu era nimic ieșit din comun ce voia el - că l-ar ajuta până se rezolvă ”cutare”.

Moment T7:
- Sulicică e de altă părere și-mi scrie cerându-mi să găsesc ”a common sense solution” de a-i sta la dispoziție inclusiv seara. Cu soluțiile mele alternative se șterge la augustu-i dos în juma' de rând: ”nu intenționăm să folosim aceste soluții”.

Și nu, Sulicică nu e Pandelică (alias Dear), în caz că vă-ntrebați. Ceea ce e nasol, că-nseamnă că-s doi 🙄.
PS: nu cred că este o întâmplare că, scriind ulterior un mail altcuiva, am scris ”unsexued” în loc de ”unsecured”. Mintea mea era ocupată cu trimiterea lui Sulicică la origini. Din fericire, Spelling-ul din Outlook și-a făcut datoria înainte să apăs pe Send... 😌.